Bloggroll

Pages

doua probleme de sistem in managementul fondurilor europene

Pentru mine motivele pot fi rezumate la două elemente de sistem: nu prea ştim ce înseamnă de fapt fondurile europene şi ineficienţa generală în managementul fondurilor publice.

care-i treaba cu legea sanatatii?

Habar nu am dacă legea aceasta este bună sau proastă!

Inventarul nostalgiilor preferate

Printre îndeletnicirile mele preferate este creşterea nostalgiilor. De obicei, am grijă de ele, le inventariez cu destul de multă stricteţe, le asortez între ele şi le pieptăn frumos, de fiecare dată când se mai transformă câte una.

Despre standarde şi alţi demoni

MCV este un instrument bun, dincolo de discuţiile despre indicatorii utilizaţi pentru măsurarea progreselor ori despre sursa datelor colectate.

Achiziţiilor publice cu dragoste

Aşa sunt ele, achiziţiile publice în România. Ce ai putea dori mai mult decât o relaţie mereu surprinzătoare, mereu dinamică?

28 March 2013

când celebrităţile vor să schimbe lumea


Ce au în comun Beyonce, Ben Affleck, Alicia Keys, Justin Timberlake, Cindy Crawford şi alte multe staruri zilele acestea? Ca şi milioane de alţi oameni, mai obişnuiţi sau nu, se uită cu interes la ceea ce mulţi numesc o decizie istorică pentru lumea civilizată: Curtea Supremă din Statele Unite analizează legalitatea căsătoriei între persoane de acelaşi sex. Campania din social media a crescut la dimensiuni fabuloase, pe care nicio altă cauză socială/civică nu mi se pare a o fi atins până acum. Cei mai vizibili promotori, Human Rights Campaign au peste 1.400.000 de like-uri pe Facebook şi vreo 250.000 de followers pe Twitter. Iar mesajele de pe Facebook şi Twitter ale celebrităţilor merg de la simple menţionări până la personalizarea mesajelor şi prăjituri asortate.
  
Nu o să intru în detaliile legate de cazul în sine – sistemul de justiţie american este oricum foarte complicat, iar articolele de bună calitate pe această temă nu lipsesc. Wall Street Journal, de exemplu, a dedicat spaţii ample dezbaterilor, iar live blogging-ul de la Curtea Supremă a fost un must-have de la media generalistă de tipul New York Times până la cea de business de tipul Bloomberg.

Aseară mi-am schimbat şi eu poza de profil cu semnul egalităţii. Dintr-o convingere intimă şi îndelung construită. E posibil ca faptul că am trăit într-o familie de medici liberală în gândire mi-a lăsat spaţiul necesar de a nu gândi în termeni discriminatorii. E posibil şi să nu fi fost suficient dusă la biserică. Dar ceea ce mi se pare fundamental, dincolo de faptul că pentru mine căsătoria nu este o instituţie relevantă, este ca cei care au nevoie de acest gen de gest, indiferent de preferinţele sexuale, să îl poată face.

Deşi idealistă din fire, nici nu-mi imaginez că o dezbatere publică pe această temă este încă posibilă în România. Suntem încă la stadiul în care elevii care au şansa de a învăţa într-un liceu deschis la minte, cum este Colegiul Bilingv George Coşbuc din Bucureşti, sunt consideraţi „victime ale propagandei sexuale”. Nu aş vrea să reiau un subiect pe care s-au scris prea multe. Păstrez doar cu sfinţenie cele 124 de comentarii primite săptămâna trecută la un post despre apelul lansat de 30 de ONG-uri pentru boicotareaColegiului Coşbuc.

Mă bucur că în lista mea de prieteni există oameni rezonabili care ştiu să privească dincolo de extremismul celor care văd propogandă acolo unde există doar normalitate. Mă bucur însă şi că argumentele creştine sau pur şi simplu homofobe sunt un duş rece pentru cei care ne imaginăm că genul acesta de toleranţă va fi uşor de promovat. Şi păstrez comentariile tocmai ca să-mi amintesc de ce teatrul absurdului s-a născut în România. O ţară în care există un cerc studenţesc care a ales să renunţe la serviciile unei bănci (BCR) pentru că Fundaţia ERSTE, acţionara majoritară a BCR, susţine minoritatea LGBT.

