Bloggroll

Pages

doua probleme de sistem in managementul fondurilor europene

Pentru mine motivele pot fi rezumate la două elemente de sistem: nu prea ştim ce înseamnă de fapt fondurile europene şi ineficienţa generală în managementul fondurilor publice.

care-i treaba cu legea sanatatii?

Habar nu am dacă legea aceasta este bună sau proastă!

Inventarul nostalgiilor preferate

Printre îndeletnicirile mele preferate este creşterea nostalgiilor. De obicei, am grijă de ele, le inventariez cu destul de multă stricteţe, le asortez între ele şi le pieptăn frumos, de fiecare dată când se mai transformă câte una.

Despre standarde şi alţi demoni

MCV este un instrument bun, dincolo de discuţiile despre indicatorii utilizaţi pentru măsurarea progreselor ori despre sursa datelor colectate.

Achiziţiilor publice cu dragoste

Aşa sunt ele, achiziţiile publice în România. Ce ai putea dori mai mult decât o relaţie mereu surprinzătoare, mereu dinamică?

29 September 2011

de ce sunt ong-ist – declaraţie de interese lungă

Prolog

De câteva luni bune deja, alături de prietenii din lista de leapşă (dreapta!!), avem câte o temă săptămânală pe care se întâmplă un blog sincron – miercuri, la 21:00. Aşa se explică de ce apar teme ciudate pe blog – de la colecţii, la sărăcie, la fantezii despre preşedinţia de o zi. Săptămâna aceasta este singura în care nu mi-am făcut tema la timp, deşi nu am nicio scuză legată de timp. Am însă scuza că este o temă amânată de mult mai mult timp şi că a scrie despre ceva ce s-a terminat înseamnă să îţi recunoşti că într-adevăr s-a terminat şi ca motivele care au dus acolo să fie asumate. Aşadar:

Broken society

Despre oameni...

Bună. Eu sunt Elena şi am fost ong-ist de profesie până în iulie. Într-un ong mare, care se ocupa cu lucruri importante şi necesare. Şi la nivel internaţional, şi în România. Mi-a plăcut. Atât de tare încât îmi doboram singură recordul de ore petrecute la birou (ultimul a fost de 38 ore şi a fost cu 2 ore mai lung decât cel stabilit în urmă cu un an, alături de draga de Mon). Nu m-a forţat nimeni, ba câteodată eram dată afară cu forţa. Îmi plăcea să stau acolo pentru că îmi plăcea ce făceam. Mă luptam cu corupţia, în general...

Am învăţat atât de multe în timpul petrecut ca ong-ist încât sigur nu mi-ar ajunge răbdarea cititorilor mei adunaţi pentru a le înşira – numere de legi şi legi, cum se fac caietele de sarcini, cum să fii elegant şi incisiv, cum să gândeşti sistemic, cum să pui o idee pe hârtie şi cum să transformi nişte rânduri de pe hârtia aia în realitate, cum să alergi pe tocuri prin aeroporturi, cum să ceri şi cum să primeşti, că oamenii pot să arunce cu ouă în tine, dar dacă îţi spui că ţara te vrea, faci o omletă bună din ele.

Atenţie, urmează un paragraf lung!

Singurătatea alergătorului de cursă scurtă
Am întâlnit, tot în perioada aceasta, unii dintre cei mai frumoşi oameni: pe expertul care încă mai avea răbdarea de a explica lucruri pe înţelesul celor care trebuiau să înţeleagă, pe consultantul aparent mercantil care ascunde un super coach şi mai ales un sentimental obiectiv, pe cea cu care am petrecut cele mai multe nopţi printre ţigări fumate şi care ştia cel mai bine cum să faci din căcat bici (scuzaţi expresia!), pe minunăţia blondă care se juca cu numerele mai bine decât oricine altcineva deşi ar fi făcut (şi i-ar fi plăcut) fantastic altele, pe activistul care încă mai găsea energia de a se duce în piaţa publică, pe afaceristul care ştie că integritatea în business nu e ceva la modă, ci ceva care s-ar putea să fie o soluţie în România, pe managerul public care mai găsea energia de a se enerva pe sistem făcând ceea ce trebuie şi mulţi alţii…

