Bloggroll

Pages

doua probleme de sistem in managementul fondurilor europene

Pentru mine motivele pot fi rezumate la două elemente de sistem: nu prea ştim ce înseamnă de fapt fondurile europene şi ineficienţa generală în managementul fondurilor publice.

care-i treaba cu legea sanatatii?

Habar nu am dacă legea aceasta este bună sau proastă!

Inventarul nostalgiilor preferate

Printre îndeletnicirile mele preferate este creşterea nostalgiilor. De obicei, am grijă de ele, le inventariez cu destul de multă stricteţe, le asortez între ele şi le pieptăn frumos, de fiecare dată când se mai transformă câte una.

Despre standarde şi alţi demoni

MCV este un instrument bun, dincolo de discuţiile despre indicatorii utilizaţi pentru măsurarea progreselor ori despre sursa datelor colectate.

Achiziţiilor publice cu dragoste

Aşa sunt ele, achiziţiile publice în România. Ce ai putea dori mai mult decât o relaţie mereu surprinzătoare, mereu dinamică?

19 December 2011

patriotism constructiv – rezoluţie #1 pentru 2012


În Franţa se conturează în ultima vreme o tendinţă tot mai puternică spre un fel de patriotism economic. Politicieni şi organizaţii non-guvernamentale invită consumatorii să se uite cu atenţie pe etichetă şi să aleagă „fabrique en France” pentru a ajuta ţara să se refacă după criza economică. Mă întreb dacă şi în România ar merge...

Piazza Vittorio Emanuele, Roma, 2007
În primul rând cred că ar trebui specificate două lucruri:
1. Succesul (sau prezenţa) acestei viziuni în dezbaterea publică a fost mult amplificat de faptul că toţi candidaţii la prezidenţialele franceze de anul viitor au îmbrăţişat cu drag acest discurs. France 24 se întreabă chiar dacă nu cumva vorbim despre un exerciţiu disperat de PR pentru a atrage voturile clasei muncitoare, pentru că acest patriotism economic ar trebui să meargă (cel puţin la nivel de discurs) mână în mână cu reducerea şomajului.
2. Acest gen de discurs riscă să devină doar apă de ploaie dacă el este servit ca promisiune electorală. Deşi organisme precum World Economic Forum sugerează că popularitatea regăsită a măsurilor protecţioniste reprezintă un risc real pentru stabilitatea globală, este extrem de clar că după noul acord al liderilor europeni nu vom putea vorbi în niciun caz de politici protecţioniste. Oricum şi până acum integrarea pieţelor din UE era destul de bine reglementată, însă e clar că “solidaritatea” în faţa crizei va sancţiona şi mai drastic orice tip de politică protecţionistă.

Aşadar, din tot acest discurs rămâne doar faptul că soluţia patriotismului economic poate fi strict o opţiune personală a consumatorului, la fel cum stagiul militar a devenit o opţiune a cetăţeanului. Iar această opţiune a început să fie tot mai prezentă pentru francezi. Şi nu ca rezultat al îndemnurilor politicienilor, ci mai curând ca rezultat al campaniilor diverselor asociaţii de consumatori care pun accent pe calitatea produselor fabricate în Franţa. Mai mult, un sondaj recent arată că 72% dintre francezi ar fi gata să plătească mai mult pentru „Made in France”.

Surse: www.rfi.ro şi www.romaniapozitiva.ro
Aşadar...or fi francezii mai socialişti, mai naţionalişti, or fi auzit mai des de comerţ echitabil?
S-ar putea să fie şi acestea parte a motivaţiei. Şi sunt sigură se pot adăuga multe alte argumente din zona comunicării, culturii civice, „feel good factor” etc...

Ceea ce mi se pare fascinant este cu totul altceva din acest mecanism – alăturarea la o „cauză” pe termen lung. Nu este vorba nici de like-uri pentru un Crăciun mai frumos pentru copiii dintr-un colţ uitat de lume, nici de 2 euro pentru bolnavi de cancer şi nici de salvarea unui moment de patrimoniu. Nu spun că aceste acţiuni/ cazuri punctuale nu sunt importante. Însă ele implică o participare la fel de punctuală – dai like o dată, donezi o sumă limitată, semnezi o petiţie sau participi la nişte evenimente. Eventual mai aduni nişte prieteni...

În celălalt caz vorbim despre un angajament continuu pe care ţi-l iei, de o schimbare în stilul de viaţă şi de o participare care presupune un efort conştient (bani în plus daţi pentru ceva ce nu e Made in China sau 10 minute în plus pentru a ajunge la piaţa de legume). Şi toate acestea fără a avea o măsură cuantificabilă a impactului pe care îl ai sau oricum cu o imagine foarte neclară a rezultatelor acţiunii tale.

Eu m-am decis să adopt moda franţuzească, dar aşa, fără talibanisme şi nerenunţând la calitate (la un moment dat, în fanatismul meu, în pasiunea mea pentru făcut aprovizionarea pentru biroul în care lucram mă apucasem să cumpăr oamenilor hârtie igienică Vrancart, ca să susţin industria locală, şi nu prea au părut oamenii fericiţi cu acest scop nobil). Rezoluţia mea arată cam aşa, deocamdată:

#1 Patriotism economic
1. Oricât de comod (distanţă mică, locuri de parcare...) mi-ar fi să ajung la unul dintre cele 3 Mega Image din zona mea, de acum mă duc la piaţă ca să susţin micii comercianţi. Oricum îmi place să mă tocmesc, iar frumuseţea culorilor şi zumzetul dintr-o piaţă nu se vor compara niciodată cu nişte rafturi, oricât de frumos ar fi ele aranjate.

2. Astăzi de dimineaţă am fost în plimbare cu House până la fabrica de pâine din capătul străzii mele. Şi cu toată ploaia de afară, a fost senzaţional să stăm la coadă pentru pâine proaspăt scoasă din cuptor. A durat puţin, hăinuţa lui House a fost admirată de toate cucoanele, iar mirosul de pâine caldă este fantastic pe vremea asta.


Mă mai gândesc dacă să adaug pe listă şi „de anul viitor voi cumpăra pantofi doar de la Musette” :)

15 December 2011

democraţia este un sport de echipă şi are nevoie de suporteri


În ultima vreme se tot petrec revolte, occupy-uri şi alte proteste prin Bucureşti. Majoritatea cu scopuri nobile, dacă se întâmplă să aibă vreunul. Filmul este întotdeauna acelaşi, iar actorii de multe ori aceiaşi. Nu vreau să insist asupra diferenţei de magnitudine între ce se întâmplă în România şi vreun Occupy Wall Street.
Sursa: www.mediafax.ro
Cred că specificul minimalismului participării româneşti (acea cultură a revoltei despre care scrie Vintilă Mihăilescu în Dilema Veche) se vede în prezenţa de la meeting-ul din Piaţa Universităţii de Ziua Internaţională a Drepturilor Omului. Înţeleg că au fost sub 100 de persoane, dintre care 54 s-au ales cu amenzi. Pe de altă parte, azi-noapte în Piaţa Universităţii erau 4000 de suporteri stelişti care sărbătoreau calificarea în primăvara europeană. Impresia mea este că nu s-au organizat din timp, ci că această adunare a venit ca o consecinţă simbolică firească: s-a întâmplat ceva bun (nu aş spune măreţ) şi mult aşteptat, aşa că merita strigat în gura mare.

