Bloggroll

Pages

doua probleme de sistem in managementul fondurilor europene

Pentru mine motivele pot fi rezumate la două elemente de sistem: nu prea ştim ce înseamnă de fapt fondurile europene şi ineficienţa generală în managementul fondurilor publice.

care-i treaba cu legea sanatatii?

Habar nu am dacă legea aceasta este bună sau proastă!

Inventarul nostalgiilor preferate

Printre îndeletnicirile mele preferate este creşterea nostalgiilor. De obicei, am grijă de ele, le inventariez cu destul de multă stricteţe, le asortez între ele şi le pieptăn frumos, de fiecare dată când se mai transformă câte una.

Despre standarde şi alţi demoni

MCV este un instrument bun, dincolo de discuţiile despre indicatorii utilizaţi pentru măsurarea progreselor ori despre sursa datelor colectate.

Achiziţiilor publice cu dragoste

Aşa sunt ele, achiziţiile publice în România. Ce ai putea dori mai mult decât o relaţie mereu surprinzătoare, mereu dinamică?

22 January 2012

Micul Prinţ şi protestele


Sursa: monotremu.blogspot.com

Când am văzut pentru prima dată imaginea alăturată, am avut un gol în stomac, amintindu-mi înţeleptele cuvinte ale Micului Prinţ: „Oamenii mari nu pricep niciodată nimic şi este obositor pentru copii să le dea întruna explicaţii.” Mi-l imaginez pe acesta şocat în faţa acestei situaţii. Pentru că, după zile de proteste, se tot repetă două întrebări: „până la urmă, împotriva a ce se protestează?” şi „iar acum ce urmează?”.


De ce protestează oamenii?

Vineri am participat la o întâlnire tare interesantă: ONG-işti şi oameni din altă lume, în care democraţia şi idealismul pragmatic au vârste asemănătoare, care se numără în sute de ani. La întrebarea acestora din urmă: despre ce este vorba, de fapt?, răspunsurile au fost la fel de diferite precum pancartele din Piaţa Universităţii: corupţie, sărăcie, o clasă politică în care nimeni nu mai crede etc.

Nu cred că întrebarea a primit un răspuns concludent, pentru simplul motiv că nu există unul. Este extrem de greu să pui într-un singur cuvânt toate frustrările adunate de o mulţime care s-a plâns puţin sau deloc de ceea ce se întâmplă. Evident că în ochii unor decidenţi rupţi de lumea reală acea mulţime poate părea o casnică ce nu a crâcnit în mai bine de 20 de ani de mariaj, iar acum brusc pleacă ţipând aproape isteric: m-ai înşelat, m-ai bătut, nu ai dus gunoiul, nu ai fost la şedinţele cu părinţii, mai ţii minte petrecere din iunie 2005 când m-ai făcut de râs de faţă cu prietenele mele?

Adevărul este că unii oameni au o limită de rezistenţă extrem de ridicată şi că este şi mai greu să identifici acea linie fină după care personajul de mai sus nu mai crede că ceva se va schimba şi pleacă. Picătura care umple paharul poate fi în egală măsură un copil cu amanta sau faptul că soţul iar nu a îndoit tubul de pastă de dinţi. Şi niciunul dintre motive nu este mai frivol dacă ne gândim că ele au aceeaşi consecinţă.

La fel şi cu o ţară care nu şi-a strigat frustrările decât timid, sperând de fiecare dată că cei care o conduc îşi vor ţine promisiunea şi se vor îndrepta. Psihoterapeuta mea ar numi asta negare a realităţii şi incapacitate de a pune limite. Eu aş fi de acord cu ea şi mi-aş spune că vina este, ca de obicei, împărţită. Şi această vină, la care cei mai mulţi dintre noi sunt părtaşi, a făcut ca România să arate aşa:

Iar românii aşa:

Ce înseamnă asta? În afară de faptul că îmi plac statisticile, este evident că sunt extrem de multe probleme...Iar lista poate continua şi deveni mai diversă de atât, la fel ca şi picătura care poate umple oricare dintre aceste pahare.