Cel de la care am învăţat cele mai multe lucruri rămâne acel omuleţ care ştia să explice norma de drept şi cum ar trebui ea să reflecte nevoile sociale la o bere în Traffic, să facă legături fabuloase între micro şi macro, să identifice implicaţii pe care probabil alţii le-ar fi descoperit în workshop-uri cu specialişti din vreo 20 de domenii, să sară de la una la alta pentru a construi un puzzle vizionar, să se certe cu mine şi să mă facă să mă întreb care o fi până la urmă cel mai utopic dintre noi.

...şi locuri

În acest weekend, pe 1 octombrie, aş fi împlinit 3 ani de când a dat virusul ong-ismului peste mine. Am plecat însă în momentul în care mi-am dat seama că nu mă mai gasesc acolo. Adică în momentul în care nici entuziasmul şi nici toate orele din lume nu mi-ar fi dat sentimentul că munca mea va avea impact. A fost o decizie pentru care mi-au trebuit vreo 6 luni de răzgândiri. Ceea ce mă face să cred că apucăturile de ong-ist nu se corectează aşa de uşor şi că odată prins în hora aceasta este imposibil să te dezveţi de tot.

Morning glory
Cred însă şi că, deşi societatea civilă organizată din România poate fi o şcoală extraordinară pentru tinerii entuziaşti, cu puţine excepţii, ea nu reuşeşte să devină acel loc în care cineva îşi poate construi o carieră. Eu cred că este din cauză că nu a reuşit să găsească acele mecanisme de a se profesionaliza ea însăşi. Nu am apucat vremurile în care finanţările pentru consolidarea democraţiei prin dezvoltarea societăţii civile erau atât de variate încât să nu fie necesar baletul cu fondurile structurale… Însă cred că încheierea acelei etape a lăsat multe ong-uri dezorientate.

Este foarte posibil ca volatilitatea resursei umane să arate tocmai această incapacitate de adaptare la noile realităţi în care, vrând-nevrând, ni s-a pus deja eticheta de stat democratic (că doar membru UE nu poate fi un stat ne-democratic). Iar în această nouă realitate, peste care s-au suprapus şi alte schimbări structurale – criza economică, revoluţia digitală, noile forme de implicare a cetăţenilor – a lăsat societatea civilă românească într-un spaţiu uşor atemporal, neconectată la trenduri, evoluţii şi schimbări.

În trecerea de la o etapă în care rolul ong-urilor era bine desenat şi finanţat de către standardele internaţionale în materie la o etapă în care, pentru a-şi arăta utilitatea, ong-urile trebuie să concureze cu alţi actori de pe piaţă pentru finanţări europene, cred că s-a ratat un momentum fantastic de a transforma acest segment într-o masă critică ce ar fi putut genera schimbare socială. Iar acest momentum însemna valorificarea a trei oportunităţi de creştere şi profesionalizare:

1. abordarea de tip business – care nu presupune transformarea ong-urilor în srl-uri, ci adapatarea instrumentelor de rentabilitate şi sustenabilitate în afaceri la proiectele societăţii civile. Profitul se poate măsura nu doar în dividende pentru acţionari, ci şi în impact social. Dacă s-a putut în Bangladesh, nu văd de ce nu s-ar putea şi în România.
2. abordarea de tip academic – care înseamnă conştientizarea faptului că influenţa nu mai înseamnă accesul la informaţii (căci în era internetului, toată lumea poate citi şi cele mai deştepte statistici), ci felul în care sunt ele utilizate astfel încât să justifice politici de dezvoltare, indiferent de domeniu. Şi cred că programul RAPID al ODI este cel mai concludent exemplu despre cum poţi influenţa politici de o manieră deşteaptă.
3. abordarea de tip virtual – care nu înseamnă închinarea la zeul Internetului, ci recunoaşterea faptului că participarea publicului s-a mutat în online şi că, indiferent cât ne-am încăpăţâna, asta nu se va schimba prea curând. În acest sens, mi se pare senzaţional exemplul Republicii Moldova, unde se pare că experienţa Twitter Revolution din 2009 a dus la manifestări şi mai constructive de Revoluţie digitală, cum îmi scria un prieten de la faţa locului.

