Madama de pică

10 lucruri despre care vorbeşte Preşedintele cu românii

2012-02-14T20:15:00.000+02:00

Astăzi seîmplinesc douăzeci de zile de când Preşedintele României a vorbit despreprotestele din ţară şi a anunţat lumea că, în calitatea sa de comandant de navă,nu a ratat niciodată destinaţia şi că nu are de gând să o facă nici cu România.Totodată, acesta şi-a luat angajamentul ca din acel moment să iasă mai despentru a îşi explica viziunea asupra a ce e de făcut în România.

Teme frecvente în discuţiile Preşedinte-români

S-a ţinut decuvânt – de atunci maxim la 4 zile acesta iese şi explică diverse poziţii pecare le are vizavi de câteva teme predominante. Am vrut să văd care sunt celemai prezente subiecte de interes pentru Preşedinte din perspectiva agendeipublice. Aşa că am analizat comunicările acestuia din 25 ianuarie până acum (cuexcepţia comunicatelor de presă privind decrete de numire sau alte detalii dinagenda sa şi a declaraţiei comune de presă alături de secretarul general alNATO).

La o primăprivire, pare că economia şi bugetul statului sunt principalele temede interes ale Preşedintelui. Acestea (şi derivatele lor – economic, bugetaretc.) sunt cel mai des menţionate în declaraţiile de presă. Alături desubiectele legate de piaţa/ forţa/locurile de muncă, acestea domină discuţiile Preşedintelui cu românii. Pelângă acestea, principalele teme din campaniile cu care a câştigat curseleelectorale – corupţia, reforma (statului/instituţiilor) şi constituţia (modificarea ei) pălesc.

Criza (economică/ financiară) bate aproape de fiecare dată subiecte dragialtădată Preşedintelui, precum sănătatea(legea/ reforma ei) şi justiţia. Nuîn ultimul rând, al 10-lea subiectadesea menţionat, absent din acest grafic, este cel al angajamentului faţă de FMI. Acesta este adesea menţionat, decele mai multe ori sub varianta de cvasi-alintată de „Fondul”, aşa, ca întrevechi prieteni.

Concluzia dupăacest exerciţiu de numărat frecvenţa cu care apar diverse teme în discuţiiledintre Preşedinte şi popor? Dacă subiectele de politică economico-financiarăsunt cele care au provocat „ruptura între Preşedinte şi o parte din naţiune”,mie mi-este clar că pentru a ne astâmpăra ar trebui să învăţăm cu toţii maimultă economie şi ar fi bine să înlocuim educaţia civică cu cea financiară. Nu?

5 plăceri hibernale

2012-02-13T23:25:00.000+02:00

Nu-mă-uita

Am norocul de a lucra de acasă, aşa că zăpezile nu prea măafectează. Cumva viaţa a devenit mai tihnită, aşa că mi-am dat timp în orele decod portocaliu să fac lucruri minunate. Pe lângă uimirea în faţa ninsorii deafară, mai sunt câteva plăceri care devin cu adevărat remarcabile doar pe timpde iarnă:

1. Provizii pentru o săptămână – desigur, cu soră-mea şiprietena noastră. Cu tot viscolul de afară, nimic nu se compară cu împinsulunui coş plin de cumpărături în parcarea unui hipermarket, urmat de un drumlung şi cald cu maşina, cu Tatulici la Realitatea FM empatizând cu sinistraţiirevoltaţi pe autorităţi. Plăcerea normalităţii în slow motion.

2. Vizită la Muzeul Antipa – duminică seară, când esteaproape gol. Într-un Bucureşti plin de nămeţi, ce plăcere poate fi mai jules-vernianădecât să călătoreşti prin atâtea continente şi lumi? Când am ieşit înapoi înninsoare, m-am simţit plină de încântarea tuturor exploratorilor care au găsito lume nouă. Plăcerea unei poveşti cât istoria omenirii.

3. Joacă în zăpadă – mai ales seara, cu un căţeluş suficientde energic. Nimic nu se compară cu veselia lui House în zăpadă, cu alergatulprin troiene sau cu oboseala plăcută din picioare de după. Aaa, mai trebuieadăugat contrastul savuros între fulgii de pe faţă şi căldura din mănuşi.Plăcerea fantastică de a intra în casă la căldură.

4. Mămăligă cu brânză de burduf – ei, şi cu o ciorbă bună delegume, smântână şi ardei iute murat. Când găteşti, geamurile se aburesc atâtde frumos, aromele se amestecă şi ai impresia că bucătăria a devenit un universsuspendat undeva într-o bulă caldă deasupra zăpezilor. Ajută să stai la etajul8. Plăcerea laptelui încălzit dimineaţa de după cu mămăliga rămasă-

5. O Birra Moretti – pe seară, după plăcerile 3 şi 4. Mergeîn timp ce citeşti La Repubblica şi priveşti imagini cu Roma înzăpezită. Aşa căîţi poţi imagina căsuţele din Trastevere cu zăpadă la geamuri, probabil şi maifrumoase decât de obicei. Plăcerea unei lumi care nu a văzut încă prea multe.

Micul Prinţ şi protestele

2012-01-22T19:10:00.000+02:00

Sursa: monotremu.blogspot.com

Când am văzutpentru prima dată imaginea alăturată, am avut un gol în stomac, amintindu-miînţeleptele cuvinte ale Micului Prinţ: „Oamenii mari nu pricep niciodată nimicşi este obositor pentru copii să le dea întruna explicaţii.” Mi-l imaginez peacesta şocat în faţa acestei situaţii. Pentru că, după zile de proteste, se totrepetă două întrebări: „până la urmă, împotriva a ce se protestează?” şi „iaracum ce urmează?”.

De ce protestează oamenii?

Vineri amparticipat la o întâlnire tare interesantă: ONG-işti şi oameni din altă lume,în care democraţia şi idealismul pragmatic au vârste asemănătoare, care senumără în sute de ani. La întrebarea acestora din urmă: despre ce este vorba,de fapt?, răspunsurile au fost la fel de diferite precum pancartele din PiaţaUniversităţii: corupţie, sărăcie, o clasă politică în care nimeni nu mai credeetc.

Nu cred căîntrebarea a primit un răspuns concludent, pentru simplul motiv că nu existăunul. Este extrem de greu să pui într-un singur cuvânt toate frustrărileadunate de o mulţime care s-a plâns puţin sau deloc de ceea ce se întâmplă.Evident că în ochii unor decidenţi rupţi de lumea reală acea mulţime poatepărea o casnică ce nu a crâcnit în mai bine de 20 de ani de mariaj, iar acumbrusc pleacă ţipând aproape isteric: m-ai înşelat, m-ai bătut, nu ai dusgunoiul, nu ai fost la şedinţele cu părinţii, mai ţii minte petrecere din iunie2005 când m-ai făcut de râs de faţă cu prietenele mele?

Adevărul este căunii oameni au o limită de rezistenţă extrem de ridicată şi că este şi mai greusă identifici acea linie fină după care personajul de mai sus nu mai crede că cevase va schimba şi pleacă. Picătura care umple paharul poate fi în egală măsurăun copil cu amanta sau faptul că soţul iar nu a îndoit tubul de pastă de dinţi.Şi niciunul dintre motive nu este mai frivol dacă ne gândim că ele au aceeaşi consecinţă.

La fel şi cu oţară care nu şi-a strigat frustrările decât timid, sperând de fiecare dată căcei care o conduc îşi vor ţine promisiunea şi se vor îndrepta. Psihoterapeutamea ar numi asta negare a realităţii şi incapacitate de a pune limite. Eu aş fide acord cu ea şi mi-aş spune că vina este, ca de obicei, împărţită. Şi aceastăvină, la care cei mai mulţi dintre noi sunt părtaşi, a făcut ca România săarate aşa:

Iar românii aşa:

Ce înseamnă asta?În afară de faptul că îmi plac statisticile, este evident că sunt extrem demulte probleme...Iar lista poate continua şi deveni mai diversă de atât, la felca şi picătura care poate umple oricare dintre aceste pahare.

Sursa: en.wikipedia.org

Pentru acestmoment precis, picătura care a umplut paharul celor mai mulţi poate fi căutatăla domnul...Maslow. Dacă ne uităm la piramida nevoilor şi la statisticile demai sus, este clar că nevoile nesatisfăcute ale unui procent semnificativ deromâni au derapat din nivelul de siguranţă către nivelul cel mai de bază, dacă42% dintre români nu au avut suficienţi bani pentru mâncare în ultimul an... Deasemenea, în funcţie de standardul de viaţă cu care o persoană este obişnuită,sigur că orice treaptă coborâtă în ierarhia nevoilor poate fi o picătură careumple un pahar.

Cum s-ausincronizat aceste picături? Dacă ne gândim la evenimentul care a declanşatprotestele – legea sănătăţii –, cred că perspectiva (justificată sau nu derealitate) de a nu avea satisfăcută o nevoie de siguranţă (sănătate) a arătatmultora o imagine neplăcută în care mai devreme sau mai târziu ar putea ajungela baza piramidei.

Şi acum ce?

Cred că este absurd să acuzi mulţimea care se revoltă că nuare un program, o petiţie sau soluţii. Strategiile, programele, legile se faccu cap, uitându-te cu atenţie la probleme, la posibile soluţii, analizândposibilul impact al acestora, discutând cu cei ce se pricep şi cu cei care vorfi afectaţi de măsurile luate. Tocmai de aceea dăm bani prin taxe şi impoziteunor instituţii care ar trebui să aibă capacitatea de a găsi soluţii şi de a leimplementa.

Aceste soluţii nu se întâmplă de pe o zi pe alta şi înniciun caz lipsa unei proclamaţii a protestarilor nu face manifestaţia maipuţin legitimă. Este suficient faptul că problema este conştientizată. Pentrumoment ajunge un J’accuse!.

Ceea ce se poate face însă de pe o zi pe alta, dupăconştientizarea problemei, este să ne recunoaştem vina. Iar vina este aceea că multprea puţini dintre noi au recunoscut că aşa cum cerem responsabilitate aautorităţilor, politicienilor, companiilor etc. trebuie să ne cerem şi nouăresponsabilitate. Cea mai bună lege din lume nu îşi va avea efectele doritedacă nu există mecanisme de control din partea celor afectaţi de ea.