Sursa: en.wikipedia.org
Pentru acest moment precis, picătura care a umplut paharul celor mai mulţi poate fi căutată la domnul...Maslow. Dacă ne uităm la piramida nevoilor şi la statisticile de mai sus, este clar că nevoile nesatisfăcute ale unui procent semnificativ de români au derapat din nivelul de siguranţă către nivelul cel mai de bază, dacă 42% dintre români nu au avut suficienţi bani pentru mâncare în ultimul an... De asemenea, în funcţie de standardul de viaţă cu care o persoană este obişnuită, sigur că orice treaptă coborâtă în ierarhia nevoilor poate fi o picătură care umple un pahar.
Cum s-au sincronizat aceste picături? Dacă ne gândim la evenimentul care a declanşat protestele – legea sănătăţii –, cred că perspectiva (justificată sau nu de realitate) de a nu avea satisfăcută o nevoie de siguranţă (sănătate) a arătat multora o imagine neplăcută în care mai devreme sau mai târziu ar putea ajunge la baza piramidei.

Şi acum ce?

Cred că este absurd să acuzi mulţimea care se revoltă că nu are un program, o petiţie sau soluţii. Strategiile, programele, legile se fac cu cap, uitându-te cu atenţie la probleme, la posibile soluţii, analizând posibilul impact al acestora, discutând cu cei ce se pricep şi cu cei care vor fi afectaţi de măsurile luate. Tocmai de aceea dăm bani prin taxe şi impozite unor instituţii care ar trebui să aibă capacitatea de a găsi soluţii şi de a le implementa.

Aceste soluţii nu se întâmplă de pe o zi pe alta şi în niciun caz lipsa unei proclamaţii a protestarilor nu face manifestaţia mai puţin legitimă. Este suficient faptul că problema este conştientizată. Pentru moment ajunge un J’accuse!.

Ceea ce se poate face însă de pe o zi pe alta, după conştientizarea problemei, este să ne recunoaştem vina. Iar vina este aceea că mult prea puţini dintre noi au recunoscut că aşa cum cerem responsabilitate a autorităţilor, politicienilor, companiilor etc. trebuie să ne cerem şi nouă responsabilitate. Cea mai bună lege din lume nu îşi va avea efectele dorite dacă nu există mecanisme de control din partea celor afectaţi de ea.

Punga de gunoi nu se duce singură la ghenă dacă nu îi spui celuilalt că ar trebui să facă asta şi degeaba îl părăseşti dacă nu i-ai spus de prima dată că asta se va întâmpla dacă nu îndoaie tubul de pastă de dinţi…

Responsabilitatea individuală ar trebui să culmineze, când restul încercărilor au rămas fără răspuns, cu protestele. Până atunci, câţi ne-am dat timpul să completăm hârtii sau să scriem e-mailuri care să însemne responsabilitate? Adică: 
  • Ai votat?
  • I-ai scris preşedintelui să îl întrebi cât a îndeplinit din ce a promis?
  • I-ai scris senatorului din colegiul tău să îl întrebi cât a îndeplinit din ce a promis?
  • I-ai scris deputatului din colegiul tău să îl întrebi cât a îndeplinit din ce a promis?
  • I-ai scris primarului tău să îl întrebi cât a îndeplinit din ce a promis?
  • I-ai scris consilierilor locali să îi întrebi cât au îndeplinit din ce au promis?
  • Ai scris/telefonat la primărie/ consiliu local să ridice copacul acela căzut?
  • Ai scris/telefonat la protecţia consumatorului sau la o altă instituţie când ţi-au fost încălcate drepturile?
  • Ai participat la vreo dezbatere publică?
  • Ai direcţionat 2% către un ONG care face ceva cu care rezonezi şi care face ce nu ai tu timp să faci?
  • Câte plângeri ai făcut faţă de compartamente abuzive ale poliţiei, funcţionarilor publici etc.?

Iar lista poate continua…cu acţiuni care iau mai mult sau mai puţin timp, cu drepturi şi legi care sunt mai mult sau mai puţin cunoscute. Nu spun că aceste acţiuni individuale vor schimba foarte multe, dar sigur mai mulţi care sunt responsabili îi vor forţa şi pe ceilalţi să îşi facă partea lor de treabă. Părerea mea. Şi a Micului Prinţ: “Oamenii au dat uitării adevărul acesta. Tu însă nu trebuie să-l uiţi. Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit. Tu eşti răspunzător pentru floarea ta.” 

16 January 2012

Un motiv pentru a ieşi în piaţă. Chiar şi pe tocuri.