Epilog

Din aceste motive şi câteva altele pe lângă, eu nu mai sunt ong-istă oficial. Între timp, am învăţat să fiu o altfel de idealistă.

P.S. Mulţumesc, Andreei Vasile, colega de facultate a cărei postare de acum 3 zile m-a făcut să înţeleg că, din când în când, trebuie să-ţi iei (şi) aşa „la revedere”:

21 September 2011

dac-aş fi pentru o zi preşedinte

...ţara mea ar arăta aşa:

Imn: The Killers, Human
Capitală: păcătoasă, dar iubită
Limbi oficiale: româna, franceza etc.
Grupuri etnice: amestecate, în proporţii de maxim 12% fiecare
Formă de guvernare: monarhie constituţională, aşa că eu aş fi preşedinte de...altceva.
Suprafaţă: 238.391 km², dar să rămână asta, da?
Populaţie: 24.904.551 locuitori



Dacă doriţi să cunoaşteţi mai multe:

Busuioc pentru toată lumea!
Geografie: Eu am fost olimpică la istorie, aşa că îmi limitez imaginaţia la un relief caracterizat prin cinci elemente: varietate, proporţionalitate, complementaritate, dispunere simetrică şi factor antropic limitat ca influenţă. Fauna şi flora încurajează plimbările lungi de-a lungul ţării şi toate casele au minim un busuioc în ghiveci. Clima permite ţinutelor din Vogue pe tot timpul anului, dar şi purtarea unui sacou/ cardigan în orice seară simţi nevoia accesorizării cu un trandafir.

Demografie: Există prietenie între generaţii, iar împărţirea administrativ-teritorială lasă loc de aglomerări urbane cu multe lumini şi posibilitatea de a te rătăci voluntar în mulţime de fiecare dată când simţi nevoia. În zonele rurale se vorbeşte italiana şi spaniola, dar doar pentru că fondurile structurale atrase pe agricultură au permis parteneriatele foştilor căpşunari cu foştii patroni din alte provincii europene. Libertatea religioasă este educată prin distribuirea gratuită de fluturaşi cu ideile principale din Istoria credinţelor şi ideilor religioase în lăcaşele de cult, însă părerea predominantă este că paradisul şi măreţia cerurilor nu aşteaptă oamenii la 2 metri sub pământ, ci pe pământ.

Politică: Sistemul politic este construit pe premisa că niciun drept nu are de ce să existe dacă el nu se poate transforma şi în realitate, aşa că toată lumea care vrea să aibă de-a face cu politica ştie să răspundă la întrebarea: „Who is John Galt?”. Politicile publice sunt toate bazate pe date concrete şi nimeni nu se laudă că o lege a fost adoptată pentru binele public, ci pentru că este raţională şi va produce impact social, care se vede cu ochiul liber căci toată lumea ştie unde se duc banii din taxe şi impozite. Aşa că toţi sunt nebuni după lege, iar în funcţiile-cheie sunt vizionari, inovatori şi o groază de cosmocraţi (oameni care au cash şi/ sau competenţă via Karaoke Capitalism, desigur). Corupţia este ţinută în frâu graţie unei categorii sociale foarte respectate – pârâcioşii, iar în relaţiile externe, responsabilii de domeniu urmăresc cu religiozitate pagina de facebook a World Economic Forum, ca nu cumva să scape ultimele trenduri în materie de state emergente cu care ar trebui să fie prieteni.