Nu sper, aşadar, la o dezbatere similară în România. Iar ea nici nu va exista atâta vreme cât lumea se ceartă din când în când pe bloguri sau în social media. Genul de campanie şi genul de dezbatere care au loc în SUA în acest moment este de neimaginat. Însă mi-aş dori să învăţăm de aici că şi celebrităţile sunt bune şi la altceva decât entertainement şi cancan. Iar atunci când mai multe persoane din spaţiul public îşi vor asuma deschis preferinţele sexuale sau suportul pentru diversitate, cred că vom avea o şansă mai mare de a obţine ceva natural: a pune subiectul pe agenda publică şi a-l dezbate cu adevărat. 
Cenzorii își dau silința să arate că propria-mi nefericire este consecința rătăcirii mele, rezultatul excesului: îmi este cu atât mai greu să-i contrazic cu cât nu văd limpede în ce constă rătăcirea și unde se află excesul. (Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian)

P.S. Acesta este primul post dintr-o serie de blog-sincron alături de doi domni minunaţi. Îi găsiţi aici şi aici

26 March 2013

cronica unei morţi anunţate: Hala Matache

Cine-i şeful haitei?

La 22:12, luni noaptea, văd pe Facebook un status de la Casa Jurnalistului: se demolează Hala Matache. Ceea ce părea iniţial un zvon s-a transformat în fotografii şi status-uri care anunţau ceva ce părea desprins din absurd: în ceas de noapte, fără anunţuri, în prag de cod portocaliu de ninsori şi viscol, la doi paşi de guvern, după ce dimineaţă avuse loc un simulacru de dezbatere publică, macaralele adunau tacticos bucăţi din Hala Matache.

M-am îmbrăcat în grabă, am mai anunţat vreo doi prieteni şi am plecat într-acolo. Restul e frustrare. Pe un frig năprasnic, în jur de 20 de oameni zbribuliţi se uitau neputincioşi la ceva ireal. Dincolo de consternare în faţa faptului că macaralele din online deveniseră reale şi că nimic nu putea fi făcut, ora aceea mie mi-a dat următoarele lecţii amare:

1. Despre oameni
La 11 noaptea, luni, în faţa acelui loc erau (aproape) numai feţe cunoscute. Nu sunt neapărat o obişnuită a protestelor, însă din cei vreo 20 de oameni, am recunoscut aceleaşi personaje: de la protestatarul de profesia la ONG-iştii care se bat de mult cu morile de vânt ale unui urban ieşit de mult din logica unei politici de dezvoltare aşezate şi deschise către comunitate.

Mereu ne plângem că nu ies suficient de mulţi oameni în stradă să protesteze atunci când ceva îi doare. Mereu ne certăm cu un zeu invizibil din online: de ce dă lumea doar like-uri şi share-uri şi nu iese în offline? Dar, serios acum, de ce am vrea una ca asta? Putem cere altora ca noi să li se pară firesc să iasă din casă pe un ger năpraznic în miez de noapte? De ce ar fi asta normalitatea?

Normalitatea este ca oamenii să stea în case, baruri, cafenele, pe internet la acea oră. Normalitatea este să nu fie nevoie de asta. Pentru că normalitatea îndeamnă la gesturi urbane făcute la lumină, la spaţii de dezbatere în care dialogul să fie real şi raţional şi la o comunitate unită nu doar în situaţii extreme, când ne aflăm în faţa inevitabilului, ci şi în restul timpului, când avem timp să construim împreună.