Update: 
Am fost şi m-am simţit ca Alice în Ţara Minunilor pentru că l-am întâlnit pe dânsul:


Sursa: www.pancarte.org

Nu am fost în viaţa mea la proteste, fiind tot timpul convinsă că de altceva este nevoie pentru a face schimbări majore (structurale, organizate, profunde). Sâmbătă seara însă am fost la Universitate pentru un motiv extrem de simplu: am vrut să ies din bula mea şi să văd dacă ce îmi imaginez eu despre oamenii din jurul meu este chiar aşa. Ce am învăţat despre ţara mea?

Sâmbătă, la o excelentă pizza alături de soră-mea şi prietenul ei, ne uitam la Antena 3 la ce se mai întâmplă cu protestele de prin România. Da, mă uit extrem de mult la A3. Or fi isterici pe alocuri, or fi fanatici, însă măcar în cazul lor am o „cheie de lectură” – adică ştiu clar în ce galerie sunt şi asta îmi dă posibilitatea de a-i asculta cu acest disclaimer în minte. Aşa că ne-am zis că ar trebui să vedem cu ochii noştri ce se întâmplă.

Ne-am pus superbele căciuli din Moscova şi am ieşit. Evident, cu maşina. Am fost întâi la Cotroceni, unde era o parte din oameni. Am parcat frumos, ne-am dus printre oameni şi ne-am uitat cuminţi la mulţimea care scanda. După puţin timp, oamenii s-au prins că nu prea avea rost să stea acolo. Era seară de weekend şi doar nu reacţiona cineva atunci – reacţiile se întâmplă luni, dimineaţa, după regulile de PR, nu? Aşa că s-au întors la Universitate.

Ne-am mutat şi noi, evident, tot cu maşina. Am parcat iar frumos, ne-am dus printre oameni şi ne-am uitat cuminţi la mulţimea care scanda la Universitate. Acolo am stat câteva ore bune. Suficient pentru o răceală superbă, dar şi pentru a învăţa câte ceva despre motivele pentru care o persoană ca mine (care crede că protestele nu vor schimba mare lucru şi că psihologia mulţimilor face ca oamenii să se adune şi fără să ştie de ce) ar trebui să experimenteze un astfel de eveniment:

Întâlnire cu ţara mea

Recunosc că nu ştiu cum e ţara în care trăiesc. Am trăit toată viaţa într-o bulă, în micul meu univers, cel în care oamenii sunt educaţi, reacţionează la argumente raţionale, prietenii sunt de cele mai multe ori înţelegători cu faptul că ieşi la bere mai târziu pentru că ai impresia că te lupţi cu corupţia, iar Bucureştiul este un minunat loc pentru a găsi piese de teatru geniale, cafenele care îndeamnă la vorbă sau cluburi unde poţi dansa şi în timpul săptămânii.

Primul şoc legat de această ţară a fost în anul în care am studiat în Roma. Mi-a fost atât de ruşine de compatrioţii mei. Peste tot: în metrou când exasperau cu acordeonul italienii, în staţia de autobuz când mă avertiza o bătrânică să am grijă că fură şi violează, la o conferinţă despre Eliade unde dormeau şi unde veniseră pentru că se dădeau pişcoturi, în momentul în care până şi în facultatea unde impresionau destul de mulţi români tot nu-şi puteau reţine un „a!” uşor dezamăgit când le spuneai că eşti din România.

Între timp, am trecut peste furia de a trebui să explic că nu toţi suntem aşa. Am acceptat, cu o oarecare tristeţe, că din aceeaşi ţară fac parte şi buni, şi răi. Ca peste tot. Am învăţat şi că obsesia imigranţilor români din Roma pentru jeans cu paiete sau pentru pantofi sport „de marcă” e poate construită şi de anii în care nu au avut acces la ele şi care le-au transformat de o manieră ciudată în „must have”.

Aşa şi la protest – sigur că mi-aş fi dorit să găsesc mai mulţi ong-işti sau cetăţeni care să ştie exact despre ce ar trebui protestat, sigur că toţi oamenii decenţi ar fi vrut să nu fie ciocniri violente, sigur că glumiţa celor de la Times New Roman cu „La manifestţia de ieri cîţiva protestatari nostalgici au strigat "Jos Iliescu!"” are şi o urmă (mare) de adevăr în ea.

Cu toate acestea, cred că protestele (eu nu simt nevoia să adaug non-violente, căci reacţiile violente sunt huliganisme, infracţiuni etc.) sunt un semn de normalitate, de sănătate a democraţiei. Iar la acesta nu cred că este vorba despre Arafat sau despre legea sănătăţii. Nici nu văd motive pentru a ne întreba pentru ce protestăm acum – este clar că vorbim de un pahar umplut şi cred ca acest comentariu explică foarte bine această stare.