Punga de gunoi nu se duce singură la ghenă dacă nu îi spui celuilaltcă ar trebui să facă asta şi degeaba îl părăseşti dacă nu i-ai spus de primadată că asta se va întâmpla dacă nu îndoaie tubul de pastă de dinţi…

Responsabilitatea individuală ar trebui să culmineze, cândrestul încercărilor au rămas fără răspuns, cu protestele. Până atunci, câţine-am dat timpul să completăm hârtii sau să scriem e-mailuri care să însemneresponsabilitate? Adică:

Ai votat?
I-ai scris preşedintelui să îl întrebi cât a îndeplinit dince a promis?
I-ai scris senatorului din colegiul tău să îl întrebi cât aîndeplinit din ce a promis?
I-ai scris deputatului din colegiul tău să îl întrebi cât aîndeplinit din ce a promis?
I-ai scris primarului tău să îl întrebi cât a îndeplinit dince a promis?
I-ai scris consilierilor locali să îi întrebi cât auîndeplinit din ce au promis?
Ai scris/telefonat la primărie/ consiliu local să ridicecopacul acela căzut?
Ai scris/telefonat la protecţia consumatorului sau la o altăinstituţie când ţi-au fost încălcate drepturile?
Ai participat la vreo dezbatere publică?
Ai direcţionat 2% către un ONG care face ceva cu carerezonezi şi care face ce nu ai tu timp să faci?
Câte plângeri ai făcut faţă de compartamente abuzive alepoliţiei, funcţionarilor publici etc.?

Iar lista poate continua…cu acţiuni care iau mai mult saumai puţin timp, cu drepturi şi legi care sunt mai mult sau mai puţin cunoscute.Nu spun că aceste acţiuni individuale vor schimba foarte multe, dar sigur mai mulţicare sunt responsabili îi vor forţa şi pe ceilalţi să îşi facă partea lor detreabă. Părerea mea. Şi a Micului Prinţ: “Oamenii au dat uitării adevărulacesta. Tu însă nu trebuie să-l uiţi. Devii răspunzător de-a pururi pentru ceeace ai îmblânzit. Tu eşti răspunzător pentru floarea ta.”

Un motiv pentru a ieşi în piaţă. Chiar şi pe tocuri.

2012-01-16T16:02:00.000+02:00

Update:

Am fost şi m-am simţit ca Alice în Ţara Minunilor pentru că l-am întâlnit pe dânsul:

Sursa: www.pancarte.org

Nu am fost înviaţa mea la proteste, fiind tot timpul convinsă că de altceva este nevoiepentru a face schimbări majore (structurale, organizate, profunde). Sâmbătăseara însă am fost la Universitate pentru un motiv extrem de simplu: am vrut săies din bula mea şi să văd dacă ce îmi imaginez eu despre oamenii din jurul meueste chiar aşa. Ce am învăţat despre ţara mea?

Sâmbătă, la oexcelentă pizza alături de soră-mea şi prietenul ei, ne uitam la Antena 3 la cese mai întâmplă cu protestele de prin România. Da, mă uit extrem de mult la A3.Or fi isterici pe alocuri, or fi fanatici, însă măcar în cazul lor am o „cheiede lectură” – adică ştiu clar în ce galerie sunt şi asta îmi dă posibilitateade a-i asculta cu acest disclaimer în minte. Aşa că ne-am zis că ar trebui săvedem cu ochii noştri ce se întâmplă.

Ne-am pus superbele căciuli din Moscova şi am ieşit. Evident,cu maşina. Am fost întâi la Cotroceni, unde era o parte din oameni. Am parcatfrumos, ne-am dus printre oameni şi ne-am uitat cuminţi la mulţimea carescanda. După puţin timp, oamenii s-au prins că nu prea avea rost să stea acolo.Era seară de weekend şi doar nu reacţiona cineva atunci – reacţiile se întâmplăluni, dimineaţa, după regulile de PR, nu? Aşa că s-au întors la Universitate.

Ne-am mutat şi noi, evident, tot cu maşina. Am parcat iarfrumos, ne-am dus printre oameni şi ne-am uitat cuminţi la mulţimea care scandala Universitate. Acolo am stat câteva ore bune. Suficient pentru o răcealăsuperbă, dar şi pentru a învăţa câte ceva despre motivele pentru care opersoană ca mine (care crede că protestele nu vor schimba mare lucru şi căpsihologia mulţimilor face ca oamenii să se adune şi fără să ştie de ce) artrebui să experimenteze un astfel de eveniment:

Întâlnire cu ţara mea

Recunosc că nuştiu cum e ţara în care trăiesc. Am trăit toată viaţa într-o bulă, în micul meuunivers, cel în care oamenii sunt educaţi, reacţionează la argumente raţionale,prietenii sunt de cele mai multe ori înţelegători cu faptul că ieşi la bere maitârziu pentru că ai impresia că te lupţi cu corupţia, iar Bucureştiul este unminunat loc pentru a găsi piese de teatru geniale, cafenele care îndeamnă lavorbă sau cluburi unde poţi dansa şi în timpul săptămânii.

Primul şoc legatde această ţară a fost în anul în care am studiat în Roma. Mi-a fost atât deruşine de compatrioţii mei. Peste tot: în metrou când exasperau cu acordeonulitalienii, în staţia de autobuz când mă avertiza o bătrânică să am grijă căfură şi violează, la o conferinţă despre Eliade unde dormeau şi unde veniseră pentrucă se dădeau pişcoturi, în momentul în care până şi în facultatea undeimpresionau destul de mulţi români tot nu-şi puteau reţine un „a!” uşor dezamăgitcând le spuneai că eşti din România.

Între timp, amtrecut peste furia de a trebui să explic că nu toţi suntem aşa. Am acceptat, cuo oarecare tristeţe, că din aceeaşi ţară fac parte şi buni, şi răi. Ca pestetot. Am învăţat şi că obsesia imigranţilor români din Roma pentru jeans cupaiete sau pentru pantofi sport „de marcă” e poate construită şi de anii încare nu au avut acces la ele şi care le-au transformat de o manieră ciudată în „musthave”.

Aşa şi la protest– sigur că mi-aş fi dorit să găsesc mai mulţi ong-işti sau cetăţeni care să ştieexact despre ce ar trebui protestat, sigur că toţi oamenii decenţi ar fi vrutsă nu fie ciocniri violente, sigur că glumiţa celor de la Times New Roman cu „La manifestţia de ieri cîţivaprotestatari nostalgici au strigat "Jos Iliescu!"” are şi o urmă (mare)de adevăr în ea.

Cu toate acestea,cred că protestele (eu nu simt nevoia să adaug non-violente, căci reacţiileviolente sunt huliganisme, infracţiuni etc.) sunt un semn de normalitate, desănătate a democraţiei. Iar la acesta nu cred că este vorba despre Arafat saudespre legea sănătăţii. Nici nu văd motive pentru a ne întreba pentru ceprotestăm acum – este clar că vorbim de un pahar umplut şi cred ca acest comentariu explică foarte bine această stare.

Nu cred nici căeste vorba despre politizarea acestui protest. De fapt, de ce ne-am teme depolitizare? În toate ţările normale oamenii sunt politizaţi, ştiu dacă suntliberali, socialişti etc. Sigur, este destul de ciudat să găseşti amestecatemesaje de genul „Salvaţi Roşia Montană” şi „Jos taxa auto”. Dar esteîmbucurător că prin exprimarea nemulţumirilor prin proteste mobilizate pe Facebookîn sfârşit nu mai suntem cu vreo 50 de ani în urmă, ci cu doar vreunul.

Eu mă duc şi înseara aceasta. Probabil pe tocuri. Nici acum nu voi scanda, ci mă voi uita cuatenţie la oameni. Probabil cu aceeaşi curiozitate antropologică. Cred că esteimportant să ştiu pe ce lume trăiesc.

care-i treaba cu legea sănătăţii? (lung, că şi legea e lungă)

2012-01-11T09:00:00.000+02:00

Provin dintr-ofamilie de medici, ştiu cum arăta legea sănătăţii şi cunosc destul de binefelul în care se fac legile din România. Azi am stat câteva ore şi am citit propunereade lege a sănătăţii aflată în dezbatere (aici, ultima pe pagina). După mai mult de 100 de pagini (87legea sănătăţii + 15 expunerea de motive) cu pixul în mână (vorba vine, că amfăcut doar comment-uri în word)...habar nu am dacă legea aceasta este bună sauproastă!

Şi pentru că num-am prins după lectura legii în dezbatere, am stat şi am săpat...am cititstudii despre standarde, evoluţii în „filosofiile” reformei sistemelor sanitareetc. Am văzut ce zice OECD, ce zice World Health Organisation sau ce zice FMI. Câteva sute de pagini mai târziu, maicitesc o dată legea. Tot habar n-am.

Care-i totuşi problema?

Am rămas însă cuceva în minte. FMI spune în cel mai recent Fiscal Monitor (), după ce trageconcluzia că lucrurile cu criza financiară sunt în cotinuare extrem deriscante, că „Indeed, rising spending on health care is the main risk to fiscalsustainability, with an impact on long-run debt ratios that, absent reforms,will dwarf that of the financial crisis.” Aşa că da, era normal ca problemareformei sănătăţii în România să fie luată în calcul (printre altele, esteprezentă şi în acordul României cu FMI). Mai ales că în simulările celor de laFMI (Fiscal Monitor, pagina 23), în România ar trebui ca ajustarea fiscală legatăde cheltuielile cu pensiile şi sănătatea să fie de 7.6% din PIB în perioada2010-30.

Aşadar, treabaeste gravă, şi nu doar pentru România. Doar că FMI-ul spune, în acelaşidocument, că opţiunile de reformă ar trebui să depindă de un mix care sărăspundă caracteristicilor fiecărei ţări. Mai mult, în toate scenariilesimulate este proiectat impactul diferitelor măsuri posibile, astfel încât săse ajungă la cele mai bune soluţii – adică să ne asigurăm că nu tăiem dincheltuieli doar ca să tăiem şi nici că implementăm un sistem sanitar mixt (public+privat)că poate unul dintre ele va funcţiona (iar celălalt va fi pus la punct demecanismele unei pieţe concurenţiale).

Un pic despre conţinutul legii (că doar nu am citit-odegeaba)

Dincolo desoluţiile propuse şi de ce înseamnă ele, nu pot să nu remarc faptul că douătrenduri extrem de importante în dezbaterile internaţionale (şi nu doar pentrusistemul sanitar, ci şi pentru relansarea economiei, în general) sunt cvasi-absente:

1. Soluţii IT&C

Există evaluăriextrem de pertinente (precum cea a OECD) care arată că acestea pot duce laeficientizarea sistemelor sanitare. În proiectul de lege, soluţiile IT&Csunt prezente ca principiu care guvernează sănătatea publică (Art. 7 lit i) „utilizareaunui sistem informaţional şi informatic integrat pentru managementul sănătăţiipublice.”) şi ar fi mai curând o responsabilitate a viitorului ANCIS. Dar cumrămâne cu soluţiile care ar putea reduce cu mult costurile (cu minim deinvestiţie) din sistemul sanitar şi, mai ales, ar face accesibile serviciile deasistenţă medicală primară în zonele dificil accesibile?