2. Despre despre proces
Dl. Oprescu este decis să ajungă printre marii primari ai Capitalei, alături de C. A. Rosetti şi Pache Protopopescu. Dl. Oprescu stă confortabil pe procentul cu care au fost aleşi atât el, cât şi guvernul care îi poate furniza fonduri consistente. Dl. Oprescu îşi permite să ignore acea mână de ONG-işti văzuţi ca retrograzi (Da’ ce, ei nu văd ce mizerie e la Hala Matache? Nu vor şi ei un oraş curat, cu bulevarde largi?).

Mereu ne plângem că nu sunt suficiente dezbateri publice pe deciziile majore privind Bucureştiul. Mereu ne certăm cu un zeu vizibil din offline: de ce nu se uită la câtă lume semnează petiţii pentru a intra în sala de Consiliu şi câte bloguri sunt pline de argumente contra proiectelor lui? Dar, serios acum, de ce am vrea una ca asta? Putem cere altora ca el să li se pară firesc să dea click pe argumentele noastre? De ce ar fi asta normalitatea?

Normalitatea este ca deciziile de politică publică să fie supuse dezbaterii publice. Normalitatea este să nu fie nevoie de petiţii pentru asta. Pentru că normalitatea îndeamnă la un proces decizional transparent, la politici publice bazate pe date reale, precum şi la o reprezentare echilibrată a intereselor legitime ale diferitelor grupuri care formează un spaţiu urban. După cum normalitatea înseamnă şi ca primarii să fie responsabili pentru deciziile lor zilnic, şi nu o dată la patru ani.

3. Despre situaţia de fapt
Sursa: Miliţia Spirituală
Luni, cu câteva ore înainte de mutarea Halei Matache, Primăria Municipiului Bucureşti a organizat o dezbatere publică (şi) pe această temă. Câţiva ONG-işti (cam aceiaşi) au fost acolo. Din nou, şi-au expus opiniile privind acest proiect. Câteva ore mai târziu, deşi Planul Urbanistic Zonal care viza şi mutarea Halei nu fusese încă aprobat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, această operaţiune începea, odată cu lăsarea întunericului.

În faţa inevitabilului, cei câţiva prezenţi în noaptea rece şuşoteau indignaţi şi aproape înmărmuriţi: ce e de făcut? pe cine sunăm când autorităţile statului nu respectă legea? cine îi poate opri? Întrebări rămase fără răspuns. Cuminţi, stând pe trotuar sau traversând pe trecerea de pietoni, cei câţiva cetăţeni îngheţaţi respectau legea. Cu telefoanele şi aplicaţiile de Facebook deschise, ca ultimă armă în faţa deznădejdii. Măcar să mai ştie şi alţii.

Dar dacă după 11 noaptea, luni, peste 500 de oameni urmăresc un streaming live de la Hala Matache sau peste 500 dau un share la fotografia care atestă că se întâmplă ceva, e mare lucru. Nu ştiu dacă tuturor acestor oameni le păsa înainte de la Hala Matache. Nu ştiu dacă toţi erau împotriva mutării ei. Dar faptul că s-a întâmplat în miez de noapte, cu siguranţă a stârnit şi va stârni suspiciuni.

***
Nu sunt neapărat interesată de Hala Matache. Pentru că nu sunt nici o specialistă în domeniu şi nici nu am purtat toate luptele pe care alţi colegi de prin societatea civilă le-au purtat pe subiectul acesta. Nu sunt convinsă de argumentele niciuneia dintre cele două tabere şi, deci, nu am încă o opinie de cetăţean bucureştean pe această temă. Dar sunt convinsă că ceea ce s-a întâmplat în noaptea de 25 martie la Hala Matache arată înfricoşător: ca în coşmarurile în care vrei să strigi şi nu reuşeşti să scoţi niciun zgomot.