Nu cred nici că este vorba despre politizarea acestui protest. De fapt, de ce ne-am teme de politizare? În toate ţările normale oamenii sunt politizaţi, ştiu dacă sunt liberali, socialişti etc. Sigur, este destul de ciudat să găseşti amestecate mesaje de genul „Salvaţi Roşia Montană” şi „Jos taxa auto”. Dar este îmbucurător că prin exprimarea nemulţumirilor prin proteste mobilizate pe Facebook în sfârşit nu mai suntem cu vreo 50 de ani în urmă, ci cu doar vreunul.

Eu mă duc şi în seara aceasta. Probabil pe tocuri. Nici acum nu voi scanda, ci mă voi uita cu atenţie la oameni. Probabil cu aceeaşi curiozitate antropologică. Cred că este important să ştiu pe ce lume trăiesc.

11 January 2012

care-i treaba cu legea sănătăţii? (lung, că şi legea e lungă)

Provin dintr-o familie de medici, ştiu cum arăta legea sănătăţii şi cunosc destul de bine felul în care se fac legile din România. Azi am stat câteva ore şi am citit propunerea de lege a sănătăţii aflată în dezbatere (aici, ultima pe pagina). După mai mult de 100 de pagini (87 legea sănătăţii + 15 expunerea de motive) cu pixul în mână (vorba vine, că am făcut doar comment-uri în word)...habar nu am dacă legea aceasta este bună sau proastă!

Şi pentru că nu m-am prins după lectura legii în dezbatere, am stat şi am săpat...am citit studii despre standarde, evoluţii în „filosofiile” reformei sistemelor sanitare etc. Am văzut ce zice OECD, ce zice World Health Organisation sau ce zice FMI. Câteva sute de pagini mai târziu, mai citesc o dată legea. Tot habar n-am.

Care-i totuşi problema?

Am rămas însă cu ceva în minte. FMI spune în cel mai recent Fiscal Monitor (), după ce trage concluzia că lucrurile cu criza financiară sunt în cotinuare extrem de riscante, că „Indeed, rising spending on health care is the main risk to fiscal sustainability, with an impact on long-run debt ratios that, absent reforms, will dwarf that of the financial crisis.” Aşa că da, era normal ca problema reformei sănătăţii în România să fie luată în calcul (printre altele, este prezentă şi în acordul României cu FMI). Mai ales că în simulările celor de la FMI (Fiscal Monitor, pagina 23), în România ar trebui ca ajustarea fiscală legată de cheltuielile cu pensiile şi sănătatea să fie de 7.6% din PIB în perioada 2010-30.

Aşadar, treaba este gravă, şi nu doar pentru România. Doar că FMI-ul spune, în acelaşi document, că opţiunile de reformă ar trebui să depindă de un mix care să răspundă caracteristicilor fiecărei ţări. Mai mult, în toate scenariile simulate este proiectat impactul diferitelor măsuri posibile, astfel încât să se ajungă la cele mai bune soluţii – adică să ne asigurăm că nu tăiem din cheltuieli doar ca să tăiem şi nici că implementăm un sistem sanitar mixt (public+privat) că poate unul dintre ele va funcţiona (iar celălalt va fi pus la punct de mecanismele unei pieţe concurenţiale).

Un pic despre conţinutul legii (că doar nu am citit-o degeaba)

Dincolo de soluţiile propuse şi de ce înseamnă ele, nu pot să nu remarc faptul că două trenduri extrem de importante în dezbaterile internaţionale (şi nu doar pentru sistemul sanitar, ci şi pentru relansarea economiei, în general) sunt cvasi-absente:
1. Soluţii IT&C
Există evaluări extrem de pertinente (precum cea a OECD) care arată că acestea pot duce la eficientizarea sistemelor sanitare. În proiectul de lege, soluţiile IT&C sunt prezente ca principiu care guvernează sănătatea publică (Art. 7 lit i) „utilizarea unui sistem informaţional şi informatic integrat pentru managementul sănătăţii publice.”) şi ar fi mai curând o responsabilitate a viitorului ANCIS. Dar cum rămâne cu soluţiile care ar putea reduce cu mult costurile (cu minim de investiţie) din sistemul sanitar şi, mai ales, ar face accesibile serviciile de asistenţă medicală primară în zonele dificil accesibile?

