Bloggroll

Pages

doua probleme de sistem in managementul fondurilor europene

Pentru mine motivele pot fi rezumate la două elemente de sistem: nu prea ştim ce înseamnă de fapt fondurile europene şi ineficienţa generală în managementul fondurilor publice.

care-i treaba cu legea sanatatii?

Habar nu am dacă legea aceasta este bună sau proastă!

Inventarul nostalgiilor preferate

Printre îndeletnicirile mele preferate este creşterea nostalgiilor. De obicei, am grijă de ele, le inventariez cu destul de multă stricteţe, le asortez între ele şi le pieptăn frumos, de fiecare dată când se mai transformă câte una.

Despre standarde şi alţi demoni

MCV este un instrument bun, dincolo de discuţiile despre indicatorii utilizaţi pentru măsurarea progreselor ori despre sursa datelor colectate.

Achiziţiilor publice cu dragoste

Aşa sunt ele, achiziţiile publice în România. Ce ai putea dori mai mult decât o relaţie mereu surprinzătoare, mereu dinamică?

20 October 2011

responsabilitate?


Prin decembrie anul trecut, cam aşa, cel pe care îmi place să îl numesc my coach  (chiar dacă lui nu-i place termenul) într-ale parteneriatului dintre sectorul non-profit şi cel profit mi-a pus în mână Corporation Be Good!, o poveste a CSR-ului, însă doar după ce mi-a spus să fiu atentă să nu înţeleg din asta că business-ul „trebuie” să fie responsabil.
parteneri

De atunci s-au adunat mai multe sute de pagini, câteva conferinţe, multe discuţii şi, în general, lumea s-a schimbat mult, iar relaţiile dintre societatea civilă şi business au evoluat sau au fost regândite ca urmare a crizei financiare. Chiar şi aşa, nimic nu a contrazis faptul că nu există niciun "trebuie" în responsabilitatea companiilor.

În România, anul acesta a adus o oarecare aliniere la trend-urile internaţionale în materie de responsabilitate a companiilor, proiecte (cam) multe finanţate din POSDRU care vorbesc despre CSR, până şi un proiect de lege privind guvernanţa corporatistă a întreprinderilor publice lansat în dezbatere publică acum 10 zile de către Ministerul Justiţiei.

Toate ca toate, ceea ce mă întristează şi mă enervează în egală măsură este că de cele mai multe ori, pare că responsabilitatea companiilor pare percepută mai curând ca un dat, ca ceva la care companiile sunt obligate, motiv pentru care pare absolut normal să le cerem bani şi să le hulim dacă pentru „atâta lucru” vor să-şi pună şi sigla pe proiect.

Mă întreb însă câte din aceste proiecte, dacă a fost să fie şi de o finanţare, se pot lăuda cu un impact social atât de semnificativ încât să facă din afişarea siglei sponsorului ultimul lucru care contează. Şi, mai ales, mă întreb câte dintre aceste proiecte durează peste ani, fiind atât de bune încât să devină sustenabile. Iar pentru cele care reuşesc să treacă aceste două teste, cam care este acel je ne sais quoi?

Şi cum s-a nimerit să vreau să merg şi la primul workshop blogoree ce o are ca invitată pe Cristina Bazavan, am aflat cu această ocazie şi de faptul că un proiect al unui ONG este susţinut de o companie de 10 ani. Care să fie răspunsul?
Sursa: www.telefonulcopilului.ro
Proiectul este implementat de Asociaţia Telefonul Copilului cu sprijinul Romtelecom, iar serviciile pe care le oferă au ca obiectiv apărarea drepturilor copiilor. Dincolo de necesitatea intervenţiei într-un domeniu sensibil(izant) şi de statisticile impresionante (un număr total de 1.662.759 apeluri dintre care 34.043 au necesitat intervenţia instituţiilor abilitate!!), cred că punctul-cheie care a contribuit la reuşita şi durabilitatea proiectului este altul, care se citeşte printre rânduri – parteneriatul.

Abordarea în parteneriat a unei probleme sociale (sau nu) presupune într-adevăr responsabilitate, însă nu doar a companiei care doreşte (din diferite motive) să sprijine un proiect, ci şi a organizaţiei non-profit. Iar eu cred că abia după ce se agreează că responsabilitatea este una partajată, se poate trece la analiza altor elemente care compun un parteneriat puternic.

Cei de la Peace Direct au identificat că elemente esenţiale ale unui parteneriat puternic sunt o cocktail reuşit între comunicare efectivă, valori comune, angajament pe termen lung, transparenţă, shared-learning, înţelegerea contextului, creştere organizaţională, procese participative şi suport moral.