De exemplu, euvisez la ziua în care cineva va face legătura între faptul că avem în 23.6milioane de utilizatori activi de telefonie mobilă în România (conform ANCOM) şi faptul că asistenţa medicală primară înzonele rurale, greu accesibile sau cel puţin pentru bolnavii cronici se poaterealiza (şi) prin soluţii de telefonie mobilă.

2. Antreprenoriatsocial

Da, s-ar putea săîmi placă subiectul în mod excesiv, însă de ce să nu aplicăm principiile debusiness pentru a face mai eficientmanagementul sistemului sanitar, însă fără a lăsa loc derapajelor implicate degoana după profit? S-ar putea să fie într-adevăr dificil de găsit un antreprenorcare să accepte să investească atât cât să facă sistemul sanitar eficient (profitabil)pentru ca apoi să îşi recupereze doar investiţia iniţială fără dividende. Darsigur se vor găsi vreo doi-trei „nebuni” care să facă acest lucru pentru uneleunităţi.

De asemenea,pentru că trebuie menţinut elementul social al sănătăţii publice şi garantarea eica drept al cetăţeanului, nu văd de ce nu s-ar putea impune prin contractele cuoperatorii privaţi ca aceştia să îşi poată opri din profit un procent limitat (5-10%),iar restul să fie re-investit ori în dezvoltarea serviciilor sanitare, ori în subvenţionareaserviciilor pentru cazuri sociale etc. Asta dacă tot prin lege ((Art. 204(2))) segarantează că „asiguratorii de sănătate pot reţine pentru plata serviciilor deadministrare ale asiguratorului o cotă de 2.8%”...

Şi ar mai fiîntrebări la care nu am răspuns...de exemplu, de ce nu se aplică modelulFundaţiei pentru SMURD pentru atragerea de fonduri private?Din punctul meu de vedere, aceasta este cea mai semnificativă inovaţie adusă deRaed Arafat – omul nu s-a mulţumit cu banii pe care îi primea din fonduripublice, ci a derulat atât de multe campanii încât a atras şi fonduri dinre-direcţionarea unor procente din impozitul pe profit, din donaţii şisponsorizări, dar şi prin proiecte finanţate din fonduri structurale.

Dacă este să luămîn calcul doar faptul că 2% din impozitul pe profit în cazul persoanelorfizice, respectiv 20% din impozitul pe profit în cazul companiilor (în limita0,3% din cifra de afaceri), în 2012 (conform proiectului Legii bugetului de stat) ar putea fi redirecţionate cătrefundaţii şi asociaţii:

Aşadar, aproape500 milioane de euro ar putea fi accesate şi de asociaţiile sau fundaţiile unorservicii medicale. Însă pentru aceasta, ar trebui însă ca acestea să investeascăîn campanii de promovare, să depună unele eforturi ca mesajul să ajungă lacontribuabili şi, desigur, să vrea. Vestea bună, dacă e să ne uităm pe raportulFundaţiei pentru SMURD, este că se poate...

O lege imprevizibilă şi ilegală?

Dincolo de scenariişi de lucruri care ar putea fi făcute altfel, eu tot habar nu am dacă această legeeste bună sau proastă. Pentru un motiv simplu: nu avem de unde să ştim dacăefectele acesteia vor face sistemul eficient. Pentru că aşa cum arată proiectulde lege, statul are o impresie tare proastă despre el însuşi. Adică...pentrusimplul fapt că va fi implicat şi sistemul privat în realizarea actului desănătate publică, lucrurile vor merge automat mai bine?

Efectele legiisunt imprevizibile, pentru că nimeni nu s-a obosit să facă şi un studiu deimpact pentru aceste modificări majore în sistemul de sănătate publică. Altfelspus, nu avem de unde şti dacă aceste propuneri vor avea efectele scontate saunu. Dacă ne uităm pe Expunerea de motive a legii (minimalistă, în esenţă), se pare că impactul socio-economic alproiectului de act normativ este prezumat a fi unul minunat. Nu se ştie însă dece.

Mai mult, pelângă faptul că nu ne putem lămuri dacă într-adevăr va fi aşa sau nu, înRomânia există o lege – Legea 24/2000 – privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normativ,care cel puţin mie mi se pare că a fost încălcată în elaborarea propunerii delege a sănătăţii. Legea aceasta spune că, “în cazul proiectelor de legi deimportanţă şi complexitate deosebită”, trebuie realizate studii de impact.

Art. 33 (1) din Legea 24/2000 arată că “scopul elaborăriistudiului de impact este de a estima costurile şi beneficiile aduse în planeconomic şi social prin adoptarea proiectului de lege, precum şi de a evidenţiadificultăţile care ar putea apărea în procesul de punere în practică areglementărilor propuse”. Exact genul de informaţie care lipseşte pentru aînţelege dacă această propunere care reglementează sănătatea publică va duce într-adevăr la un sistemmai bun.

Din păcate, însă,ultimii ani au arătat că prevederile legii 24/2000 pot fi ignorate, legeanespecificând ce presupune un proiect de lege „de importanţă şicomplexitate deosebită”. Cred însăcă o modificare atât de substanţială în reglementarea sănătăţii publice – adică„un obiectiv de interes social şi de securitate naţională” (Art. 2 dinpropunerea de lege a sănătăţii) – plasează cu siguranţă proiectul de lege încategoria celor de importanţă deosebită.

Spre deosebire decazul adoptării noilor coduri fără studii de impact (care încă sunt aşteptatemăcar post factum :)), în cazul legiisănătăţii este vitală realizarea unui studiu de impact fie şi pentru simplulmotiv că, odată privatizate unele structuri din sistem, vorbim despre un procesireversibil. Mă rog, never say never, dar sper să nu se ajungă până acolo încâtsă ajungem din nou la naţionalizări...

Ce este de făcut?

Mie mi se pare căagitaţia din ultimele zile este benefică, pentru că a adus pe agenda publică unsubiect important pentru toată lumea. Cu toate acestea, presupunând căpropunerile formulate în cadrul dezbaterilor publice vor fi luate în calcul,este important ca înainte de a ne da cu părerea să avem o imagine clară şicompletă asupra a ce înseamnă toate aceste schimbări printr-un studiu de impact(plus că timpul de realizare a acestuia va oferi şi răgaz pentru o dezbateremai amplă pe ce propune legea). Nu ştiu alţii cum sunt, însă eu voi face aşa:

1. Pentru călegea este în dezbatere publică până pe 28 ianuarie, voi trimite o adresă cătreMinisterul Sănătăţii (propuneri@ms.ro), cuurmătorul text simplu:

"Către: Ministerul Sănătăţii
În atenţia: Dlui. Ministru Ladislau Ritli
Ref: Observaţii Lege privind organizarea şi funcţionarea sistemului de sănătate din România

Stimate domnule Ministru,

Având în vedere proiectul de Lege privind organizarea şi funcţionarea sistemului de sănătate din România, aflat în dezbatere pe website-ul Ministerului Sănătăţii, vă înaintez următoarele observaţii:

1. având în vedere art. 30 (1) din Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 260 din 21 aprilie 2010, conform căruia proiectele de acte normative trebuie însoţite de „d) studii de impact - în cazul proiectelor de legi de importanţă şi complexitate deosebită”,

2. având în vedere art. 34 (1) din Constituţia României prin care „dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat”,

consider că proiectul sus-menţionat se încadrează în categoria proiectelor de legi de importanţă şi complexitate deosebită. De aceea, vă solicit fundamentarea suplimentară a proiectului de act normativ printr-un studiu de impact şi suspendarea procesului de adoptare a acestuia până la realizarea studiului.

Cu deosebită consideraţie,... "

2. Văd că încalendarul consultărilor ministerului, în săptămâna 23-27 ianuarie2012 vor fi consultări cu „organizaţii reprezentative ale societăţii civile”,iar la invitaţi sunt trecute doar două organizaţii: Asociaţia Academia deAdvocacy şi Federaţia Naţională a Pensionarilor din România. Aşa că voi scrieşi la Compartimentul Relaţii Publice (dirrp@ms.ro),căci tare sunt curioasă pe ce bază au fost invitaţi oamenii, dar şi cum potparticipa alte organizaţii.

3. După perioadade dezbateri, în funcţie de rezultate, voi scrie şi la Consiliul Legislativ, laConsiliul Economic şi Social, şi la Consiliul Concurenţei, pentru că toateaceste instituţii trebuie să îşi dea avizul pe proiectul de lege.

4. Dacă primeşteşi avizele acestea şi intră în Parlament...slavă cerului, s-a inventat şi mail merge-ul, aşa că o să le scriu şiparlamentarilor J

Dacă aveţi alteidei sau şi voi faceţi ceva, daţi de veste!

patriotism constructiv – rezoluţie #1 pentru 2012

2011-12-19T19:40:00.000+02:00

În Franţa se conturează în ultima vreme o tendinţă tot mai puternică spre un fel de patriotism economic. Politicieni şi organizaţii non-guvernamentale invită consumatorii să se uite cu atenţie pe etichetă şi să aleagă „fabrique en France” pentru a ajuta ţara să se refacă după criza economică. Mă întreb dacă şi în România ar merge...

Piazza Vittorio Emanuele, Roma, 2007

În primul rând cred că ar trebui specificate două lucruri:

1. Succesul (sau prezenţa) acestei viziuni în dezbaterea publică a fost mult amplificat de faptul că toţi candidaţii la prezidenţialele franceze de anul viitor au îmbrăţişat cu drag acest discurs. France 24 se întreabă chiar dacă nu cumva vorbim despre un exerciţiu disperat de PR pentru a atrage voturile clasei muncitoare, pentru că acest patriotism economic ar trebui să meargă (cel puţin la nivel de discurs) mână în mână cu reducerea şomajului.

2. Acest gen de discurs riscă să devină doar apă de ploaie dacă el este servit ca promisiune electorală. Deşi organisme precum World Economic Forum sugerează că popularitatea regăsită a măsurilor protecţioniste reprezintă un risc real pentru stabilitatea globală, este extrem de clar că după noul acord al liderilor europeni nu vom putea vorbi în niciun caz de politici protecţioniste. Oricum şi până acum integrarea pieţelor din UE era destul de bine reglementată, însă e clar că “solidaritatea” în faţa crizei va sancţiona şi mai drastic orice tip de politică protecţionistă.