De exemplu, eu visez la ziua în care cineva va face legătura între faptul că avem în 23.6 milioane de utilizatori activi de telefonie mobilă în România (conform ANCOM) şi faptul că asistenţa medicală primară în zonele rurale, greu accesibile sau cel puţin pentru bolnavii cronici se poate realiza (şi) prin soluţii de telefonie mobilă.

2. Antreprenoriat social
Da, s-ar putea să îmi placă subiectul în mod excesiv, însă de ce să nu aplicăm principiile debusiness pentru a face mai eficient managementul sistemului sanitar, însă fără a lăsa loc derapajelor implicate de goana după profit? S-ar putea să fie într-adevăr dificil de găsit un antreprenor care să accepte să investească atât cât să facă sistemul sanitar eficient (profitabil) pentru ca apoi să îşi recupereze doar investiţia iniţială fără dividende. Dar sigur se vor găsi vreo doi-trei „nebuni” care să facă acest lucru pentru unele unităţi.

De asemenea, pentru că trebuie menţinut elementul social al sănătăţii publice şi garantarea ei ca drept al cetăţeanului, nu văd de ce nu s-ar putea impune prin contractele cu operatorii privaţi ca aceştia să îşi poată opri din profit un procent limitat (5-10%), iar restul să fie re-investit ori în dezvoltarea serviciilor sanitare, ori în subvenţionarea serviciilor pentru cazuri sociale etc. Asta dacă tot prin lege ((Art. 204(2))) se garantează că „asiguratorii de sănătate pot reţine pentru plata serviciilor de administrare ale asiguratorului o cotă de 2.8%”...

Şi ar mai fi întrebări la care nu am răspuns...de exemplu, de ce nu se aplică modelul Fundaţiei pentru SMURD pentru atragerea de fonduri private? Din punctul meu de vedere, aceasta este cea mai semnificativă inovaţie adusă de Raed Arafat – omul nu s-a mulţumit cu banii pe care îi primea din fonduri publice, ci a derulat atât de multe campanii încât a atras şi fonduri din re-direcţionarea unor procente din impozitul pe profit, din donaţii şi sponsorizări, dar şi prin proiecte finanţate din fonduri structurale.

Dacă este să luăm în calcul doar faptul că 2% din impozitul pe profit în cazul persoanelor fizice, respectiv 20% din impozitul pe profit în cazul companiilor (în limita 0,3% din cifra de afaceri), în 2012 (conform proiectului Legii bugetului de stat) ar putea fi redirecţionate către fundaţii şi asociaţii:


Aşadar, aproape 500 milioane de euro ar putea fi accesate şi de asociaţiile sau fundaţiile unor servicii medicale. Însă pentru aceasta, ar trebui însă ca acestea să investească în campanii de promovare, să depună unele eforturi ca mesajul să ajungă la contribuabili şi, desigur, să vrea. Vestea bună, dacă e să ne uităm pe raportul Fundaţiei pentru SMURD, este că se poate...

O lege imprevizibilă şi ilegală?

Dincolo de scenarii şi de lucruri care ar putea fi făcute altfel, eu tot habar nu am dacă această lege este bună sau proastă. Pentru un motiv simplu: nu avem de unde să ştim dacă efectele acesteia vor face sistemul eficient. Pentru că aşa cum arată proiectul de lege, statul are o impresie tare proastă despre el însuşi. Adică...pentru simplul fapt că va fi implicat şi sistemul privat în realizarea actului de sănătate publică, lucrurile vor merge automat mai bine?

Efectele legii sunt imprevizibile, pentru că nimeni nu s-a obosit să facă şi un studiu de impact pentru aceste modificări majore în sistemul de sănătate publică. Altfel spus, nu avem de unde şti dacă aceste propuneri vor avea efectele scontate sau nu. Dacă ne uităm pe Expunerea de motive a legii (minimalistă, în esenţă), se pare că impactul socio-economic al proiectului de act normativ este prezumat a fi unul minunat. Nu se ştie însă de ce.

Mai mult, pe lângă faptul că nu ne putem lămuri dacă într-adevăr va fi aşa sau nu, în România există o lege – Legea 24/2000 – privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normativ, care cel puţin mie mi se pare că a fost încălcată în elaborarea propunerii de lege a sănătăţii. Legea aceasta spune că, “în cazul proiectelor de legi de importanţă şi complexitate deosebită”, trebuie realizate studii de impact.