Mâine voi participa la un nou eveniment al Centras din cadrul proiectului Parteneriat pentru dezvoltare şi abia aştept să văd cum vede societatea civilă parteneriatul cu mediul de afaceri. Până atunci, mă bucur că “parteneriat” este cuvântul cheie :)

19 October 2011

frustrările mele


La fel ca şi în cazul altor sentimente, evident nu te poate obliga nimeni să simţi ceva ce nu vrei să simţi. Eu mă las să am două frustrări majore, cărora, desigur, li se circumscriu şi altele mai micuţe. Dar cum ele particularizează sau detaliază aceleaşi două mecanisme, mă răcoresc scriind negru pe alb că mă frustrează teribil:
"Omul, omul e mai tare decât Destinul!"

Frustrarea 1: Momentele în care îmi dau seama că aş vrea să fiu în aceeaşi zi la Noul Cinematograf al Regizorului Român să văd Habemus Papam, la deschiderea stagiunii de la Opera Naţională cu Oedipe, dar şi la piesa lui Felix Alexa de la Bulandra. Evident, în acelaşi weekend se întâmplă şi o vizită la Focşani, aşa că mi se împlineşte doar una dintre cele trei dorinţe…Aşa că frustrată fiind, astăzi am participat din scaunul de acasă la două conferinţe online, una mai interesantă ca cealaltă: Rethinking leadership for development organizată de Overseas Development Institute, ce l-a avut invitat pe Tony Blair (în care am descoperit că lecţiile crizei financiare globale par a fi influenţat considerabil politicile guvernelor dezvoltate în ceea ce priveşte ajutoarele financiare oferite statelor în curs de dezvoltare şi mi-a plăcut la nebunie statement-ul lui Blair: „Use aid to end aid”) şi The Innovator's DNA: Mastering the Five Skills of Disruptive Innovators a Harvard Business Review (din care am învăţat cum poţi transforma prin skills şi practice ce ţin de inovaţie problemele de azi în soluţiile de mâine). Aştept cu nerăbdare momentul în care voi putea urmări şi piesele de teatru prin streaming online, căci nu cred că aceasta va scădea numărul de spectatori dintr-o sală, ci îi va înmulţi cu cei ce nu pot ajunge la ea. Până atunci, mi-am sincronizat calendarul cu evenimentele de la HBR şi ODI şi mă închin la Zeul Internet.

Frustrarea 2: Lucrurile făcute de care cum apucă, când şi unde apucă şi, mai ales, fără a şti de ce anume se apucă. Adică toate lucrurile care, indiferent de locul sau oamenii care le generează, ajung în spaţiul public pe principiul „atât am putut” sau „asta a ieşit”. În alte cuvinte (când mă frustrez, simt nevoia de sinonime, metafore şi explicaţii detaliate), un fel de a trăi după o zi pe alta, pierdut între sculat din pat şi mers la culcare. Şi mă frustrează cu atât mai tare când văd că aceste lucruri vin din partea unor organizaţii „aşezate” şi când ştiu că există sute de mii de metode, metodologii, matrici, instrumente pentru a (te) organiza. S-ar putea să iubesc eu mai mult decât e cazul metodologiile, însă zău că de mult timp nu am mai fost atât de fericită ca acum 2 zile când, planificând planificarea organizaţiei pe care o pornim, m-am entuziasmat alături de doamna de pe bicicletă la gândul că vom folosi în conturarea produselor şi serviciilor pe care le oferim şi GE matrix, şi Ansoff matrix, şi Boston matrix. Bonus, ne-am gândit să facem şi o strategie financiară pe 5 ani. Aşa nu mai sunt frustrată, căci, în cuvintele ei, ONG-urile nu sunt doar un business şi ele, ci îţi trebuie ceva în plus în gândirea lor astfel încât să produci impact social.

Gata, fu bine...

12 October 2011

tema de azi: alegeri


Every man builds his world in his own image. He has the power to choose, but no power to escape the necessity of choice. (Ayn Rand) 

Problema: post-ul trebuie să fie gata în maxim o oră

Opţiune Strategică 1: scriu despre alegerile electorale. urmează o groază de alegeri în următorii ani, literatură şi interes pentru subiect există, aş putea încropi ceva.
Opţiune Strategică 2: scriu despre metodologia alegerii în general şi cu asta basta. Am făcut destule de-a lungul timpului şi trebuie să fac unele şi în curând.

Tare mi-ar plăcea mie ca alegerile să fie făcute aşa, frumos, pe baza unor metodologii. Nici nu prea contează criteriile care stau la baza construirii metodologiei, pentru că, până la urmă, singurul lucru care contează este exercitarea raţiunii în alegere. Fie că raţiunea aceea se numeşte previziunile săptămânale ale uraniei sau un anume cod asumat.

În seara aceasta voi face nişte alegeri. Alături de nişte oameni alături de care am ales să fac ceva. Mi-ar plăcea ca alegerile acestea să fie raţionale şi atât cât îmi va sta în putinţă, eu aşa le voi face. Pentru că eu cred că, la fel ca în majoritatea lucrurilor, şi în proiectele care implică entuziasm şi dorinţa de a schimba lumea (sau mai ales în ele) este necesară strategia, planificarea, raţionalizarea lucrurilor şi asumarea unor alegeri.