Aşadar, din tot acest discurs rămâne doar faptul că soluţia patriotismului economic poate fi strict o opţiune personală a consumatorului, la fel cum stagiul militar a devenit o opţiune a cetăţeanului. Iar această opţiune a început să fie tot mai prezentă pentru francezi. Şi nu ca rezultat al îndemnurilor politicienilor, ci mai curând ca rezultat al campaniilor diverselor asociaţii de consumatori care pun accent pe calitatea produselor fabricate în Franţa. Mai mult, un sondaj recent arată că 72% dintre francezi ar fi gata să plătească mai mult pentru „Made in France”.

Surse: www.rfi.ro şi www.romaniapozitiva.ro

Aşadar...or fi francezii mai socialişti, mai naţionalişti, or fi auzit mai des de comerţ echitabil?

S-ar putea să fie şi acestea parte a motivaţiei. Şi sunt sigură se pot adăuga multe alte argumente din zona comunicării, culturii civice, „feel good factor” etc...

Ceea ce mi se pare fascinant este cu totul altceva din acest mecanism – alăturarea la o „cauză” pe termen lung. Nu este vorba nici de like-uri pentru un Crăciun mai frumos pentru copiii dintr-un colţ uitat de lume, nici de 2 euro pentru bolnavi de cancer şi nici de salvarea unui moment de patrimoniu. Nu spun că aceste acţiuni/ cazuri punctuale nu sunt importante. Însă ele implică o participare la fel de punctuală – dai like o dată, donezi o sumă limitată, semnezi o petiţie sau participi la nişte evenimente. Eventual mai aduni nişte prieteni...

În celălalt caz vorbim despre un angajament continuu pe care ţi-l iei, de o schimbare în stilul de viaţă şi de o participare care presupune un efort conştient (bani în plus daţi pentru ceva ce nu e Made in China sau 10 minute în plus pentru a ajunge la piaţa de legume). Şi toate acestea fără a avea o măsură cuantificabilă a impactului pe care îl ai sau oricum cu o imagine foarte neclară a rezultatelor acţiunii tale.

Eu m-am decis să adopt moda franţuzească, dar aşa, fără talibanisme şi nerenunţând la calitate (la un moment dat, în fanatismul meu, în pasiunea mea pentru făcut aprovizionarea pentru biroul în care lucram mă apucasem să cumpăr oamenilor hârtie igienică Vrancart, ca să susţin industria locală, şi nu prea au părut oamenii fericiţi cu acest scop nobil). Rezoluţia mea arată cam aşa, deocamdată:

#1 Patriotism economic

1. Oricât de comod (distanţă mică, locuri de parcare...) mi-ar fi să ajung la unul dintre cele 3 Mega Image din zona mea, de acum mă duc la piaţă ca să susţin micii comercianţi. Oricum îmi place să mă tocmesc, iar frumuseţea culorilor şi zumzetul dintr-o piaţă nu se vor compara niciodată cu nişte rafturi, oricât de frumos ar fi ele aranjate.

2. Astăzi de dimineaţă am fost în plimbare cu House până la fabrica de pâine din capătul străzii mele. Şi cu toată ploaia de afară, a fost senzaţional să stăm la coadă pentru pâine proaspăt scoasă din cuptor. A durat puţin, hăinuţa lui House a fost admirată de toate cucoanele, iar mirosul de pâine caldă este fantastic pe vremea asta.

Mă mai gândesc dacă să adaug pe listă şi „de anul viitor voi cumpăra pantofi doar de la Musette” :)

democraţia este un sport de echipă şi are nevoie de suporteri

2011-12-15T16:00:00.000+02:00

În ultima vremese tot petrec revolte, occupy-uri şi alte proteste prin Bucureşti. Majoritateacu scopuri nobile, dacă se întâmplă să aibă vreunul. Filmul este întotdeaunaacelaşi, iar actorii de multe ori aceiaşi. Nu vreau să insist asupra diferenţeide magnitudine între ce se întâmplă în România şi vreun Occupy Wall Street.

Sursa: www.mediafax.ro

Cred căspecificul minimalismului participării româneşti (acea cultură a revoltei despre care scrie Vintilă Mihăilescuîn Dilema Veche) se vede în prezenţa de la meeting-ul din PiaţaUniversităţii de Ziua Internaţională a Drepturilor Omului. Înţeleg că au fost sub 100 de persoane, dintre care 54 s-au ales cu amenzi. Pe de altă parte,azi-noapte în Piaţa Universităţii erau 4000 de suporteri stelişti care sărbătoreau calificarea în primăvara europeană.Impresia mea este că nu s-au organizat din timp, ci că această adunare a venitca o consecinţă simbolică firească: s-a întâmplat ceva bun (nu aş spune măreţ)şi mult aşteptat, aşa că merita strigat în gura mare.

Surse: www.sportlocal.ro şi www.prosport.ro

S-ar putea să fiufoarte antipatică scriind asta, dar eu nu ştiu o cauză „civică” din Româniaultimilor ani care să fi stârnit atâta pasiune. Nici pentru revolte, nicipentru bucurii. Unii ar spune că este mai uşor să strângi lume pentru a tebucura de un succes, însă suporterii stelişti s-au revoltat mai bine caong-iştii şi când nu le-a convenit ceva. Şi în imaginile alăturate nu cred căputem da vina pe o forţă mediatică mai mare, pe mai mulţi bani investiţi sau peo mai bună organizare.

Cu toateapucăturile mele civice, nu am fost niciodată la un protest. Pe stadion însă amfost de multe ori, aşa că nu pot da vina pe faptul că port tocuri. M-aş abţineşi de la a duce mai departe argumentul democraţiei ca sport de echipă, însă nucred că această comparaţie este forţată şi nici că ea poate fi rezolvată simpluprin psihologia mulţimilor. Este suficient să vedem ce rol a avut sportul înconstruirea unor culturi civice – de la jocurile olimpice şi Hitler in 1936 până la construirea uneinaţiuni prin dominaţia fotbalului ghanez în CupaNaţiunilor din Africa imediat după obţinerea independenţei.

Şi atunci ce arefotbalul din România în plus de adună atâţia oameni într-o societate pe caretoţi se grăbesc să o eticheteze drept „apatică”?

Sursa: www.prosport.ro

În primul rând nucred că este vorba despre „subiectul” cauzei susţinute. Poate fi vorba desprefelul în care este ea împachetată, dar asta este altceva şi depinde în primulrând de imaginaţia organizatorilor. Eu refuz să cred că indivizii acestei ţărinu înţeleg de ce este important să se respecte drepturile omului sau importanţaeducaţiei pentru o ţară. De asemenea, nu cred că este vorba despre leadership.Pentru a continua cu exemplul recent al Stelei, e greu de crezut că suporteriisusţin echipa pentru că îi inspiră Gigi Becali, iar antrenorii se schimbă acoloatât de repede încât ataşamentul faţă de un personaj este aproape imposibil.

Cred însă cărăspunsul trebuie căutat undeva printre suporteri şi în mecanismele care îi facpe oamenii aceştia „suporteri până la moarte”. Însă dacă în Marea Britanie avemsuporteri ai Liverpool sau ai Manchester şi în egală măsură ai laburiştilor sauconservatorilor, în România găsim mai greu un „electorat captiv” al unui partidsau al unei cauze. Avem însă rapidişti, stelişti, dinamovişti etc. care îşisusţin echipele.

Surse: www.time.com şi www.prosport.ro

Ceva îi face peaceşti oameni să prindă „microbul” şi să nu mai scape de el, câteodată dându-lla generaţia următoare. Şi nu este neapărat vorba despre indivizi care aderă lao cauză transformându-se într-o masă incultă şi iraţională. Nu spun că nu suntşi fanatici, însă majoritatea suporterilor pe care îi cunosc îşi susţin sauhulesc echipa cu pasiune, dar se uită şi la alte meciuri din campionatul internsau din cele europene, ştiu extrem de bine ce fac şi cum sunt alte echipe,analizează, compară şi critică. Dar rămân suporteri.

Din păcate, nureuşesc să îmi dau seama care este ingredientul lipsă care ar putea transformaindivizii în suporteri ai cauzelor civice. Ştiu însă că nu vorbim despre onaţiune apatică şi de vreo 2-3 idealişti care se trezesc să apere democraţia. Trebuiedoar găsite acele echipe care să joace suficient de bine cât să merite să fie criticatede propriii suporteri, fără a fi însă abandonate.

cel mai bun coleg de apartament

2011-12-08T13:19:00.001+02:00

Cu ceva zile înurmă, Camera Deputaţilor a aprobat proiectul de lege privind gestionarea câinilor fărăstăpân. Mai lipseşte doar ca legea să fie semnată de preşedinte şi va intra învigoare. Deşi stă în Parlament de prin 2007 şi a generat multe dezbateri, legeanu rezolvă mare lucru – de fapt, cum bine spunea Toni Grecu la RFI, „în cazul câinilorvagabonzi s-a aruncat pisica!”. Asta pentru că legea spune că rămâne la latitudinea autorităţilor locale să seconsulte de o manieră sau alta cu cetăţenii şi să decidă ce e mai bine.

Deşi sunt un fanal participării publice şi aceasta e o problemă în care chiar s-ar putea săavem o participare publică semnificativă, cred că mai curând această soluţie vafi un eşec. De ce? Pentru că indiferent de soluţia care va primi celemai multe preferinţe (eutanasiere, adăposturi, sterilizare etc.), aceasta va fioricum una temporară. În plus, cum bineobserva un comentator la dezbaterea pornită de Vlad Petreanu, soluţiile acesteapresupun nişte bani cheltuiţi din bugetele locale. Mai grav, dacă aleşii localisunt suficient de „isteţi” încât să facă nişte consultări publice binepromovate (şi vor face, că doar urmează alegeri), banii alocaţi vor putea ficheltuiţi într-o veselie, pentru că va exista pretextul susţinerii populare.

Şi atunci cumfacem? Pentru că deşi nici măcar n-aş mânca un animal (sunt vegetariană de 11ani), tot există momente în care îmi spun că mai bine ar fi eutanasiaţi câiniicare mă fac să stau cu frica-n sân seara când...îmi plimb câinele.

„A murit Kriptonel”. Am primit dedimineaţă acest mesaj scurt. Alături de Kriptonel am crescut şi eu, şisoră-mea. În prima noapte când a fost adus acasă, am stat lângă el cu sora meapână către dimineaţă, căci nu ne înduram să lăsăm singurel ghemotocul acela deblană care scâncea. După prima băiţă, Mishu l-a înfofolit într-un halat de baieimens şi a stat lângă el din nou o noapte întreagă. Kriptonel avea o pasiunepentru şosete (le înghiţea cu totul când era mic) şi mamina îi fierbea un ou înfiecare dimineaţă. Îl striga Copilu’ chiar şi când s-a transformat într-unciobănesc caucazian imens. Kriptonel în schimb o păzea, cam ca înreclama la FNI, când dormea vara pe canapeaua de pe verandă. În fiecare zizdrăngănea din castronul lui. Ştiam atunci că în 5 minute va ajunge mamicaacasă.