Art. 33 (1) din Legea 24/2000 arată că “scopul elaborării studiului de impact este de a estima costurile şi beneficiile aduse în plan economic şi social prin adoptarea proiectului de lege, precum şi de a evidenţia dificultăţile care ar putea apărea în procesul de punere în practică a reglementărilor propuse”. Exact genul de informaţie care lipseşte pentru a înţelege dacă această propunere care reglementează sănătatea publică va duce într-adevăr la un sistem mai bun.

Din păcate, însă, ultimii ani au arătat că prevederile legii 24/2000 pot fi ignorate, legea nespecificând ce presupune un proiect de lege „de importanţă şi complexitate deosebită”. Cred însă că o modificare atât de substanţială în reglementarea sănătăţii publice – adică „un obiectiv de interes social şi de securitate naţională” (Art. 2 din propunerea de lege a sănătăţii) – plasează cu siguranţă proiectul de lege în categoria celor de importanţă deosebită.

Spre deosebire de cazul adoptării noilor coduri fără studii de impact (care încă sunt aşteptate măcar post factum :)), în cazul legii sănătăţii este vitală realizarea unui studiu de impact fie şi pentru simplul motiv că, odată privatizate unele structuri din sistem, vorbim despre un proces ireversibil. Mă rog, never say never, dar sper să nu se ajungă până acolo încât să ajungem din nou la naţionalizări...

Ce este de făcut?

Mie mi se pare că agitaţia din ultimele zile este benefică, pentru că a adus pe agenda publică un subiect important pentru toată lumea. Cu toate acestea, presupunând că propunerile formulate în cadrul dezbaterilor publice vor fi luate în calcul, este important ca înainte de a ne da cu părerea să avem o imagine clară şi completă asupra a ce înseamnă toate aceste schimbări printr-un studiu de impact (plus că timpul de realizare a acestuia va oferi şi răgaz pentru o dezbatere mai amplă pe ce propune legea). Nu ştiu alţii cum sunt, însă eu voi face aşa:

1. Pentru că legea este în dezbatere publică până pe 28 ianuarie, voi trimite o adresă către Ministerul Sănătăţii (propuneri@ms.ro), cu următorul text simplu:
 
"Către: Ministerul Sănătăţii
În atenţia: Dlui. Ministru Ladislau Ritli
Ref: Observaţii Lege privind organizarea şi funcţionarea sistemului de sănătate din România

Stimate domnule Ministru,

Având în vedere proiectul de Lege privind organizarea şi funcţionarea sistemului de sănătate din România, aflat în dezbatere pe website-ul Ministerului Sănătăţii, vă înaintez următoarele observaţii:

1. având în vedere art. 30 (1) din Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 260 din 21 aprilie 2010, conform căruia proiectele de acte normative trebuie însoţite de „d) studii de impact - în cazul proiectelor de legi de importanţă şi complexitate deosebită”,
2. având în vedere art. 34 (1) din Constituţia României prin care „dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat”,

consider că proiectul sus-menţionat se încadrează în categoria proiectelor de legi de importanţă şi complexitate deosebită. De aceea, vă solicit fundamentarea suplimentară a proiectului de act normativ printr-un studiu de impact şi suspendarea procesului de adoptare a acestuia până la realizarea studiului.

Cu deosebită consideraţie,... "


2. Văd că în calendarul consultărilor ministerului, în săptămâna 23-27 ianuarie 2012 vor fi consultări cu „organizaţii reprezentative ale societăţii civile”, iar la invitaţi sunt trecute doar două organizaţii: Asociaţia Academia de Advocacy şi Federaţia Naţională a Pensionarilor din România. Aşa că voi scrie şi la Compartimentul Relaţii Publice (dirrp@ms.ro), căci tare sunt curioasă pe ce bază au fost invitaţi oamenii, dar şi cum pot participa alte organizaţii.

3. După perioada de dezbateri, în funcţie de rezultate, voi scrie şi la Consiliul Legislativ, la Consiliul Economic şi Social, şi la Consiliul Concurenţei, pentru că toate aceste instituţii trebuie să îşi dea avizul pe proiectul de lege.

4. Dacă primeşte şi avizele acestea şi intră în Parlament...slavă cerului, s-a inventat şi mail merge-ul, aşa că o să le scriu şi parlamentarilor J

Dacă aveţi alte idei sau şi voi faceţi ceva, daţi de veste!