Surse: www.sportlocal.ro şi www.prosport.ro
S-ar putea să fiu foarte antipatică scriind asta, dar eu nu ştiu o cauză „civică” din România ultimilor ani care să fi stârnit atâta pasiune. Nici pentru revolte, nici pentru bucurii. Unii ar spune că este mai uşor să strângi lume pentru a te bucura de un succes, însă suporterii stelişti s-au revoltat mai bine ca ong-iştii şi când nu le-a convenit ceva. Şi în imaginile alăturate nu cred că putem da vina pe o forţă mediatică mai mare, pe mai mulţi bani investiţi sau pe o mai bună organizare.
 Cu toate apucăturile mele civice, nu am fost niciodată la un protest. Pe stadion însă am fost de multe ori, aşa că nu pot da vina pe faptul că port tocuri. M-aş abţine şi de la a duce mai departe argumentul democraţiei ca sport de echipă, însă nu cred că această comparaţie este forţată şi nici că ea poate fi rezolvată simplu prin psihologia mulţimilor. Este suficient să vedem ce rol a avut sportul în construirea unor culturi civice – de la jocurile olimpice şi Hitler in 1936 până la construirea uneinaţiuni prin dominaţia fotbalului ghanez în Cupa Naţiunilor din Africa imediat după obţinerea independenţei.

Şi atunci ce are fotbalul din România în plus de adună atâţia oameni într-o societate pe care toţi se grăbesc să o eticheteze drept „apatică”? 
Sursa: www.prosport.ro
În primul rând nu cred că este vorba despre „subiectul” cauzei susţinute. Poate fi vorba despre felul în care este ea împachetată, dar asta este altceva şi depinde în primul rând de imaginaţia organizatorilor. Eu refuz să cred că indivizii acestei ţări nu înţeleg de ce este important să se respecte drepturile omului sau importanţa educaţiei pentru o ţară. De asemenea, nu cred că este vorba despre leadership. Pentru a continua cu exemplul recent al Stelei, e greu de crezut că suporterii susţin echipa pentru că îi inspiră Gigi Becali, iar antrenorii se schimbă acolo atât de repede încât ataşamentul faţă de un personaj este aproape imposibil.

Cred însă că răspunsul trebuie căutat undeva printre suporteri şi în mecanismele care îi fac pe oamenii aceştia „suporteri până la moarte”. Însă dacă în Marea Britanie avem suporteri ai Liverpool sau ai Manchester şi în egală măsură ai laburiştilor sau conservatorilor, în România găsim mai greu un „electorat captiv” al unui partid sau al unei cauze. Avem însă rapidişti, stelişti, dinamovişti etc. care îşi susţin echipele.
Surse: www.time.com şi www.prosport.ro
Ceva îi face pe aceşti oameni să prindă „microbul” şi să nu mai scape de el, câteodată dându-l la generaţia următoare. Şi nu este neapărat vorba despre indivizi care aderă la o cauză transformându-se într-o masă incultă şi iraţională. Nu spun că nu sunt şi fanatici, însă majoritatea suporterilor pe care îi cunosc îşi susţin sau hulesc echipa cu pasiune, dar se uită şi la alte meciuri din campionatul intern sau din cele europene, ştiu extrem de bine ce fac şi cum sunt alte echipe, analizează, compară şi critică. Dar rămân suporteri.

Din păcate, nu reuşesc să îmi dau seama care este ingredientul lipsă care ar putea transforma indivizii în suporteri ai cauzelor civice. Ştiu însă că nu vorbim despre o naţiune apatică şi de vreo 2-3 idealişti care se trezesc să apere democraţia. Trebuie doar găsite acele echipe care să joace suficient de bine cât să merite să fie criticate de propriii suporteri, fără a fi însă abandonate.

8 December 2011

cel mai bun coleg de apartament


Cu ceva zile în urmă, Camera Deputaţilor a aprobat proiectul de lege privind gestionarea câinilor fără stăpân. Mai lipseşte doar ca legea să fie semnată de preşedinte şi va intra în vigoare. Deşi stă în Parlament de prin 2007 şi a generat multe dezbateri, legea nu rezolvă mare lucru – de fapt, cum bine spunea Toni Grecu la RFI, „în cazul câinilor vagabonzi s-a aruncat pisica!”. Asta pentru că legea spune că rămâne la latitudinea autorităţilor locale să se consulte de o manieră sau alta cu cetăţenii şi să decidă ce e mai bine.

Deşi sunt un fan al participării publice şi aceasta e o problemă în care chiar s-ar putea să avem o participare publică semnificativă, cred că mai curând această soluţie va fi un eşec. De ce? Pentru că indiferent de soluţia care va primi cele mai multe preferinţe (eutanasiere, adăposturi, sterilizare etc.), aceasta va fi oricum una temporară. În plus, cum bine observa un comentator la dezbaterea pornită de Vlad Petreanu, soluţiile acestea presupun nişte bani cheltuiţi din bugetele locale. Mai grav, dacă aleşii locali sunt suficient de „isteţi” încât să facă nişte consultări publice bine promovate (şi vor face, că doar urmează alegeri), banii alocaţi vor putea fi cheltuiţi într-o veselie, pentru că va exista pretextul susţinerii populare.

Şi atunci cum facem? Pentru că deşi nici măcar n-aş mânca un animal (sunt vegetariană de 11 ani), tot există momente în care îmi spun că mai bine ar fi eutanasiaţi câinii care mă fac să stau cu frica-n sân seara când...îmi plimb câinele.

„A murit Kriptonel”. Am primit de dimineaţă acest mesaj scurt. Alături de Kriptonel am crescut şi eu, şi soră-mea. În prima noapte când a fost adus acasă, am stat lângă el cu sora mea până către dimineaţă, căci nu ne înduram să lăsăm singurel ghemotocul acela de blană care scâncea. După prima băiţă, Mishu l-a înfofolit într-un halat de baie imens şi a stat lângă el din nou o noapte întreagă. Kriptonel avea o pasiune pentru şosete (le înghiţea cu totul când era mic) şi mamina îi fierbea un ou în fiecare dimineaţă. Îl striga Copilu’ chiar şi când s-a transformat într-un ciobănesc caucazian imens. Kriptonel în schimb o păzea, cam ca în reclama la FNI, când dormea vara pe canapeaua de pe verandă. În fiecare zi zdrăngănea din castronul lui. Ştiam atunci că în 5 minute va ajunge mamica acasă.

Când m-am aşezat la casa mea, am stat în principal singură, cu câteva excepţii (când am locuit în Roma, când a stat soră-mea la mine...). Acum 3 ani, mi s-a pus pata – vroiam un Kriptonel ca să stea cu mine. Şi l-am tot vrut, până când o prietenă mi l-a adus pe unul dintre puiuţii fătaţi de căţeluşa unei mătuşi. Ştiam cu câteva luni dinainte că îl va chema House şi începusem să repet plimbarea cu lesa în mână :)
Aşa a apărut cel mai bun coleg de apartament din lume: House. Deşi îmi tot spusese lumea că îmi va fi greu, că nu e la fel să ţii un câine în apartament etc, nu am regretat niciodată că îl am. Este una dintre cele mai mari surse de bucurie din viaţa mea, pentru că nimic nu se compară cu o drăgăleală de dimineaţă sau cu capacitatea lui de a fi fericit din mai orice. Evident, mă mai supără câteodată, însă între timp am învăţat să îi ador până şi obrăzniciile, pentru că ştiu că le face pentru că atenţia mea îl face fericit.