Capitalişti, uniţi-vă!
Economie: Laissez-faire pur, în care tot capitalistul se simte în largul lui, iar într-o lume a competiţiei perfecte, doar clientul este cel ce trebuie mulţumit. Aşa că supravieţuirea şi succesul companiilor depind de inteligenţa acestora în a-şi atrage şi păstra clienţii, iar companiile nu sunt demonizate când reuşesc să facă acest lucru. De asemenea, tot afaceristul care se respectă este cuplat cu unul sau mai mulţi studenţi cărora le dau bani să înveţe carte şi caiet, pentru ca studenţii la rândul lor să facă banii să circule. În materie de investiţii, toată lumea ştie că banii europeni sunt pentru vise româneşti, aşa că transportul, turismul, agricultura şi chiar şi industria sunt nişte superbe materializări ale alinierii economiei ţării la indicatorii de dezvoltare cei mai exigenţi.

Cultură şi obiceiuri: Artele, literatura, filozofia, sportul sunt toate expresia cea mai relevantă a unui stat în care se exprimă indivizii, aşa că nu se pot identifica nişte trenduri, ci manifestări ale unor interese comune pentru diferite forme de estetică. Din acest motiv, unul dintre cele mai apreciate feluri de mâncare din bucătăria tradiţională este ghiveciul, considerat un simbol al unităţii prin diversitate.

Desigur, ţara s-ar chema utopie, iar eu aş fi preşedintele partidului idealiştilor :)

14 September 2011

din bucata mea de pâine…


Urăsc sărăcia. Da, ştiu, nu cred că cineva o iubeşte. Însă eu chiar o urăsc. Mă stinghereşte până şi când cineva se plânge de ea. Nu suport nici cerşetoria şi cred că doar de foarte puţine ori am dat bani cuiva pe stradă. Iar ieri, în pauza dintre două simfonii, la Ateneu, m-a enervat rău o fată care strângea bani vânzând felicitări ca să plece să deparaziteze orfani în Africa cu o asociaţie sau ceva de genul... M-am trezit chiar ţinându-i un discurs despre cum se face fundraising pentru o asociaţie. Pentru că m-a enervat.

Sursa: www.sxc.hu

12 September 2011

prima zi de şcoală


Astăzi am avut onoarea ca, după nişte ani de absenţă, să fiu invitată la inaugurarea anului şcolar 2011/2012. Evident, mi-am pus rochiţa toamnă/iarnă 2011/2012 şi tocurile comode, obişnuită fiind să fiu sinceră cu mine şi să admit că sigur voi fi în întârziere.


Invitaţia a venit şi într-un loc minunat, la Liceul Coşbuc, unde boboaca mea preferată îşi începe periplul prin

festivalul Enescu – episodul 2. dimineţile unor fete cuminţi


După prima seară de festival, biletele vânate cu viteză pe eventim indicau un matineu cu Bläserensemble Sabine Meyer. Aşa că sâmbătă de dimineaţă, după o seară terminată pe la 3 cu o pâine abia scoasă din cuptorul fabricii din capătul străzii, mi-am luat fetele şi ne-am alergat toculeţele obosite către intrarea către Sala Auditorium a MNAR.

Sursa: www.mnar.arts.ro

9 September 2011

still got the blues


Locul acesta nu are nimic special. Este doar o casă dintr-un perimetru de străzi cu case frumoase din zona parcului Izvorul Rece. La Blu'zz scaunele sunt din lemn, muzica frumoasă şi liniştită, serile de vară fantastice în curtea micuţă, nopţile de iarnă perfecte pentru poveşti lângă soba de teracotă şi nu îţi prea vine să bei altceva în afara berii.