Când m-am aşezatla casa mea, am stat în principal singură, cu câteva excepţii (când am locuitîn Roma, când a stat soră-mea la mine...). Acum 3 ani, mi s-a pus pata – vroiamun Kriptonel ca să stea cu mine. Şi l-am tot vrut, până când o prietenă mi l-aadus pe unul dintre puiuţii fătaţi de căţeluşa unei mătuşi. Ştiam cu câtevaluni dinainte că îl va chema House şi începusem să repet plimbarea cu lesa înmână :)

Aşa a apărut celmai bun coleg de apartament din lume: House. Deşi îmi tot spusese lumea că îmiva fi greu, că nu e la fel să ţii un câine în apartament etc, nu am regretatniciodată că îl am. Este una dintre cele mai mari surse de bucurie din viaţamea, pentru că nimic nu se compară cu o drăgăleală de dimineaţă sau cucapacitatea lui de a fi fericit din mai orice. Evident, mă mai supărăcâteodată, însă între timp am învăţat să îi ador până şi obrăzniciile, pentrucă ştiu că le face pentru că atenţia mea îl face fericit.

Aseară, cei de laTechSoup România au avut un eveniment tare simpatic despre cum poatesocietatea civilă să utilizeze mapping apps pentru a rezolva probleme sociale. Şi tot vorbindu-se despre un proiect care săpromoveze donarea de sânge, concluzia a fost una un pic tristă: într-adevăr eun drum lung de la un like pe facebook până la a-ţi înfinge un ac în venăpentru a dona. Iar această concluzie cred că reflectă un fenomen extrem delarg răspândit în comunităţile din România: ne like protestele la care nuajungem niciodată,ne revoltăm pe felul în care se cheltuiesc banii publici, dar nici măcar nuîncercăm să ajungem la dezbaterile pe bugetele locale (câte şi cum or fieele…), vrem să fim cetăţeni europeni, dar nu folosim cum trebuie fondurile carear trebui să ne ducă acolo etc.

La fel şi în cazul câinilor vagabonzi. Nu îi vreţieutanasiaţi? Atunci în loc să îi lăsaţi să moară mai lent şi mai crud în nişteadăposturi sinistre, luaţi-i acasă. Nu vă permiteţi să ţineţi un câine? Suntsigură că o presiune publică destul de puternică ar putea face ca banii alocaţipentru eutanasiere să fie transformaţi în hrană pentru animalele adoptate de unstăpân. Şi soluţiile pot lăsa loc de imaginaţie, cu singura condiţie ca variantapreferată de comunitate să nu fie doar o ştampilă la un referendum local, ci şiresponsabilitatea comunităţii pentru decizia respectivă.

Altminteri, pentru mine, nuexistă nicio diferenţă dintre moartea vreunui Lăbuş prin eutanasiere şi moartealui Kriptonel. Şi nu e cu nimic mai revoltătoare eutanasierea, decât faptul căLăbuş nu a avut ocazia să fie colegul de apartament al cuiva.

top 7 din dimineţile unei fete cuminţi

2011-11-30T21:00:00.000+02:00

Ador dimineţile reci. Pentru că după o plimbare rapidă cu House afară, ne întoarcem îngheţaţi în casă şi frigul acela îmi dă o hărnicie teribilă. De când lucrez mai ales de acasă, este momentul meu preferat din zi. Miroase a cafea în casă, băiatul e liniştit pentru că a mers la plimbare şi este momentul perfect pentru curiozităţi, învăţat lucruri noi şi citit cu pixul în mână. Iar topul lucrurilor cu care îmi încep ziua arată aşa:

1. Blogul WorldBank – prima gură de cafea şi locul meupreferat pentru identificat noi tendinţe în materie de politici de dezvoltare,dar şi pentru a mă pune la curent cu ce mai funcţionează în lumea largă. Astăziam învăţat că există open development şi că acesta ar putea fi o nouă viziunefuncţională asupra dezvoltării, fiind o „troika of Open Governance, OpenKnowledge and Open Aid”.

2. VoxEU – una dintre cele maimari concentraţii de analiză de politici europene şi de comentarii venite dinpartea unor specialişti cât se poate de obiectivi. Oamenii pot fi foarterăutăcioşi (de o manieră inteligentă, desigur) când vorbesc, de exemplu,despre incapacitatea liderilor europeni de a transforma European FinancialStability Facility într-un instrument eficient pentru combaterea crizei.

4. Eastern Approaches - unul dintre blogurile The Economist cu cea mai interesantă abordarea aacestei bucăţi de Europă. Mi-a plăcut teribil astăzi articolul Backwash fromBerlin,care surprinde un moment senzaţional fie şi doar din perspectivăcultural-istorică – ministrul de externe polonez cerând Germaniei să preialeadership-ul în rezolvarea crizei euro.

5. Wall-Street.ro – unul dintre website-urile mele preferate pentru o informare independentă şinu doar din zona economico-financiară. Asta pe lângă faptul că şi astăzi amavut parte de o experienţă tare plăcută în emisiunea lor de la Radio Lynx,căci din nou am văzut că antreprenoriatul social devine din ce în ce maiprezent în România şi că există oameni care par să fi făcut paşi mari îndirecţia aceasta.

6. Chestii livreşti – locul preferat pentru recenzii de cărţi şi pentru ce se mai întâmplă pe piaţade carte din România. Astăzi m-am convins definitiv, după teasing-ul foartesimpatic de la Gaudeamus, că trebuie să vizitez noua librărie Bastilia,chiar dacă asta va însemna să las la o parte comoditatea de a da o fugă până laDiverta, în spatele blocului.

7. Freakonomics –blogul lui Levitt şi Dubner. De când le-am citit una dintre cărţi, mă tot plimb la ei pe blog, pentru că auo manieră senzaţională de a transforma viziunile economice seci în experienţeumane cotidiene. Este suficient să citeşti finalul articolului despreîncălzirea globală de astăzi ca să revii: „In other words: themore you know, the more you know that what you know is true — even when it’s not”.

românii sunt oameni buni

2011-11-23T21:00:00.000+02:00

Astăzi şi ieri ammai adăugat câteva persoane la colecţia cu „oameni pe care îi admir”. I-amîntâlnit în două contexte diferite şi cred că sunt din lumi diferite. Cu toateacestea, este impresionant pentru mine că în mai puţin de 24 de ore i-amdescoperit. Aşa că asta îmi dă speranţe că printre români sunt (şi) oamenibuni. Mulţi şi deşi.

Netcamp 2011 sau despre a potenţialul unei noi generaţii

Acum două zile,am primit un sms de la mentorul meu pe antreprenoriat online: „Am o invitaţiela Netcamp. O vrei?”. În primul rând, Daniel Ţigănilă (owner-ul startups.ro) chiar şi-a luat în seriosrolul de mentor pentru Bani pierduţi. Ceea ce deja este admirabil. În al doilearând, a avut mare dreptate că îmi va prinde bine să fiu acolo, printre oamenicare deşi se concentrează mai mult pe antreprenoriatul clasic inspiră (şi încătare bine!) şi cauzele de „social business”.

Aşa că ajunsă laNetcamp, am fost impresionată de toată energia acelei generaţii pe care nu m-aşgrăbi să o etichetez drept „generaţia tânără”, însă nu cred că aş greşi foartemult dacă i-aş pune atributul de „entuziastă”. Oameni care nu se mulţumesc doarcu ce au şi ce li s-a dat, oameni care caută şi inovează sau, pur şi simplu,oameni care fac lucrurile să se întâmple: fie că e vorba de o aplicaţie pentru mobil,fie că e vorba de un antreprenoriat inteligent pentru perioadele în care ai maimult timp (un exemplu fantastic al Monicăi Jitariuc,care a găsit o modalitate inteligentă de a ajuta oamenii să se prezinte maibine prin CV şi să facă şi bani din asta, în anul în care a stat acasă înconcediu de maternitate).

Şi sunt multealte exemple, însă cel mai tare mi-a plăcut că există un om, Cristian Manafu, care oferă acest spaţiude întâlnire şi inspiraţie unor astfel de oameni. Sigur, cei mai familiaridecât mine într-ale online-ului au apucat să-l admire deja de mai mult timp. Euînsă abia ieri l-am descoperit, chiar dacă îi citesc blog-ul destul de des.Sigur, face asta cu sprijinul altor oameni, companii sau contra cost. Sigur,s-ar putea implica pe componenta socială şi pe proiecte ce ţin de „sistem” şinu neapărat de cazuri punctuale. Cu toate acestea, îmi dă impresia unui om careare capacitatea de a coagula oameni în jurul unei idei, iar asta se simte şimie îmi stârneşte admiraţia, chiar dacă încă mai am de învăţat cum se potaplica aceste instrumente în domenii precum statul de drept, responsabilitateapoliticului, politici publice ancorate în societate.

Participarea şi viitorul României

Azi am fost laconferinţa Elaborarea participativă a documentelor europene strategice aleRomâniei 2014-2020,organizată de Fundaţia Soros România şi de Coaliţia ONGuri pentru FonduriStructurale. O fi sunând complicat sau poate redundant, în funcţie de cât defamiliar e cititorul cu subiectele. Este însă vorba de un lucru simplu:România, ca şi celelalte state membre UE, trebuie să elaboreze nişte documente,pe baza strategiei Europa 2020, care să ne ajute să privim dincolo de ziua demâine. Iar organizatorii şi susţinătorii lor vor ceva firesc: dacă tot nepriveşte pe toţi cum va arăta viitorul nostru, hai să punem cu toţii mâna,expertiza, resursele la înaintare pentru a nu avea încă o strategie fărălegătură cu nevoile din societate.

Simplu până aici.Însă de-a lungul timpului s-a întâmplat ca multe dintre documentele (includaici şi legile, strategiile, codurile) care definesc societatea românească săfie treacă prin forurile decizionale aşa, ca vodă prin lobodă. Şi pentru căvorbim aici de lucruri mari şi importante, cum sunt politicile de dezvoltarepentru coeziunea cmunităţii europene, dar şi de foarte mulţi bani alocaţipentru ca acest lucru să se întâmple, cum sunt fondurile structurale, se parecă subiectul a meritat şi înfiinţarea unui minister.