Aseară, cei de la TechSoup România au avut un eveniment tare simpatic despre cum poate societatea civilă să utilizeze mapping apps pentru a rezolva probleme sociale. Şi tot vorbindu-se despre un proiect care să promoveze donarea de sânge, concluzia a fost una un pic tristă: într-adevăr e un drum lung de la un like pe facebook până la a-ţi înfinge un ac în venă pentru a dona. Iar această concluzie cred că reflectă un fenomen extrem de larg răspândit în comunităţile din România: ne like protestele la care nu ajungem niciodată, ne revoltăm pe felul în care se cheltuiesc banii publici, dar nici măcar nu încercăm să ajungem la dezbaterile pe bugetele locale (câte şi cum or fie ele…), vrem să fim cetăţeni europeni, dar nu folosim cum trebuie fondurile care ar trebui să ne ducă acolo etc.

La fel şi în cazul câinilor vagabonzi. Nu îi vreţi eutanasiaţi? Atunci în loc să îi lăsaţi să moară mai lent şi mai crud în nişte adăposturi sinistre, luaţi-i acasă. Nu vă permiteţi să ţineţi un câine? Sunt sigură că o presiune publică destul de puternică ar putea face ca banii alocaţi pentru eutanasiere să fie transformaţi în hrană pentru animalele adoptate de un stăpân. Şi soluţiile pot lăsa loc de imaginaţie, cu singura condiţie ca varianta preferată de comunitate să nu fie doar o ştampilă la un referendum local, ci şi responsabilitatea comunităţii pentru decizia respectivă.

Altminteri, pentru mine, nu există nicio diferenţă dintre moartea vreunui Lăbuş prin eutanasiere şi moartea lui Kriptonel. Şi nu e cu nimic mai revoltătoare eutanasierea, decât faptul că Lăbuş nu a avut ocazia să fie colegul de apartament al cuiva. 

30 November 2011

top 7 din dimineţile unei fete cuminţi


 Ador dimineţile reci. Pentru că după o plimbare rapidă cu House afară, ne întoarcem îngheţaţi în casă şi frigul acela îmi dă o hărnicie teribilă. De când lucrez mai ales de acasă, este momentul meu preferat din zi. Miroase a cafea în casă, băiatul e liniştit pentru că a mers la plimbare şi este momentul perfect pentru curiozităţi, învăţat lucruri noi şi citit cu pixul în mână. Iar topul lucrurilor cu care îmi încep ziua arată aşa:



1. Blogul WorldBank – prima gură de cafea şi locul meu preferat pentru identificat noi tendinţe în materie de politici de dezvoltare, dar şi pentru a mă pune la curent cu ce mai funcţionează în lumea largă. Astăzi am învăţat că există open development şi că acesta ar putea fi o nouă viziune funcţională asupra dezvoltării, fiind o „troika of Open Governance, Open Knowledge and Open Aid”.
2. VoxEU – una dintre cele mai mari concentraţii de analiză de politici europene şi de comentarii venite din partea unor specialişti cât se poate de obiectivi. Oamenii pot fi foarte răutăcioşi (de o manieră inteligentă, desigur) când vorbesc, de exemplu, despre incapacitatea liderilor europeni de a transforma European Financial Stability Facility într-un instrument eficient pentru combaterea crizei.
4. Eastern Approaches - unul dintre blogurile The Economist cu cea mai interesantă abordarea a acestei bucăţi de Europă. Mi-a plăcut teribil astăzi articolul Backwash fromBerlin, care surprinde un moment senzaţional fie şi doar din perspectivă cultural-istorică – ministrul de externe polonez cerând Germaniei să preia leadership-ul în rezolvarea crizei euro.
5. Wall-Street.ro – unul dintre website-urile mele preferate pentru o informare independentă şi nu doar din zona economico-financiară. Asta pe lângă faptul că şi astăzi am avut parte de o experienţă tare plăcută în emisiunea lor de la Radio Lynx, căci din nou am văzut că antreprenoriatul social devine din ce în ce mai prezent în România şi că există oameni care par să fi făcut paşi mari în direcţia aceasta.
6. Chestii livreşti – locul preferat pentru recenzii de cărţi şi pentru ce se mai întâmplă pe piaţa de carte din România. Astăzi m-am convins definitiv, după teasing-ul foarte simpatic de la Gaudeamus, că trebuie să vizitez noua librărie Bastilia, chiar dacă asta va însemna să las la o parte comoditatea de a da o fugă până la Diverta, în spatele blocului.
7. Freakonomics – blogul lui Levitt şi Dubner. De când le-am citit una dintre cărţi, mă tot plimb la ei pe blog, pentru că au o manieră senzaţională de a transforma viziunile economice seci în experienţe umane cotidiene. Este suficient să citeşti finalul articolului despreîncălzirea globală de astăzi ca să revii: „In other words: the more you know, the more you know that what you know is true — even when it’s not”.

23 November 2011

românii sunt oameni buni


Astăzi şi ieri am mai adăugat câteva persoane la colecţia cu „oameni pe care îi admir”. I-am întâlnit în două contexte diferite şi cred că sunt din lumi diferite. Cu toate acestea, este impresionant pentru mine că în mai puţin de 24 de ore i-am descoperit. Aşa că asta îmi dă speranţe că printre români sunt (şi) oameni buni. Mulţi şi deşi.

Netcamp 2011 sau despre a potenţialul unei noi generaţii
Acum două zile, am primit un sms de la mentorul meu pe antreprenoriat online: „Am o invitaţie la Netcamp. O vrei?”. În primul rând, Daniel Ţigănilă (owner-ul startups.ro) chiar şi-a luat în serios rolul de mentor pentru Bani pierduţi. Ceea ce deja este admirabil. În al doilea rând, a avut mare dreptate că îmi va prinde bine să fiu acolo, printre oameni care deşi se concentrează mai mult pe antreprenoriatul clasic inspiră (şi încă tare bine!) şi cauzele de „social business”.

Aşa că ajunsă la Netcamp, am fost impresionată de toată energia acelei generaţii pe care nu m-aş grăbi să o etichetez drept „generaţia tânără”, însă nu cred că aş greşi foarte mult dacă i-aş pune atributul de „entuziastă”. Oameni care nu se mulţumesc doar cu ce au şi ce li s-a dat, oameni care caută şi inovează sau, pur şi simplu, oameni care fac lucrurile să se întâmple: fie că e vorba de o aplicaţie pentru mobil, fie că e vorba de un antreprenoriat inteligent pentru perioadele în care ai mai mult timp (un exemplu fantastic al Monicăi Jitariuc, care a găsit o modalitate inteligentă de a ajuta oamenii să se prezinte mai bine prin CV şi să facă şi bani din asta, în anul în care a stat acasă în concediu de maternitate).

Şi sunt multe alte exemple, însă cel mai tare mi-a plăcut că există un om, Cristian Manafu, care oferă acest spaţiu de întâlnire şi inspiraţie unor astfel de oameni. Sigur, cei mai familiari decât mine într-ale online-ului au apucat să-l admire deja de mai mult timp. Eu însă abia ieri l-am descoperit, chiar dacă îi citesc blog-ul destul de des. Sigur, face asta cu sprijinul altor oameni, companii sau contra cost. Sigur, s-ar putea implica pe componenta socială şi pe proiecte ce ţin de „sistem” şi nu neapărat de cazuri punctuale. Cu toate acestea, îmi dă impresia unui om care are capacitatea de a coagula oameni în jurul unei idei, iar asta se simte şi mie îmi stârneşte admiraţia, chiar dacă încă mai am de învăţat cum se pot aplica aceste instrumente în domenii precum statul de drept, responsabilitatea politicului, politici publice ancorate în societate.