7 September 2011

inventarul nostalgiilor preferate

Printre îndeletnicirile mele preferate este creşterea nostalgiilor. De obicei, am grijă de ele, le inventariez cu destul de multă stricteţe, le asortez între ele şi le pieptăn frumos, de fiecare dată când se mai transformă câte una. Criteriul după care le scot din vitrină este de cele mai multe ori subiectiv, la rândul său, chiar dacă din când în când joaca preferată devine şi mai interesantă cu câte un criteriu raţional şi fix. Astăzi le-am aşezat astfel încât să reiasă epoca preferată. Cu un mic imbold din partea unui Midnight in Paris, mi-am zis că îmi pot asuma clişeul preferinţei pentru boema anilor ’20, căci tare bine o zice criticul de la The New Yorker despre Parisul lui Woody Allen: “Yes, these are clichés, but they’ve become clichés because this is the most beautiful place on earth."

În nostalgia mea:

Sursa: forgottenantiquities.tumblr.com
  • Aş vrea să-i întâlnesc pe – Henry şi June Miller, dar doar pentru a avea intrare la Anaïs Nin
  • M-aş plimba – evident, prin Paris, fie el mare sau mic, cu gândul la Le Corbusier şi la faptul că în materie de construcţii, există doar două opţiuni: arhitectura sau revoluţia
  • Aş avea nostalgia – Crailor de Curtea Veche, visând la alte timpuri şi mai boeme
  • M-aş enerva – pe Eliade când aş citi Romanul adolescentului miop. Ce, doar el să se supere pe Papini?!
  • M-aş juca – de-a Les Enfants Terribles pentru că nimeni nu ştie mai bine decât Cocteau că atunci când te dezveţi “de exerciţiul care constă în a te proiecta în afara ta” poţi numi distracţie şi etapa nouă prin care te scufunzi în tine însăţi
  • Aş analiza cu atenţie – cât din Goana după aur a lui Chaplin îl face pe Brecht să concluzioneze că “un om=un om” chiar dacă el devine un soldat perfect
  • Aş dormi – cu Chanel No. 5, ce altceva?
  • Mi-aş găsi o scuză în – Falling in love again şi într-o Lola interpretată de Marlene Dietrich
  • Aş privi – Un Chien Andalou, şi nu doar pentru combinaţia de Buñuel şi Dalí, ci mai ales pentru visare
  • M-ar fascina – o lume în care la distanţă de 13 zile mor Lenin şi Woodrow Wilson, dar aş pune asta pe marginea faptului că Einstein descoperise deja teoria relativităţii
  • Aş visa la – rochiile lui Isabel Jeans din Easy Virtue al lui Hitchcock
  • Aş dansa – pe Duke Ellington, la o petrecere de-ale lui Gatsby, of course…
  • Aş surâde – citind în Bilete de papagal despre mijloacele morale de a scăpa de concurenţii comerciali sau intelectuali: când cineva îţi laudă adversarul, trebuie “să taci, să asculţi şi să surâzi indirect”. E însă important “să ţi se ghicescă surîsul, ca într’o bancnotă valoarea în lei, prin transparenţă” (nr. 337/1929).
  • Aş pleca – într-o călătorie cu trans-siberianul, căci în acei ani încă ar mai fi timp de ceva libertate şi de trimis scrisori 

Într-un final, m-aş emoţiona – clişeic, la Zavaidoc:


6 September 2011

festivalul Enescu – episodul 1. călătorie în Siberia


Îmi place Festivalul Enescu. Îmi place şi că, faţă de acum câţiva ani, când puteai să îţi cumperi bilete şi în seara concertului, acum abia am reuşit să mai găsesc locuri la unele spectacole cu mai mult de o lună înainte de a avea loc.

Aseară am fost la primul dintre ele, al Ensemble Orchestral de Paris. Mă pregătisem să fiu impresionată de Henri Dutilleux cu al său Mystère de l’instant, din cauza titlului şi a faptului că este vărsător. Am fost însă răvăşită de ce s-a întâmplat după pauză, la Simfonia nr. 4 "Los Angeles" a lui Arvo Pärt.

Sursa: www.sxc.hu