Aşa că în acest proiect nou pe care îl începem sper să fie vorba despre „pe de o parte şi pe de altă parte” doar ca epilog pentru alegeri. Bune sau rele, entuziaste sau aşezate, important pentru mine va fi ca alegerile să fie făcute cu capul pe umeri, asumate şi, dacă se vor dovedi greşite, supuse răzgândelii.

E ciudat că asociaţia noastră se va naşte sub semnul balanţei, însă ştiu că dacă pentru mine pe de o parte (OS1) a fost o alegere bună pentru această seară, pe de altă parte (OS2) se va întâmpla şi ea. În alte postări. Frumuseţea alegerilor raţionale este însă că ele nu exclud the second best, ci doar dozează eforturile.

5 October 2011

cine se (re)cunoaşte, se adună


Era o seară obişnuită de bere în Centrul vechi. M-am ridicat de la terasă cu gândul să mă duc să îmi fardez nasul, desigur. Graţie pietrei cubice, deplasările mele în zonă devin promenade tacticoase pe tocuri, aşa că am timp să savurez pe îndelete tot ce se întâmplă în jurul meu. Şi, mai ales, să mă uit pe unde calc. De data aceasta era să calc pe un domn căzut pe jos, pe lângă treceau liniştite alte domniţe, care agăţate fiind de braţele domnilor nu mai aveau nevoie de alte puncte de sprijin în deplasare.

oh, bloody!
Ca tot omul suferind de complexul salvatorului, mă opresc şi întreb ceva stupid de genul „sunteţi ok?”, iar el murmură că îl înţeapă inima. Între timp se mai opreşte un domn şi sună la 112, cât eu alerg până la bar să cer nişte zahăr. Trecem peste replica tăioasă cu „poate a băut prea mult şi de-asta îi e rău”, îmi primesc zahărul şi o sticlă de apă bonus, îi torn un pliculeţ pe gât omului...şi aşteptăm. Între timp se face cerc în jurul nostru şi toată lumea îşi dă cu părerea.

După vreo 20 de minute îşi fac apariţia şi poliţiştii comunitari, lumea din jur se tot schimbă, Vama răsună în continuare undeva în apropiere... Mă întreb de ce dumnezeului nu mai vine odată ambulanţa şi ţin omul de vorbă între timp, aşa că aflu că are şi epilepsie. Oi fi eu copil de medic, însă dacă ştiu că pentru căderile ce au legătură cu inima cel mai la îndemână şi cel mai sigur este pliculeţul de zahăr, cu epilepsia nu ştiu să mă port altfel decât asigurându-mă că nu îi fac şi mai mult rău.

După 40 de minute ajunge şi echipajul de prim-ajutor...privat, căci erau la concert. Medicul mă întreabă pe un ton răstit de ce sunt acolo („Aveţi studii medicale?!”), iar eu îi răspund aproape furioasă că „Nu, dar mama e medic şi oricum i-am dat doar zahăr şi apă”. Aşa că se linişteşte, îmi aruncă un „foarte bine!” printre dinţi şi începe să se preocupe şi de omul nostru. Mă retrag cu gândul la cât de tare se agăţase omul acela de mâna mea şi la cum şi-o fi permis să mă mai şi apostrofeze doamna de pe ambulanţă, dacă tot au venit după atâta timp...

Mi-a trecut furia abia acum câteva zile, când am citit la Manafu despre campania O viaţă poate depinde de tine, aşa că am răspuns imediat pozitiv apelului său către bloggeri de a face cât mai prezent acest proiect în online. Aşa că am învăţat că:
  • Peste 70% din apelurile înregistrate la Serviciul de Urgenţă 112 sunt false urgenţe, adică apeluri făcute în joacă sau accidental de către cei care sună. Sunt convinsă că, dincolo de slaba finanţare a sistemului sanitar sau de neajunsurile urbane care fac ca echipajele de urgenţă să ajungă cu întârziere, câteva minute din cele 40 necesare pentru ajungerea la destinaţie or fi avut legătură şi cu asta
  • Nu toată lumea are o mamă doctor pe speed dial care să dea instrucţiuni telefonice care ar putea face ca aşteptarea ambulanţei să nu fie fatală. E de înţeles furia medicului care probabil o fi obosit de câte cazuri în care, din dorinţa de a face bine, oamenii au făcut şi mai mult rău în cazuri dintr-astea.

Aşa că această iniţiativă, care mizează pe faptul că prin internet se poate ajunge mai uşor la tinerii care abuzează de serviciul de urgenţă 112, dar şi pe faptul că video-urile cu măsurile de prim ajutor ajung la un public mai larg astfel, poate avea impact doar dacă cine se (re)cunoaşte, se adună. Detalii şi materiale despre campanie găsiţi aici. Hai!