Participarea şi viitorul României

Azi am fost la conferinţa Elaborarea participativă a documentelor europene strategice aleRomâniei 2014-2020, organizată de Fundaţia Soros România şi de Coaliţia ONGuri pentru Fonduri Structurale. O fi sunând complicat sau poate redundant, în funcţie de cât de familiar e cititorul cu subiectele. Este însă vorba de un lucru simplu: România, ca şi celelalte state membre UE, trebuie să elaboreze nişte documente, pe baza strategiei Europa 2020, care să ne ajute să privim dincolo de ziua de mâine. Iar organizatorii şi susţinătorii lor vor ceva firesc: dacă tot ne priveşte pe toţi cum va arăta viitorul nostru, hai să punem cu toţii mâna, expertiza, resursele la înaintare pentru a nu avea încă o strategie fără legătură cu nevoile din societate.

Simplu până aici. Însă de-a lungul timpului s-a întâmplat ca multe dintre documentele (includ aici şi legile, strategiile, codurile) care definesc societatea românească să fie treacă prin forurile decizionale aşa, ca vodă prin lobodă. Şi pentru că vorbim aici de lucruri mari şi importante, cum sunt politicile de dezvoltare pentru coeziunea cmunităţii europene, dar şi de foarte mulţi bani alocaţi pentru ca acest lucru să se întâmple, cum sunt fondurile structurale, se pare că subiectul a meritat şi înfiinţarea unui minister.

Fără a intra în detalii, deşi mă inspiră subiectul (ah, uite altă temă), am descoperit azi un om de admirat. Nu ştiu dacă e de admirat doar pentru azi sau dacă o fi comparaţia cu alţii din poziţii similare, însă mi-au plăcut tare pragmatismul, aşezarea şi poziţia obiectiv-competentă ale lui Leonard Orban. Asta pentru că a vorbit despre soluţii pentru fondurile structurale precum simplificarea procedurilor, transparentizarea procesului, creşterea rigurozităţii sau cheltuirea mai bună a fondurilor din perspectiva calităţii proiectelor.

Genul acesta de discurs, cu soluţii aproape banale (dacă nu fireşti), ar fi sunat politicianist din gura unui alt om. Fără a fi dată pe spate de admiraţie şi cu rezerva timpului pentru confirmare, mi s-a părut că văd o altă specie de om din spaţiul public: nu pare nici politician bun de gură şi nici tehnocrat scorţos. Mi-a părut doar un om care ştie despre ce vorbeşte şi o face aproape modest. Ceea ce e rar. Rămâne de văzut dacă va fi încă unul din categoria „el a vrut, dar nu l-a lăsat sistemul”. Astăzi însă a fost admirabil şi mi se par fezabile direcţiile trasate pentru a privi către 2020. 

16 November 2011

criticilor mei

Mi-e frică de clişee. În topul fricilor mele ocupă chiar al treilea loc, desigur după ratare şi ridicol. Partea bună cu clişeele este însă că ele nu apar aşa, din neant, ci de cele mai multe ori din truisme îmbrăţişate mai cu drag de către mai mulţi. Aşa că…vorbind de critici, mă opresc din clişeu şi mă limitez la un clasic Caragiale, minunat vărsător, şi mă întreb dacă există vreo reacţie mai simpatică şi mai afurisită decât a lui într-o ţară în care spiritul critic are de prea puţine ori ceva în comun cu dialogul constructiv din care ar trebui să ieşim cu toţii îmbunătăţiţi.
De critică mi-e scârbă! Cunosc simbolul vorbii.
Posteritatea dreaptă mă judece ș-acuze!
Surâsul să se stingă pe veștedele buze:
N-aud acorduri surzii, nu văd scânteia orbii! 

Eu singur!... ș-apoi chorul întreg de nouă muze!
Cu glasul invidiei să croncănească corbii,
Eu am să strig, felibru trufaș,urbi et orbi
A voastră larmă poate d-abia să mă amuze! 

Mă duc în mantia-mi largă înfășurat ca Dante:
Când tactu-l bate-Apollo, maestrul meu divin,
Viața-i sinfonie, amorul - sfânt andante... 

Eu cânt! Ce-mi pasă mie! Nu știu de unde vin,
Nici unde merg: traduc doar-un cântec din senin
În rime simboliste și abracadabrante!

9 November 2011

când o să fiu mare vreau să...schimb lumea

Astăzi vreau să vă spun o poveste. Şi va fi una destul de lungă, despre cum se transformă proiectele în realitate şi despre ce este nevoie pentru a face acest lucru. Desigur, va fi lungă ca să ţină loc de toate post-urile nescrise în această perioadă. Şi pentru că am o scuză bună pentru asta.

Aşadar...ce este un proiect şi de ce ai vrea să schimbi lumea?

Întotdeauna mi-am spus că nu este suficient să ai o idee bună pentru a schimba lumea. Şi nici măcar faptul că este fezabilă nu înseamnă mai mult. Mai intră în calcul şi alte elemente, din care aş vrea să scriu astăzi despre două: oportunitatea (sau momentul potrivit), un factor care să te mobilizeze să faci ceva şi entuziasmul de a strânge oameni în jurul acelei idei.


Oportunitatea
Chiar şi aşa, uneori treaba începe cu o idee. Eu m-am trezit într-o dimineaţă de august şi am văzut competiţia celor de la Restart România. Era o competiţie despre schimbare socială şi despre proiecte care pot face acest lucru utilizând instrumentele din online pentru a produce schimbare în offline.

Oamenii propuneau o competiţie în mai multe etape – înscriai un proiect, acesta urma să fie votat de comunitate, jurizat de un grup de specialişti, iar apoi se selectau 10 proiecte semi-finaliste. Acestea urmau să treacă printr-un hackaton în urma căruia ideile se transformau în platforme. Dintre acestea, în urma unui pitch în faţa a aproximativ 200 de oameni din comunitatea de afaceri, cea diplomatică, societate civilă şi media, 5 primeau finanţare de 5000 USD-

Factorul mobilizator
Am citit în diagonală câteva dintre proiectele de acolo. Erau unele foarte bune, dar eu m-am oprit asupra unuia. Depus de un ONG mare, cu experienţă şi brand în spate. Nu dau nume, însă ceea ce m-a făcut să reacţionez este faptul că proiectul era slab. Atât de slab încât nici măcar nu am avut răbdarea să îl citesc. Era greoi, plin de cuvinte, ceva ce m-aş fi aşteptat să vină de la o administraţie publică, nu de la un ONG ce încerca să îşi apropie o categorie socială pentru a produce schimbare.

Aşa că m-am enervat. Din nou, m-am trezit în filmul în care nu înţelegeam de ce este nevoie să ne blocăm în abordări sterile dacă acea competiţie invita la inovaţie, la restart, la făcut lucrurile cu entuziasm. M-am întrebat pentru mai multe clipe dacă oamenii aceia au citit măcar obiectivele celor ce au gândit competiţia sau dacă au rămas agăţaţi doar în regulile competiţiei...

În fine, destul cu plânsul de alţii. Dar acesta a fost motivul pentru care mi-am zis că trebuie să înscriu un proiect în competiţie. Şi aveam şi un plan pentru a face lucrurile să se întâmple, pentru că ar fi fost un proiect înscris de o persoană, nu de cineva care se poate baza pe o organizaţie pentru a promova ideea.