Fără a intra îndetalii, deşi mă inspiră subiectul (ah, uite altă temă), am descoperit azi unom de admirat. Nu ştiu dacă e de admirat doar pentru azi sau dacă o ficomparaţia cu alţii din poziţii similare, însă mi-au plăcut tare pragmatismul,aşezarea şi poziţia obiectiv-competentă ale lui Leonard Orban. Asta pentru că avorbit despre soluţii pentru fondurile structurale precum simplificareaprocedurilor, transparentizarea procesului, creşterea rigurozităţii saucheltuirea mai bună a fondurilor din perspectiva calităţii proiectelor.

Genul acesta dediscurs, cu soluţii aproape banale (dacă nu fireşti), ar fi sunat politicianistdin gura unui alt om. Fără a fi dată pe spate de admiraţie şi cu rezervatimpului pentru confirmare, mi s-a părut că văd o altă specie de om din spaţiulpublic: nu pare nici politician bun de gură şi nici tehnocrat scorţos. Mi-apărut doar un om care ştie despre ce vorbeşte şi o face aproape modest. Ceea cee rar. Rămâne de văzut dacă va fi încă unul din categoria „el a vrut, dar nul-a lăsat sistemul”. Astăzi însă a fost admirabil şi mi se par fezabiledirecţiile trasate pentru a privi către 2020.

criticilor mei

2011-11-16T21:00:00.000+02:00

Mi-e frică de clişee. În topul fricilor mele ocupă chiar al treilea loc, desigur după ratare şi ridicol. Partea bună cu clişeele este însă că ele nu apar aşa, din neant, ci de cele mai multe ori din truisme îmbrăţişate mai cu drag de către mai mulţi. Aşa că…vorbind de critici, mă opresc din clişeu şi mă limitez la un clasic Caragiale, minunat vărsător, şi mă întreb dacă există vreo reacţie mai simpatică şi mai afurisită decât a lui într-o ţară în care spiritul critic are de prea puţine ori ceva în comun cu dialogul constructiv din care ar trebui să ieşim cu toţii îmbunătăţiţi.

De critică mi-e scârbă! Cunosc simbolul vorbii.

Posteritatea dreaptă mă judece ș-acuze!

Surâsul să se stingă pe veștedele buze:

N-aud acorduri surzii, nu văd scânteia orbii!

Eu singur!... ș-apoi chorul întreg de nouă muze!

Cu glasul invidiei să croncănească corbii,

Eu am să strig, felibru trufaș,urbi et orbi

A voastră larmă poate d-abia să mă amuze!

Mă duc în mantia-mi largă înfășurat ca Dante:

Când tactu-l bate-Apollo, maestrul meu divin,

Viața-i sinfonie, amorul - sfânt andante...

Eu cânt! Ce-mi pasă mie! Nu știu de unde vin,

Nici unde merg: traduc doar-un cântec din senin

În rime simboliste și abracadabrante!

Sursa: http://ro.wikisource.org/wiki/Criticilor_mei_(Caragiale)

când o să fiu mare vreau să...schimb lumea

2011-11-09T21:00:00.000+02:00

Astăzi vreau să vă spun o poveste. Şi va fi una destul de lungă, despre cum se transformă proiectele în realitate şi despre ce este nevoie pentru a face acest lucru. Desigur, va fi lungă ca să ţină loc de toate post-urile nescrise în această perioadă. Şi pentru că am o scuză bună pentru asta.

Aşadar...ce este un proiect şi de ce ai vrea să schimbi lumea?

Întotdeauna mi-am spus că nu este suficient să ai o idee bună pentru a schimba lumea. Şi nici măcar faptul că este fezabilă nu înseamnă mai mult. Mai intră în calcul şi alte elemente, din care aş vrea să scriu astăzi despre două: oportunitatea (sau momentul potrivit), un factor care să te mobilizeze să faci ceva şi entuziasmul de a strânge oameni în jurul acelei idei.

Oportunitatea

Chiar şi aşa, uneori treaba începe cu o idee. Eu m-am trezit într-o dimineaţă de august şi am văzut competiţia celor de la Restart România. Era o competiţie despre schimbare socială şi despre proiecte care pot face acest lucru utilizând instrumentele din online pentru a produce schimbare în offline.

Oamenii propuneau o competiţie în mai multe etape – înscriai un proiect, acesta urma să fie votat de comunitate, jurizat de un grup de specialişti, iar apoi se selectau 10 proiecte semi-finaliste. Acestea urmau să treacă printr-un hackaton în urma căruia ideile se transformau în platforme. Dintre acestea, în urma unui pitch în faţa a aproximativ 200 de oameni din comunitatea de afaceri, cea diplomatică, societate civilă şi media, 5 primeau finanţare de 5000 USD-

Factorul mobilizator

Am citit în diagonală câteva dintre proiectele de acolo. Erau unele foarte bune, dar eu m-am oprit asupra unuia. Depus de un ONG mare, cu experienţă şi brand în spate. Nu dau nume, însă ceea ce m-a făcut să reacţionez este faptul că proiectul era slab. Atât de slab încât nici măcar nu am avut răbdarea să îl citesc. Era greoi, plin de cuvinte, ceva ce m-aş fi aşteptat să vină de la o administraţie publică, nu de la un ONG ce încerca să îşi apropie o categorie socială pentru a produce schimbare.

Aşa că m-am enervat. Din nou, m-am trezit în filmul în care nu înţelegeam de ce este nevoie să ne blocăm în abordări sterile dacă acea competiţie invita la inovaţie, la restart, la făcut lucrurile cu entuziasm. M-am întrebat pentru mai multe clipe dacă oamenii aceia au citit măcar obiectivele celor ce au gândit competiţia sau dacă au rămas agăţaţi doar în regulile competiţiei...

În fine, destul cu plânsul de alţii. Dar acesta a fost motivul pentru care mi-am zis că trebuie să înscriu un proiect în competiţie. Şi aveam şi un plan pentru a face lucrurile să se întâmple, pentru că ar fi fost un proiect înscris de o persoană, nu de cineva care se poate baza pe o organizaţie pentru a promova ideea.

Entuziasmul

În vreo oră deja erau la mine Monica şi Mishu. Şi de aici a urmat momentul în care le-am turuit frenetic câteva minute. Ceva de genul: am o idee, uite şi oportunitatea, ar fi drăguţ dacă am promova-o folosind principiul utilităţii votului din comunicarea politică, aşa că m-am gândit şi la un adversar. În scurt timp, garsoniera mea vibra de entuziasm, cafelele din bucătărie erau sorbite în timp ce se adunau post-it-uri cu problemele societăţii pe frigider, iar fetele trebuiau deja să fie din nou la birou.

Mai lipsea doar să-mi anunţ şi adversarul că îmi va fi adversar şi să îl provoc să intre în competiţie. Era pe alt continent, aşa că până când s-a făcut o oră decentă de vorbit cu el, deja erau vreo 19 post-it-uri cu idei diferite care ar fi putut fi puse în competiţie. Aşa că în momentul în care ne-am auzit pe skype deja aveam un subiect muuult mai larg de discuţie.

În maxim 48 de ore, fetele le anunţaseră şi pe Cris, pe Tom şi pe Livie. Aveam deja o echipă de 7 oameni, conturile pe social media erau făcute, aveam şi un nume pentru echipă, Mon desenase deja afişele şi făcuse un plan de campanie de promovare, iar din cele 19 idei rămăseseră 7, după discuţii şi împărţeli. Am hotărât că fiecăruia i se potriveşte câte un proiect şi am lărgit competiţia. Joi dimineaţă, cu câteva ore înainte de termenul limită, aveam proiectele înscrise, blogurile de prezentare gata şi vreo 100 de fani pe facebook.

Şi lucrurile s-au întâmplat...

Ei, perioada de depunere a proiectelor s-a prelungit cu încă o săptămână, aşa că am avut timp să ne gândim la promovare şi să o facem. Între timp ajunsesem la întâlniri de planificare, roluri împărţite şi la alte câteva idei despre cum am putea face ca acele proiecte să se întâmple chiar dacă ele nu vor câştiga. Deja lucrurile păreau posibile, aşa că...ne-am apucat să filmăm un clip de promovare:

Filmuleţul a fost home-made, iar pentru montarea lui Mon a stat trează o noapte întreagă. Mai trebuie să vă spun că nu mai montase nici un film înainte? Ei, povestea asta e mai bine spusă de ea....Oricum, dacă aveţi timp, uitaţi-vă la el şi observaţi reporterii. Sunt geniali:

Pentru voturi ne-am cam luptat şi am povestit, am entuziasmat alţi oameni şi am pus vot peste vot. În ziua în care se anunţau cele 10 proiecte finaliste fetele au dat refresh în continuu la pagina Restart România. Ei bine, la un moment dat am primit telefon de la Mishu – obiectivul fusese atins. Aveam două proiecte în finală: Pârâciosul care sparge piaţa şpăgii şi Where’s my LEI, man? care vroia să afle unde se duc banii din taxe şi impozite.

Ne-am bucurat, am chiuit niţel şi...partea cea mai grea abia urma. Regulile competiţiei spuneau că proiectele câştigătoare, în cazul în care nu aparţineau unei organizaţii, trebuiau date spre adopţie unor ONG-uri existente sau creat un ONG pentru ele. Aşa că ne-am pus să găsim soluţii pentru asta...

Şi am găsit. La puţin timp după anunţarea rezultatelor, am devenit toţi membri ai asociaţiei EPAS, deja existentă, însă fără activitate. Aşa că...ne-am apucat să construim. Cu chestionare despre cum ar trebui să arate identitatea vizuală, cu chestionare despre cum vrem să ne poziţionăm pe piaţă, despre cum să găsim firul roşu printre lucrurile pe care vrem să le facem şi cei ce suntem.

Deocamdată munca la EPAS a fost pusă în stand-by pentru că a urmat o perioadă de construcţie la cele două platforme câştigătoare, dar despre asta, în episodul următor. Cel despre cum s-au transformat ideile în proiecte. Şi au şi câştigat finanţarea, după ce şi-au adunat în jurul lor şi mai mult entuziasm, creativitate, muncă şi profesionalism din partea unor oameni pe care nici nu îi cunoşteam înainte.

Epilog

Eu încă mai vreau să schimb lumea. Nu sunt încă acolo, însă ceea ce am învăţat zilele acestea este că dacă ai suficient entuziasm, un strop de pragmatism şi o viziune asupra a cum vrei să arate lumea, atunci oamenii se vor aduna în jurul unei idei. Iar eu cu aceasta vreau să mă laud. Cândva, când o să fiu mare.

responsabilitate?