Cu siguranţă nu aşa arată legalitatea, cu siguranţă nu aşa arată responsabilitatea. Iar dincolo de legalitatea cel puţin îndoielnică a acţiunii de la Hala Matache, ceea ce rămâne este dispreţul cu care o instituţie publică a dat dovada supremă că nu îi pasă de cei care îi finanţează însăşi existenţa. A face dezbatere publică şi a te apuca să faci tot ca tine la doar câteva ore distanţă mie îmi sună aşa: 
Dragă cetăţene, te consult doar pentru că trebuie să bifez o cerinţă legală. Dragă cetăţene, ştiu cum să nu îţi mai las nicio cale de contestare. Dragă cetăţene, nu ai nicio şansă să schimbi ceva. Dragă cetăţene, poţi să stai cuminte să te uiţi, eu nici măcar nu mă mai obosesc să mă prefac că te bag în seamă.
M-am întors acasă după vreo oră. Aveam maşina plină de oameni pe care îi lăsam pe la casele lor. În Bucureşti începuse să ningă. La fel de absurd de târziu ca şi ora la care PMB a decis că poate să ignore rostul natural al lucrurilor. Şi la fel de inevitabil.

20 March 2013

două portrete ale (ne)fericirii românilor


Între 19 tab-uri deschise în Chrome, 3 word-uri şi 2 excel-uri, m-am oprit pentru o clipă pentru că feed-ul meu de Facebook mă tot anunţă că ONU ar vrea ca azi să fie Ziua Internaţională a Fericirii...
Ştiu, fericirea e de cele mai multe ori un lucru mărunt. Însă tot de cele mai multe ori, fericirea se măsoară în termeni mai largi. Iar a spune că ne putem găsi fericirea rupţi de ce se întâmplă la nivelul mai larg al ţării, societăţii sau comunităţii în care trăim este, în cel mai bun caz, un semn de optimism feroce.
Fără a-mi propune să răspund la subtilităţi pe care doar nişte greci rafinaţi sau nişte sociologi le-ar putea analiza cu atenţia cuvenită, azi m-am pus pe cotrobăit prin seturi de date care măsoară fericirea (sau părţi ale ei).

1. (ne)fericirea ca prosperitate

În fiecare an, Legatum Institute îşi publică celebrul Prosperity Index. Index-ul este bazat pe un studiu care acoperă 142 de ţări (adică 96% din populaţia globului) şi analizează 89 de indicatori din 8 categorii, precum educaţia, guvernarea sau libertatea individuală. PIB-ul, şomajul sau creşterea economică sunt luate în calcul, dar toată ideea studiului este să ia în calcul nu doar aceste cifre „reci” şi să se uite la alţi indicatori mai subtili care, împreună, duc la o imagine despre ce înseamnă prosperitatea sau bunăstarea unei ţări. Din aceste perspective, România este o ţară nefericită. La nivel global, suntem pe locul 60, iar dintre ţările Uniunii Europene suntem la distanţă considerabilă de penultima clasată, Grecia (locul 49). Iar în ultimii 4 ani am scăzut în acest indice în mod constant, de la locul 48 pe care îl ocupam în 2009


2. (ne)fericirea ca percepţie

Un alt studiu realizat anual şi care surprinde diverse instanţe care dau măsura fericirii sau nefericirii românilor este World Poll alGallup. Cum se percepeau românii în 2012? Pe lângă procentul foarte scăzut de oameni fericiţi cu standardul de viaţă (36%, în scădere faţă de anul precedent), pesimismul în legătură cu creşterea standardului de viaţă este dezolant – doar 14% dintre români cred că vor avea o viaţă mai bună în perioada următoare. Cât priveşte tristeţea, ei bine, românii sunt pe locul 8 la nivel global în experimentarea acestui sentiment. Mai trişti ca noi s-au declarat doar oamenii din: Iran, Siria, Armenia, Irak, Italia, Egipt, Portugalia şi Togo.


                                               ********

Ce este de făcut? Cine este vinovat? Ar fi greu să da eu un răspuns la o întrebare atât de mare. Însă îmi permit să trag două concluzii. Este greu să ne imaginăm că fericirea noastră individuală (cel puţin aceea completă, sustenabilă) poate exista pe termen mediu şi lung în absenţa unei fericiri mai largi, sociale şi uităm prea des să facem legătura între decizii şi întâmplări de acolo, de sus, de la nivel guvernamental, şi ce ni se întâmplă jos, în imediat, la nivel individual.