Entuziasmul
În vreo oră deja erau la mine Monica şi Mishu. Şi de aici a urmat momentul în care le-am turuit frenetic câteva minute. Ceva de genul: am o idee, uite şi oportunitatea, ar fi drăguţ dacă am promova-o folosind principiul utilităţii votului din comunicarea politică, aşa că m-am gândit şi la un adversar. În scurt timp, garsoniera mea vibra de entuziasm, cafelele din bucătărie erau sorbite în timp ce se adunau post-it-uri cu problemele societăţii pe frigider, iar fetele trebuiau deja să fie din nou la birou.

Mai lipsea doar să-mi anunţ şi adversarul că îmi va fi adversar şi să îl provoc să intre în competiţie. Era pe alt continent, aşa că până când s-a făcut o oră decentă de vorbit cu el, deja erau vreo 19 post-it-uri cu idei diferite care ar fi putut fi puse în competiţie. Aşa că în momentul în care ne-am auzit pe skype deja aveam un subiect muuult mai larg de discuţie.

În maxim 48 de ore, fetele le anunţaseră şi pe Cris, pe Tom şi pe Livie. Aveam deja o echipă de 7 oameni, conturile pe social media erau făcute, aveam şi un nume pentru echipă, Mon desenase deja afişele şi făcuse un plan de campanie de promovare, iar din cele 19 idei rămăseseră 7, după discuţii şi împărţeli. Am hotărât că fiecăruia i se potriveşte câte un proiect şi am lărgit competiţia. Joi dimineaţă, cu câteva ore înainte de termenul limită, aveam proiectele înscrise, blogurile de prezentare gata şi vreo 100 de fani pe facebook.

Şi lucrurile s-au întâmplat...
Ei, perioada de depunere a proiectelor s-a prelungit cu încă o săptămână, aşa că am avut timp să ne gândim la promovare şi să o facem. Între timp ajunsesem la întâlniri de planificare, roluri împărţite şi la alte câteva idei despre cum am putea face ca acele proiecte să se întâmple chiar dacă ele nu vor câştiga. Deja lucrurile păreau posibile, aşa că...ne-am apucat să filmăm un clip de promovare:

Filmuleţul a fost home-made, iar pentru montarea lui Mon a stat trează o noapte întreagă. Mai trebuie să vă spun că nu mai montase nici un film înainte? Ei, povestea asta e mai bine spusă de ea....Oricum, dacă aveţi timp, uitaţi-vă la el şi observaţi reporterii. Sunt geniali:


Pentru voturi ne-am cam luptat şi am povestit, am entuziasmat alţi oameni şi am pus vot peste vot. În ziua în care se anunţau cele 10 proiecte finaliste fetele au dat refresh în continuu la pagina Restart România. Ei bine, la un moment dat am primit telefon de la Mishu – obiectivul fusese atins. Aveam două proiecte în finală: Pârâciosul care sparge piaţa şpăgii şi Where’s my LEI, man? care vroia să afle unde se duc banii din taxe şi impozite.

Ne-am bucurat, am chiuit niţel şi...partea cea mai grea abia urma. Regulile competiţiei spuneau că proiectele câştigătoare, în cazul în care nu aparţineau unei organizaţii, trebuiau date spre adopţie unor ONG-uri existente sau creat un ONG pentru ele. Aşa că ne-am pus să găsim soluţii pentru asta...

Şi am găsit. La puţin timp după anunţarea rezultatelor, am devenit toţi membri ai asociaţiei EPAS, deja existentă, însă fără activitate. Aşa că...ne-am apucat să construim. Cu chestionare despre cum ar trebui să arate identitatea vizuală, cu chestionare despre cum vrem să ne poziţionăm pe piaţă, despre cum să găsim firul roşu printre lucrurile pe care vrem să le facem şi cei ce suntem.

Deocamdată munca la EPAS a fost pusă în stand-by pentru că a urmat o perioadă de construcţie la cele două platforme câştigătoare, dar despre asta, în episodul următor. Cel despre cum s-au transformat ideile în proiecte. Şi au şi câştigat finanţarea, după ce şi-au adunat în jurul lor şi mai mult entuziasm, creativitate, muncă şi profesionalism din partea unor oameni pe care nici nu îi cunoşteam înainte.

Epilog
Eu încă mai vreau să schimb lumea. Nu sunt încă acolo, însă ceea ce am învăţat zilele acestea este că dacă ai suficient entuziasm, un strop de pragmatism şi o viziune asupra a cum vrei să arate lumea, atunci oamenii se vor aduna în jurul unei idei. Iar eu cu aceasta vreau să mă laud. Cândva, când o să fiu mare.

20 October 2011

responsabilitate?


Prin decembrie anul trecut, cam aşa, cel pe care îmi place să îl numesc my coach  (chiar dacă lui nu-i place termenul) într-ale parteneriatului dintre sectorul non-profit şi cel profit mi-a pus în mână Corporation Be Good!, o poveste a CSR-ului, însă doar după ce mi-a spus să fiu atentă să nu înţeleg din asta că business-ul „trebuie” să fie responsabil.
parteneri

De atunci s-au adunat mai multe sute de pagini, câteva conferinţe, multe discuţii şi, în general, lumea s-a schimbat mult, iar relaţiile dintre societatea civilă şi business au evoluat sau au fost regândite ca urmare a crizei financiare. Chiar şi aşa, nimic nu a contrazis faptul că nu există niciun "trebuie" în responsabilitatea companiilor.

În România, anul acesta a adus o oarecare aliniere la trend-urile internaţionale în materie de responsabilitate a companiilor, proiecte (cam) multe finanţate din POSDRU care vorbesc despre CSR, până şi un proiect de lege privind guvernanţa corporatistă a întreprinderilor publice lansat în dezbatere publică acum 10 zile de către Ministerul Justiţiei.

Toate ca toate, ceea ce mă întristează şi mă enervează în egală măsură este că de cele mai multe ori, pare că responsabilitatea companiilor pare percepută mai curând ca un dat, ca ceva la care companiile sunt obligate, motiv pentru care pare absolut normal să le cerem bani şi să le hulim dacă pentru „atâta lucru” vor să-şi pună şi sigla pe proiect.

Mă întreb însă câte din aceste proiecte, dacă a fost să fie şi de o finanţare, se pot lăuda cu un impact social atât de semnificativ încât să facă din afişarea siglei sponsorului ultimul lucru care contează. Şi, mai ales, mă întreb câte dintre aceste proiecte durează peste ani, fiind atât de bune încât să devină sustenabile. Iar pentru cele care reuşesc să treacă aceste două teste, cam care este acel je ne sais quoi?

Şi cum s-a nimerit să vreau să merg şi la primul workshop blogoree ce o are ca invitată pe Cristina Bazavan, am aflat cu această ocazie şi de faptul că un proiect al unui ONG este susţinut de o companie de 10 ani. Care să fie răspunsul?
Sursa: www.telefonulcopilului.ro
Proiectul este implementat de Asociaţia Telefonul Copilului cu sprijinul Romtelecom, iar serviciile pe care le oferă au ca obiectiv apărarea drepturilor copiilor. Dincolo de necesitatea intervenţiei într-un domeniu sensibil(izant) şi de statisticile impresionante (un număr total de 1.662.759 apeluri dintre care 34.043 au necesitat intervenţia instituţiilor abilitate!!), cred că punctul-cheie care a contribuit la reuşita şi durabilitatea proiectului este altul, care se citeşte printre rânduri – parteneriatul.