2011-10-20T22:24:00.000+03:00

Prin decembrie anul trecut, cam aşa, cel pe care îmi place să îl numesc my coach (chiar dacă lui nu-i place termenul) într-aleparteneriatului dintre sectorul non-profit şi cel profit mi-a pus în mână Corporation Be Good!,o poveste a CSR-ului,însă doar după ce mi-a spus să fiu atentă să nu înţeleg din asta că business-ul„trebuie” să fie responsabil.

parteneri

De atunci s-au adunat mai multe sute de pagini, câteva conferinţe, multediscuţii şi, în general, lumea s-a schimbat mult, iar relaţiile dintresocietatea civilă şi business au evoluat sau au fost regândite ca urmare acrizei financiare. Chiar şi aşa, nimic nu a contrazis faptul că nu există niciun "trebuie" în responsabilitatea companiilor.

În România, anul acesta a adus o oarecare aliniere la trend-urileinternaţionale în materie de responsabilitate a companiilor, proiecte (cam) multe finanţate din POSDRU care vorbesc despre CSR, până şi un proiect de lege privind guvernanţacorporatistă a întreprinderilor publice lansat în dezbatere publică acum 10 zilede către Ministerul Justiţiei.

Toate ca toate, ceea ce mă întristează şi mă enervează în egală măsură estecă de cele mai multe ori, pare că responsabilitatea companiilor pare perceputămai curând ca un dat, ca ceva la care companiile sunt obligate, motiv pentrucare pare absolut normal să le cerem bani şi să le hulim dacă pentru „atâtalucru” vor să-şi pună şi sigla pe proiect.

Mă întreb însă câte din aceste proiecte, dacă a fost să fie şi de ofinanţare, se pot lăuda cu un impact social atât de semnificativ încât să facădin afişarea siglei sponsorului ultimul lucru care contează. Şi, mai ales, măîntreb câte dintre aceste proiecte durează peste ani, fiind atât de bune încâtsă devină sustenabile. Iar pentru cele care reuşesc să treacă aceste douăteste, cam care este acel je ne sais quoi?

Şi cum s-a nimerit să vreau să merg şi la primul workshop blogoree ce o are ca invitată pe Cristina Bazavan,am aflat cu această ocazie şi de faptul că un proiect al unui ONG este susţinutde o companie de 10 ani. Care să fie răspunsul?

Sursa: www.telefonulcopilului.ro

Proiectul este implementat deAsociaţia Telefonul Copilului cu sprijinul Romtelecom,iar serviciile pe care le oferă au ca obiectiv apărarea drepturilor copiilor. Dincolode necesitatea intervenţiei într-un domeniu sensibil(izant) şi de statisticile impresionante (un număr total de 1.662.759apeluri dintre care 34.043 au necesitat intervenţia instituţiilor abilitate!!),cred că punctul-cheie care a contribuit la reuşita şi durabilitatea proiectuluieste altul, care se citeşte printre rânduri – parteneriatul.

Abordarea în parteneriat a unei probleme sociale (sau nu) presupuneîntr-adevăr responsabilitate, însă nu doar a companiei care doreşte (dindiferite motive) să sprijine un proiect, ci şi a organizaţiei non-profit. Iar eucred că abia după ce se agreează că responsabilitatea este una partajată, sepoate trece la analiza altor elemente care compun un parteneriat puternic.

Cei de la Peace Direct au identificat că elemente esenţiale ale unui parteneriat puternic sunt o cocktail reuşit întrecomunicare efectivă, valori comune, angajament pe termen lung, transparenţă,shared-learning, înţelegerea contextului, creştere organizaţională, proceseparticipative şi suport moral.

Mâine voi participa la un nou eveniment al Centras din cadrul proiectului Parteneriat pentru dezvoltare şi abia aştept să văd cum vede societatea civilă parteneriatul cu mediul deafaceri. Până atunci, mă bucur că “parteneriat” este cuvântul cheie :)

frustrările mele

2011-10-19T21:00:00.000+03:00

La fel ca şi încazul altor sentimente, evident nu te poate obliga nimeni să simţi ceva ce nuvrei să simţi. Eu mă las să am două frustrări majore, cărora, desigur, li secircumscriu şi altele mai micuţe. Dar cum ele particularizează sau detaliazăaceleaşi două mecanisme, mă răcoresc scriind negru pe alb că mă frustreazăteribil:

"Omul, omule mai tare decât Destinul!"

Frustrarea 1: Momentele în care îmi dau seama că aş vrea să fiuîn aceeaşi zi la Noul Cinematograf al Regizorului Român să văd Habemus Papam,la deschiderea stagiunii de la Opera Naţională cu Oedipe,dar şi la piesa lui Felix Alexa de la Bulandra.Evident, în acelaşi weekend se întâmplă şi o vizită la Focşani, aşa că mi seîmplineşte doar una dintre cele trei dorinţe…Aşa că frustrată fiind, astăzi am participatdin scaunul de acasă la două conferinţe online, una mai interesantă cacealaltă: Rethinking leadership for development organizată de Overseas Development Institute, ce l-a avut invitat pe Tony Blair (în care am descoperit că lecţiile crizei financiareglobale par a fi influenţat considerabil politicile guvernelor dezvoltate înceea ce priveşte ajutoarele financiare oferite statelor în curs de dezvoltareşi mi-a plăcut la nebunie statement-ul lui Blair: „Use aid to end aid”) şi The Innovator's DNA: Mastering the Five Skills of Disruptive Innovators a Harvard Business Review (din care am învăţat cum poţi transforma prin skills şi practice ce ţin de inovaţie problemele de azi în soluţiile demâine). Aştept cu nerăbdare momentul în care voi putea urmări şi piesele deteatru prin streaming online, căci nu cred că aceasta va scădea numărul despectatori dintr-o sală, ci îi va înmulţi cu cei ce nu pot ajunge la ea. Pânăatunci, mi-am sincronizat calendarul cu evenimentele de la HBR şi ODI şi măînchin la Zeul Internet.

Frustrarea 2: Lucrurile făcute de care cum apucă, când şi undeapucă şi, mai ales, fără a şti de ce anume se apucă. Adică toate lucrurilecare, indiferent de locul sau oamenii care le generează, ajung în spaţiulpublic pe principiul „atât am putut” sau „asta a ieşit”. În alte cuvinte (cândmă frustrez, simt nevoia de sinonime, metafore şi explicaţii detaliate), un felde a trăi după o zi pe alta, pierdut între sculat din pat şi mers la culcare. Şimă frustrează cu atât mai tare când văd că aceste lucruri vin din partea unororganizaţii „aşezate” şi când ştiu că există sute de mii de metode,metodologii, matrici, instrumente pentru a (te) organiza. S-ar putea să iubesceu mai mult decât e cazul metodologiile, însă zău că de mult timp nu am mai fostatât de fericită ca acum 2 zile când, planificând planificarea organizaţiei pecare o pornim, m-am entuziasmat alături de doamna de pe bicicletă la gândul că vom folosi în conturareaproduselor şi serviciilor pe care le oferim şi GE matrix,şi Ansoff matrix,şi Boston matrix.Bonus, ne-am gândit să facem şi o strategie financiară pe 5 ani. Aşa nu maisunt frustrată, căci, în cuvintele ei, ONG-urile nu sunt doar un business şiele, ci îţi trebuie ceva în plus în gândirea lor astfel încât să produci impactsocial.

Gata, fu bine...

tema de azi: alegeri

2011-10-12T21:00:00.000+03:00

Every man builds his world in his own image. He has the power to choose, but no power to escape the necessity of choice. (Ayn Rand)

Problema: post-ul trebuie să fie gata în maxim o oră

Opţiune Strategică 1: scriu despre alegerile electorale. urmează o groază de alegeri în următorii ani, literatură şi interes pentru subiect există, aş putea încropi ceva.

Opţiune Strategică 2: scriu despre metodologia alegerii în general şi cu asta basta. Am făcut destule de-a lungul timpului şi trebuie să fac unele şi în curând.

Tare mi-ar plăcea mie ca alegerile să fie făcute aşa, frumos, pe baza unor metodologii. Nici nu prea contează criteriile care stau la baza construirii metodologiei, pentru că, până la urmă, singurul lucru care contează este exercitarea raţiunii în alegere. Fie că raţiunea aceea se numeşte previziunile săptămânale ale uraniei sau un anume cod asumat.

În seara aceasta voi face nişte alegeri. Alături de nişte oameni alături de care am ales să fac ceva. Mi-ar plăcea ca alegerile acestea să fie raţionale şi atât cât îmi va sta în putinţă, eu aşa le voi face. Pentru că eu cred că, la fel ca în majoritatea lucrurilor, şi în proiectele care implică entuziasm şi dorinţa de a schimba lumea (sau mai ales în ele) este necesară strategia, planificarea, raţionalizarea lucrurilor şi asumarea unor alegeri.

Aşa că în acest proiect nou pe care îl începem sper să fie vorba despre „pe de o parte şi pe de altă parte” doar ca epilog pentru alegeri. Bune sau rele, entuziaste sau aşezate, important pentru mine va fi ca alegerile să fie făcute cu capul pe umeri, asumate şi, dacă se vor dovedi greşite, supuse răzgândelii.

E ciudat că asociaţia noastră se va naşte sub semnul balanţei, însă ştiu că dacă pentru mine pe de o parte (OS1) a fost o alegere bună pentru această seară, pe de altă parte (OS2) se va întâmpla şi ea. În alte postări. Frumuseţea alegerilor raţionale este însă că ele nu exclud the second best, ci doar dozează eforturile.

cine se (re)cunoaşte, se adună

2011-10-05T21:00:00.000+03:00

Era o seară obişnuită de bere în Centrul vechi. M-am ridicat de la terasăcu gândul să mă duc să îmi fardez nasul, desigur. Graţie pietrei cubice,deplasările mele în zonă devin promenade tacticoase pe tocuri, aşa că am timpsă savurez pe îndelete tot ce se întâmplă în jurul meu. Şi, mai ales, să mă uitpe unde calc. De data aceasta era să calc pe un domn căzut pe jos, pe lângătreceau liniştite alte domniţe, care agăţate fiind de braţele domnilor nu maiaveau nevoie de alte puncte de sprijin în deplasare.

oh, bloody!

Ca tot omul suferind de complexul salvatorului,mă opresc şi întreb ceva stupid de genul „sunteţi ok?”, iar el murmură că îlînţeapă inima. Între timp se mai opreşte un domn şi sună la 112, cât eu alergpână la bar să cer nişte zahăr. Trecem peste replica tăioasă cu „poate a băutprea mult şi de-asta îi e rău”, îmi primesc zahărul şi o sticlă de apă bonus,îi torn un pliculeţ pe gât omului...şi aşteptăm. Între timp se face cerc înjurul nostru şi toată lumea îşi dă cu părerea.