Abordarea în parteneriat a unei probleme sociale (sau nu) presupune într-adevăr responsabilitate, însă nu doar a companiei care doreşte (din diferite motive) să sprijine un proiect, ci şi a organizaţiei non-profit. Iar eu cred că abia după ce se agreează că responsabilitatea este una partajată, se poate trece la analiza altor elemente care compun un parteneriat puternic.

Cei de la Peace Direct au identificat că elemente esenţiale ale unui parteneriat puternic sunt o cocktail reuşit între comunicare efectivă, valori comune, angajament pe termen lung, transparenţă, shared-learning, înţelegerea contextului, creştere organizaţională, procese participative şi suport moral.

Mâine voi participa la un nou eveniment al Centras din cadrul proiectului Parteneriat pentru dezvoltare şi abia aştept să văd cum vede societatea civilă parteneriatul cu mediul de afaceri. Până atunci, mă bucur că “parteneriat” este cuvântul cheie :)

19 October 2011

frustrările mele


La fel ca şi în cazul altor sentimente, evident nu te poate obliga nimeni să simţi ceva ce nu vrei să simţi. Eu mă las să am două frustrări majore, cărora, desigur, li se circumscriu şi altele mai micuţe. Dar cum ele particularizează sau detaliază aceleaşi două mecanisme, mă răcoresc scriind negru pe alb că mă frustrează teribil:
"Omul, omul e mai tare decât Destinul!"

Frustrarea 1: Momentele în care îmi dau seama că aş vrea să fiu în aceeaşi zi la Noul Cinematograf al Regizorului Român să văd Habemus Papam, la deschiderea stagiunii de la Opera Naţională cu Oedipe, dar şi la piesa lui Felix Alexa de la Bulandra. Evident, în acelaşi weekend se întâmplă şi o vizită la Focşani, aşa că mi se împlineşte doar una dintre cele trei dorinţe…Aşa că frustrată fiind, astăzi am participat din scaunul de acasă la două conferinţe online, una mai interesantă ca cealaltă: Rethinking leadership for development organizată de Overseas Development Institute, ce l-a avut invitat pe Tony Blair (în care am descoperit că lecţiile crizei financiare globale par a fi influenţat considerabil politicile guvernelor dezvoltate în ceea ce priveşte ajutoarele financiare oferite statelor în curs de dezvoltare şi mi-a plăcut la nebunie statement-ul lui Blair: „Use aid to end aid”) şi The Innovator's DNA: Mastering the Five Skills of Disruptive Innovators a Harvard Business Review (din care am învăţat cum poţi transforma prin skills şi practice ce ţin de inovaţie problemele de azi în soluţiile de mâine). Aştept cu nerăbdare momentul în care voi putea urmări şi piesele de teatru prin streaming online, căci nu cred că aceasta va scădea numărul de spectatori dintr-o sală, ci îi va înmulţi cu cei ce nu pot ajunge la ea. Până atunci, mi-am sincronizat calendarul cu evenimentele de la HBR şi ODI şi mă închin la Zeul Internet.

Frustrarea 2: Lucrurile făcute de care cum apucă, când şi unde apucă şi, mai ales, fără a şti de ce anume se apucă. Adică toate lucrurile care, indiferent de locul sau oamenii care le generează, ajung în spaţiul public pe principiul „atât am putut” sau „asta a ieşit”. În alte cuvinte (când mă frustrez, simt nevoia de sinonime, metafore şi explicaţii detaliate), un fel de a trăi după o zi pe alta, pierdut între sculat din pat şi mers la culcare. Şi mă frustrează cu atât mai tare când văd că aceste lucruri vin din partea unor organizaţii „aşezate” şi când ştiu că există sute de mii de metode, metodologii, matrici, instrumente pentru a (te) organiza. S-ar putea să iubesc eu mai mult decât e cazul metodologiile, însă zău că de mult timp nu am mai fost atât de fericită ca acum 2 zile când, planificând planificarea organizaţiei pe care o pornim, m-am entuziasmat alături de doamna de pe bicicletă la gândul că vom folosi în conturarea produselor şi serviciilor pe care le oferim şi GE matrix, şi Ansoff matrix, şi Boston matrix. Bonus, ne-am gândit să facem şi o strategie financiară pe 5 ani. Aşa nu mai sunt frustrată, căci, în cuvintele ei, ONG-urile nu sunt doar un business şi ele, ci îţi trebuie ceva în plus în gândirea lor astfel încât să produci impact social.

Gata, fu bine...

12 October 2011

tema de azi: alegeri


Every man builds his world in his own image. He has the power to choose, but no power to escape the necessity of choice. (Ayn Rand) 

Problema: post-ul trebuie să fie gata în maxim o oră

Opţiune Strategică 1: scriu despre alegerile electorale. urmează o groază de alegeri în următorii ani, literatură şi interes pentru subiect există, aş putea încropi ceva.
Opţiune Strategică 2: scriu despre metodologia alegerii în general şi cu asta basta. Am făcut destule de-a lungul timpului şi trebuie să fac unele şi în curând.

Tare mi-ar plăcea mie ca alegerile să fie făcute aşa, frumos, pe baza unor metodologii. Nici nu prea contează criteriile care stau la baza construirii metodologiei, pentru că, până la urmă, singurul lucru care contează este exercitarea raţiunii în alegere. Fie că raţiunea aceea se numeşte previziunile săptămânale ale uraniei sau un anume cod asumat.

În seara aceasta voi face nişte alegeri. Alături de nişte oameni alături de care am ales să fac ceva. Mi-ar plăcea ca alegerile acestea să fie raţionale şi atât cât îmi va sta în putinţă, eu aşa le voi face. Pentru că eu cred că, la fel ca în majoritatea lucrurilor, şi în proiectele care implică entuziasm şi dorinţa de a schimba lumea (sau mai ales în ele) este necesară strategia, planificarea, raţionalizarea lucrurilor şi asumarea unor alegeri.

Aşa că în acest proiect nou pe care îl începem sper să fie vorba despre „pe de o parte şi pe de altă parte” doar ca epilog pentru alegeri. Bune sau rele, entuziaste sau aşezate, important pentru mine va fi ca alegerile să fie făcute cu capul pe umeri, asumate şi, dacă se vor dovedi greşite, supuse răzgândelii.

E ciudat că asociaţia noastră se va naşte sub semnul balanţei, însă ştiu că dacă pentru mine pe de o parte (OS1) a fost o alegere bună pentru această seară, pe de altă parte (OS2) se va întâmpla şi ea. În alte postări. Frumuseţea alegerilor raţionale este însă că ele nu exclud the second best, ci doar dozează eforturile.

5 October 2011

cine se (re)cunoaşte, se adună


Era o seară obişnuită de bere în Centrul vechi. M-am ridicat de la terasă cu gândul să mă duc să îmi fardez nasul, desigur. Graţie pietrei cubice, deplasările mele în zonă devin promenade tacticoase pe tocuri, aşa că am timp să savurez pe îndelete tot ce se întâmplă în jurul meu. Şi, mai ales, să mă uit pe unde calc. De data aceasta era să calc pe un domn căzut pe jos, pe lângă treceau liniştite alte domniţe, care agăţate fiind de braţele domnilor nu mai aveau nevoie de alte puncte de sprijin în deplasare.

oh, bloody!
Ca tot omul suferind de complexul salvatorului, mă opresc şi întreb ceva stupid de genul „sunteţi ok?”, iar el murmură că îl înţeapă inima. Între timp se mai opreşte un domn şi sună la 112, cât eu alerg până la bar să cer nişte zahăr. Trecem peste replica tăioasă cu „poate a băut prea mult şi de-asta îi e rău”, îmi primesc zahărul şi o sticlă de apă bonus, îi torn un pliculeţ pe gât omului...şi aşteptăm. Între timp se face cerc în jurul nostru şi toată lumea îşi dă cu părerea.

După vreo 20 de minute îşi fac apariţia şi poliţiştii comunitari, lumea din jur se tot schimbă, Vama răsună în continuare undeva în apropiere... Mă întreb de ce dumnezeului nu mai vine odată ambulanţa şi ţin omul de vorbă între timp, aşa că aflu că are şi epilepsie. Oi fi eu copil de medic, însă dacă ştiu că pentru căderile ce au legătură cu inima cel mai la îndemână şi cel mai sigur este pliculeţul de zahăr, cu epilepsia nu ştiu să mă port altfel decât asigurându-mă că nu îi fac şi mai mult rău.

După 40 de minute ajunge şi echipajul de prim-ajutor...privat, căci erau la concert. Medicul mă întreabă pe un ton răstit de ce sunt acolo („Aveţi studii medicale?!”), iar eu îi răspund aproape furioasă că „Nu, dar mama e medic şi oricum i-am dat doar zahăr şi apă”. Aşa că se linişteşte, îmi aruncă un „foarte bine!” printre dinţi şi începe să se preocupe şi de omul nostru. Mă retrag cu gândul la cât de tare se agăţase omul acela de mâna mea şi la cum şi-o fi permis să mă mai şi apostrofeze doamna de pe ambulanţă, dacă tot au venit după atâta timp...

Mi-a trecut furia abia acum câteva zile, când am citit la Manafu despre campania O viaţă poate depinde de tine, aşa că am răspuns imediat pozitiv apelului său către bloggeri de a face cât mai prezent acest proiect în online. Aşa că am învăţat că:
  • Peste 70% din apelurile înregistrate la Serviciul de Urgenţă 112 sunt false urgenţe, adică apeluri făcute în joacă sau accidental de către cei care sună. Sunt convinsă că, dincolo de slaba finanţare a sistemului sanitar sau de neajunsurile urbane care fac ca echipajele de urgenţă să ajungă cu întârziere, câteva minute din cele 40 necesare pentru ajungerea la destinaţie or fi avut legătură şi cu asta
  • Nu toată lumea are o mamă doctor pe speed dial care să dea instrucţiuni telefonice care ar putea face ca aşteptarea ambulanţei să nu fie fatală. E de înţeles furia medicului care probabil o fi obosit de câte cazuri în care, din dorinţa de a face bine, oamenii au făcut şi mai mult rău în cazuri dintr-astea.

Aşa că această iniţiativă, care mizează pe faptul că prin internet se poate ajunge mai uşor la tinerii care abuzează de serviciul de urgenţă 112, dar şi pe faptul că video-urile cu măsurile de prim ajutor ajung la un public mai larg astfel, poate avea impact doar dacă cine se (re)cunoaşte, se adună. Detalii şi materiale despre campanie găsiţi aici. Hai!


29 September 2011

de ce sunt ong-ist – declaraţie de interese lungă

Prolog

De câteva luni bune deja, alături de prietenii din lista de leapşă (dreapta!!), avem câte o temă săptămânală pe care se întâmplă un blog sincron – miercuri, la 21:00. Aşa se explică de ce apar teme ciudate pe blog – de la colecţii, la sărăcie, la fantezii despre preşedinţia de o zi. Săptămâna aceasta este singura în care nu mi-am făcut tema la timp, deşi nu am nicio scuză legată de timp. Am însă scuza că este o temă amânată de mult mai mult timp şi că a scrie despre ceva ce s-a terminat înseamnă să îţi recunoşti că într-adevăr s-a terminat şi ca motivele care au dus acolo să fie asumate. Aşadar:

Broken society

Despre oameni...

Bună. Eu sunt Elena şi am fost ong-ist de profesie până în iulie. Într-un ong mare, care se ocupa cu lucruri importante şi necesare. Şi la nivel internaţional, şi în România. Mi-a plăcut. Atât de tare încât îmi doboram singură recordul de ore petrecute la birou (ultimul a fost de 38 ore şi a fost cu 2 ore mai lung decât cel stabilit în urmă cu un an, alături de draga de Mon). Nu m-a forţat nimeni, ba câteodată eram dată afară cu forţa. Îmi plăcea să stau acolo pentru că îmi plăcea ce făceam. Mă luptam cu corupţia, în general...

Am învăţat atât de multe în timpul petrecut ca ong-ist încât sigur nu mi-ar ajunge răbdarea cititorilor mei adunaţi pentru a le înşira – numere de legi şi legi, cum se fac caietele de sarcini, cum să fii elegant şi incisiv, cum să gândeşti sistemic, cum să pui o idee pe hârtie şi cum să transformi nişte rânduri de pe hârtia aia în realitate, cum să alergi pe tocuri prin aeroporturi, cum să ceri şi cum să primeşti, că oamenii pot să arunce cu ouă în tine, dar dacă îţi spui că ţara te vrea, faci o omletă bună din ele.

Atenţie, urmează un paragraf lung!

Singurătatea alergătorului de cursă scurtă
Am întâlnit, tot în perioada aceasta, unii dintre cei mai frumoşi oameni: pe expertul care încă mai avea răbdarea de a explica lucruri pe înţelesul celor care trebuiau să înţeleagă, pe consultantul aparent mercantil care ascunde un super coach şi mai ales un sentimental obiectiv, pe cea cu care am petrecut cele mai multe nopţi printre ţigări fumate şi care ştia cel mai bine cum să faci din căcat bici (scuzaţi expresia!), pe minunăţia blondă care se juca cu numerele mai bine decât oricine altcineva deşi ar fi făcut (şi i-ar fi plăcut) fantastic altele, pe activistul care încă mai găsea energia de a se duce în piaţa publică, pe afaceristul care ştie că integritatea în business nu e ceva la modă, ci ceva care s-ar putea să fie o soluţie în România, pe managerul public care mai găsea energia de a se enerva pe sistem făcând ceea ce trebuie şi mulţi alţii…

Cel de la care am învăţat cele mai multe lucruri rămâne acel omuleţ care ştia să explice norma de drept şi cum ar trebui ea să reflecte nevoile sociale la o bere în Traffic, să facă legături fabuloase între micro şi macro, să identifice implicaţii pe care probabil alţii le-ar fi descoperit în workshop-uri cu specialişti din vreo 20 de domenii, să sară de la una la alta pentru a construi un puzzle vizionar, să se certe cu mine şi să mă facă să mă întreb care o fi până la urmă cel mai utopic dintre noi.

...şi locuri

În acest weekend, pe 1 octombrie, aş fi împlinit 3 ani de când a dat virusul ong-ismului peste mine. Am plecat însă în momentul în care mi-am dat seama că nu mă mai gasesc acolo. Adică în momentul în care nici entuziasmul şi nici toate orele din lume nu mi-ar fi dat sentimentul că munca mea va avea impact. A fost o decizie pentru care mi-au trebuit vreo 6 luni de răzgândiri. Ceea ce mă face să cred că apucăturile de ong-ist nu se corectează aşa de uşor şi că odată prins în hora aceasta este imposibil să te dezveţi de tot.

Morning glory
Cred însă şi că, deşi societatea civilă organizată din România poate fi o şcoală extraordinară pentru tinerii entuziaşti, cu puţine excepţii, ea nu reuşeşte să devină acel loc în care cineva îşi poate construi o carieră. Eu cred că este din cauză că nu a reuşit să găsească acele mecanisme de a se profesionaliza ea însăşi. Nu am apucat vremurile în care finanţările pentru consolidarea democraţiei prin dezvoltarea societăţii civile erau atât de variate încât să nu fie necesar baletul cu fondurile structurale… Însă cred că încheierea acelei etape a lăsat multe ong-uri dezorientate.

Este foarte posibil ca volatilitatea resursei umane să arate tocmai această incapacitate de adaptare la noile realităţi în care, vrând-nevrând, ni s-a pus deja eticheta de stat democratic (că doar membru UE nu poate fi un stat ne-democratic). Iar în această nouă realitate, peste care s-au suprapus şi alte schimbări structurale – criza economică, revoluţia digitală, noile forme de implicare a cetăţenilor – a lăsat societatea civilă românească într-un spaţiu uşor atemporal, neconectată la trenduri, evoluţii şi schimbări.

În trecerea de la o etapă în care rolul ong-urilor era bine desenat şi finanţat de către standardele internaţionale în materie la o etapă în care, pentru a-şi arăta utilitatea, ong-urile trebuie să concureze cu alţi actori de pe piaţă pentru finanţări europene, cred că s-a ratat un momentum fantastic de a transforma acest segment într-o masă critică ce ar fi putut genera schimbare socială. Iar acest momentum însemna valorificarea a trei oportunităţi de creştere şi profesionalizare:

1. abordarea de tip business – care nu presupune transformarea ong-urilor în srl-uri, ci adapatarea instrumentelor de rentabilitate şi sustenabilitate în afaceri la proiectele societăţii civile. Profitul se poate măsura nu doar în dividende pentru acţionari, ci şi în impact social. Dacă s-a putut în Bangladesh, nu văd de ce nu s-ar putea şi în România.
2. abordarea de tip academic – care înseamnă conştientizarea faptului că influenţa nu mai înseamnă accesul la informaţii (căci în era internetului, toată lumea poate citi şi cele mai deştepte statistici), ci felul în care sunt ele utilizate astfel încât să justifice politici de dezvoltare, indiferent de domeniu. Şi cred că programul RAPID al ODI este cel mai concludent exemplu despre cum poţi influenţa politici de o manieră deşteaptă.
3. abordarea de tip virtual – care nu înseamnă închinarea la zeul Internetului, ci recunoaşterea faptului că participarea publicului s-a mutat în online şi că, indiferent cât ne-am încăpăţâna, asta nu se va schimba prea curând. În acest sens, mi se pare senzaţional exemplul Republicii Moldova, unde se pare că experienţa Twitter Revolution din 2009 a dus la manifestări şi mai constructive de Revoluţie digitală, cum îmi scria un prieten de la faţa locului.

Epilog

Din aceste motive şi câteva altele pe lângă, eu nu mai sunt ong-istă oficial. Între timp, am învăţat să fiu o altfel de idealistă.

P.S. Mulţumesc, Andreei Vasile, colega de facultate a cărei postare de acum 3 zile m-a făcut să înţeleg că, din când în când, trebuie să-ţi iei (şi) aşa „la revedere”:

21 September 2011

dac-aş fi pentru o zi preşedinte

...ţara mea ar arăta aşa:

Imn: The Killers, Human
Capitală: păcătoasă, dar iubită
Limbi oficiale: româna, franceza etc.
Grupuri etnice: amestecate, în proporţii de maxim 12% fiecare
Formă de guvernare: monarhie constituţională, aşa că eu aş fi preşedinte de...altceva.
Suprafaţă: 238.391 km², dar să rămână asta, da?
Populaţie: 24.904.551 locuitori



Dacă doriţi să cunoaşteţi mai multe:

Busuioc pentru toată lumea!
Geografie: Eu am fost olimpică la istorie, aşa că îmi limitez imaginaţia la un relief caracterizat prin cinci elemente: varietate, proporţionalitate, complementaritate, dispunere simetrică şi factor antropic limitat ca influenţă. Fauna şi flora încurajează plimbările lungi de-a lungul ţării şi toate casele au minim un busuioc în ghiveci. Clima permite ţinutelor din Vogue pe tot timpul anului, dar şi purtarea unui sacou/ cardigan în orice seară simţi nevoia accesorizării cu un trandafir.

Demografie: Există prietenie între generaţii, iar împărţirea administrativ-teritorială lasă loc de aglomerări urbane cu multe lumini şi posibilitatea de a te rătăci voluntar în mulţime de fiecare dată când simţi nevoia. În zonele rurale se vorbeşte italiana şi spaniola, dar doar pentru că fondurile structurale atrase pe agricultură au permis parteneriatele foştilor căpşunari cu foştii patroni din alte provincii europene. Libertatea religioasă este educată prin distribuirea gratuită de fluturaşi cu ideile principale din Istoria credinţelor şi ideilor religioase în lăcaşele de cult, însă părerea predominantă este că paradisul şi măreţia cerurilor nu aşteaptă oamenii la 2 metri sub pământ, ci pe pământ.

Politică: Sistemul politic este construit pe premisa că niciun drept nu are de ce să existe dacă el nu se poate transforma şi în realitate, aşa că toată lumea care vrea să aibă de-a face cu politica ştie să răspundă la întrebarea: „Who is John Galt?”. Politicile publice sunt toate bazate pe date concrete şi nimeni nu se laudă că o lege a fost adoptată pentru binele public, ci pentru că este raţională şi va produce impact social, care se vede cu ochiul liber căci toată lumea ştie unde se duc banii din taxe şi impozite. Aşa că toţi sunt nebuni după lege, iar în funcţiile-cheie sunt vizionari, inovatori şi o groază de cosmocraţi (oameni care au cash şi/ sau competenţă via Karaoke Capitalism, desigur). Corupţia este ţinută în frâu graţie unei categorii sociale foarte respectate – pârâcioşii, iar în relaţiile externe, responsabilii de domeniu urmăresc cu religiozitate pagina de facebook a World Economic Forum, ca nu cumva să scape ultimele trenduri în materie de state emergente cu care ar trebui să fie prieteni.

Capitalişti, uniţi-vă!
Economie: Laissez-faire pur, în care tot capitalistul se simte în largul lui, iar într-o lume a competiţiei perfecte, doar clientul este cel ce trebuie mulţumit. Aşa că supravieţuirea şi succesul companiilor depind de inteligenţa acestora în a-şi atrage şi păstra clienţii, iar companiile nu sunt demonizate când reuşesc să facă acest lucru. De asemenea, tot afaceristul care se respectă este cuplat cu unul sau mai mulţi studenţi cărora le dau bani să înveţe carte şi caiet, pentru ca studenţii la rândul lor să facă banii să circule. În materie de investiţii, toată lumea ştie că banii europeni sunt pentru vise româneşti, aşa că transportul, turismul, agricultura şi chiar şi industria sunt nişte superbe materializări ale alinierii economiei ţării la indicatorii de dezvoltare cei mai exigenţi.

Cultură şi obiceiuri: Artele, literatura, filozofia, sportul sunt toate expresia cea mai relevantă a unui stat în care se exprimă indivizii, aşa că nu se pot identifica nişte trenduri, ci manifestări ale unor interese comune pentru diferite forme de estetică. Din acest motiv, unul dintre cele mai apreciate feluri de mâncare din bucătăria tradiţională este ghiveciul, considerat un simbol al unităţii prin diversitate.

Desigur, ţara s-ar chema utopie, iar eu aş fi preşedintele partidului idealiştilor :)