După vreo 20 de minute îşi fac apariţia şi poliţiştii comunitari, lumea dinjur se tot schimbă, Vama răsună în continuareundeva în apropiere... Mă întreb de ce dumnezeului nu mai vine odată ambulanţaşi ţin omul de vorbă între timp, aşa că aflu că are şi epilepsie. Oi fi eucopil de medic, însă dacă ştiu că pentru căderile ce au legătură cu inima celmai la îndemână şi cel mai sigur este pliculeţul de zahăr, cu epilepsia nu ştiusă mă port altfel decât asigurându-mă că nu îi fac şi mai mult rău.

După 40 de minute ajunge şi echipajul de prim-ajutor...privat, căci erau laconcert. Medicul mă întreabă pe un ton răstit de ce sunt acolo („Aveţi studiimedicale?!”), iar eu îi răspund aproape furioasă că „Nu, dar mama e medic şioricum i-am dat doar zahăr şi apă”. Aşa că se linişteşte, îmi aruncă un „foartebine!” printre dinţi şi începe să se preocupe şi de omul nostru. Mă retrag cugândul la cât de tare se agăţase omul acela de mâna mea şi la cum şi-o fipermis să mă mai şi apostrofeze doamna de pe ambulanţă, dacă tot au venit dupăatâta timp...

Mi-a trecut furia abia acum câteva zile, când am citit la Manafu despre campania O viaţă poate depinde de tine, aşa că am răspuns imediatpozitiv apelului său către bloggeri de a face cât mai prezent acest proiect înonline. Aşa că am învăţat că:

Peste 70% din apelurile înregistrate la Serviciul deUrgenţă 112 sunt false urgenţe, adică apeluri făcute în joacă sau accidental decătre cei care sună. Sunt convinsă că, dincolo de slaba finanţare a sistemuluisanitar sau de neajunsurile urbane care fac ca echipajele de urgenţă să ajungăcu întârziere, câteva minute din cele 40 necesare pentru ajungerea ladestinaţie or fi avut legătură şi cu asta
Nu toată lumea are o mamă doctor pe speed dial care sădea instrucţiuni telefonice care ar putea face ca aşteptarea ambulanţei să nufie fatală. E de înţeles furia medicului care probabil o fi obosit de câtecazuri în care, din dorinţa de a face bine, oamenii au făcut şi mai mult rău încazuri dintr-astea.

Aşa că această iniţiativă, care mizează pe faptul că prin internet sepoate ajunge mai uşor la tinerii care abuzează de serviciul de urgenţă 112, darşi pe faptul că video-urile cu măsurile de prim ajutor ajung la un public mai largastfel, poate avea impact doar dacă cine se (re)cunoaşte, se adună. Detaliişi materiale despre campanie găsiţi aici. Hai!

de ce sunt ong-ist – declaraţie de interese lungă

2011-09-29T14:34:00.000+03:00

Prolog

De câteva luni bune deja, alături de prietenii din lista de leapşă (dreapta!!), avem câte o temă săptămânală pe care se întâmplă un blog sincron – miercuri, la 21:00. Aşa se explică de ce apar teme ciudate pe blog – de la colecţii, la sărăcie, la fantezii despre preşedinţia de o zi. Săptămâna aceasta este singura în care nu mi-am făcut tema la timp, deşi nu am nicio scuză legată de timp. Am însă scuza că este o temă amânată de mult mai mult timp şi că a scrie despre ceva ce s-a terminat înseamnă să îţi recunoşti că într-adevăr s-a terminat şi ca motivele care au dus acolo să fie asumate. Aşadar:

Broken society

Despre oameni...

Bună. Eu sunt Elena şi am fost ong-ist de profesie până în iulie. Într-un ong mare, care se ocupa cu lucruri importante şi necesare. Şi la nivel internaţional, şi în România. Mi-a plăcut. Atât de tare încât îmi doboram singură recordul de ore petrecute la birou (ultimul a fost de 38 ore şi a fost cu 2 ore mai lung decât cel stabilit în urmă cu un an, alături de draga de Mon). Nu m-a forţat nimeni, ba câteodată eram dată afară cu forţa. Îmi plăcea să stau acolo pentru că îmi plăcea ce făceam. Mă luptam cu corupţia, în general...

Am învăţat atât de multe în timpul petrecut ca ong-ist încât sigur nu mi-ar ajunge răbdarea cititorilor mei adunaţi pentru a le înşira – numere de legi şi legi, cum se fac caietele de sarcini, cum să fii elegant şi incisiv, cum să gândeşti sistemic, cum să pui o idee pe hârtie şi cum să transformi nişte rânduri de pe hârtia aia în realitate, cum să alergi pe tocuri prin aeroporturi, cum să ceri şi cum să primeşti, că oamenii pot să arunce cu ouă în tine, dar dacă îţi spui că ţara te vrea, faci o omletă bună din ele.

Atenţie, urmează un paragraf lung!

Singurătatea alergătorului de cursă scurtă

Am întâlnit, tot în perioada aceasta, unii dintre cei mai frumoşi oameni: pe expertul care încă mai avea răbdarea de a explica lucruri pe înţelesul celor care trebuiau să înţeleagă, pe consultantul aparent mercantil care ascunde un super coach şi mai ales un sentimental obiectiv, pe cea cu care am petrecut cele mai multe nopţi printre ţigări fumate şi care ştia cel mai bine cum să faci din căcat bici (scuzaţi expresia!), pe minunăţia blondă care se juca cu numerele mai bine decât oricine altcineva deşi ar fi făcut (şi i-ar fi plăcut) fantastic altele, pe activistul care încă mai găsea energia de a se duce în piaţa publică, pe afaceristul care ştie că integritatea în business nu e ceva la modă, ci ceva care s-ar putea să fie o soluţie în România, pe managerul public care mai găsea energia de a se enerva pe sistem făcând ceea ce trebuie şi mulţi alţii…

Cel de la care am învăţat cele mai multe lucruri rămâne acel omuleţ care ştia să explice norma de drept şi cum ar trebui ea să reflecte nevoile sociale la o bere în Traffic, să facă legături fabuloase între micro şi macro, să identifice implicaţii pe care probabil alţii le-ar fi descoperit în workshop-uri cu specialişti din vreo 20 de domenii, să sară de la una la alta pentru a construi un puzzle vizionar, să se certe cu mine şi să mă facă să mă întreb care o fi până la urmă cel mai utopic dintre noi.

...şi locuri

În acest weekend, pe 1 octombrie, aş fi împlinit 3 ani de când a dat virusul ong-ismului peste mine. Am plecat însă în momentul în care mi-am dat seama că nu mă mai gasesc acolo. Adică în momentul în care nici entuziasmul şi nici toate orele din lume nu mi-ar fi dat sentimentul că munca mea va avea impact. A fost o decizie pentru care mi-au trebuit vreo 6 luni de răzgândiri. Ceea ce mă face să cred că apucăturile de ong-ist nu se corectează aşa de uşor şi că odată prins în hora aceasta este imposibil să te dezveţi de tot.

Morning glory

Cred însă şi că, deşi societatea civilă organizată din România poate fi o şcoală extraordinară pentru tinerii entuziaşti, cu puţine excepţii, ea nu reuşeşte să devină acel loc în care cineva îşi poate construi o carieră. Eu cred că este din cauză că nu a reuşit să găsească acele mecanisme de a se profesionaliza ea însăşi. Nu am apucat vremurile în care finanţările pentru consolidarea democraţiei prin dezvoltarea societăţii civile erau atât de variate încât să nu fie necesar baletul cu fondurile structurale… Însă cred că încheierea acelei etape a lăsat multe ong-uri dezorientate.

Este foarte posibil ca volatilitatea resursei umane să arate tocmai această incapacitate de adaptare la noile realităţi în care, vrând-nevrând, ni s-a pus deja eticheta de stat democratic (că doar membru UE nu poate fi un stat ne-democratic). Iar în această nouă realitate, peste care s-au suprapus şi alte schimbări structurale – criza economică, revoluţia digitală, noile forme de implicare a cetăţenilor – a lăsat societatea civilă românească într-un spaţiu uşor atemporal, neconectată la trenduri, evoluţii şi schimbări.

În trecerea de la o etapă în care rolul ong-urilor era bine desenat şi finanţat de către standardele internaţionale în materie la o etapă în care, pentru a-şi arăta utilitatea, ong-urile trebuie să concureze cu alţi actori de pe piaţă pentru finanţări europene, cred că s-a ratat un momentum fantastic de a transforma acest segment într-o masă critică ce ar fi putut genera schimbare socială. Iar acest momentum însemna valorificarea a trei oportunităţi de creştere şi profesionalizare:

1. abordarea de tip business – care nu presupune transformarea ong-urilor în srl-uri, ci adapatarea instrumentelor de rentabilitate şi sustenabilitate în afaceri la proiectele societăţii civile. Profitul se poate măsura nu doar în dividende pentru acţionari, ci şi în impact social. Dacă s-a putut în Bangladesh, nu văd de ce nu s-ar putea şi în România.

2. abordarea de tip academic – care înseamnă conştientizarea faptului că influenţa nu mai înseamnă accesul la informaţii (căci în era internetului, toată lumea poate citi şi cele mai deştepte statistici), ci felul în care sunt ele utilizate astfel încât să justifice politici de dezvoltare, indiferent de domeniu. Şi cred că programul RAPID al ODI este cel mai concludent exemplu despre cum poţi influenţa politici de o manieră deşteaptă.

3. abordarea de tip virtual – care nu înseamnă închinarea la zeul Internetului, ci recunoaşterea faptului că participarea publicului s-a mutat în online şi că, indiferent cât ne-am încăpăţâna, asta nu se va schimba prea curând. În acest sens, mi se pare senzaţional exemplul Republicii Moldova, unde se pare că experienţa Twitter Revolution din 2009 a dus la manifestări şi mai constructive de Revoluţie digitală, cum îmi scria un prieten de la faţa locului.

Epilog

Din aceste motive şi câteva altele pe lângă, eu nu mai sunt ong-istă oficial. Între timp, am învăţat să fiu o altfel de idealistă.

P.S. Mulţumesc, Andreei Vasile, colega de facultate a cărei postare de acum 3 zile m-a făcut să înţeleg că, din când în când, trebuie să-ţi iei (şi) aşa „la revedere”:

dac-aş fi pentu o zi preşedinte

2011-09-21T21:00:00.000+03:00

...ţara mea ar arăta aşa:

Imn: The Killers, Human

Capitală: păcătoasă, dar iubită

Limbi oficiale: româna, franceza etc.

Grupuri etnice: amestecate, în proporţii de maxim 12% fiecare

Formă de guvernare: monarhie constituţională, aşa că eu aş fi preşedinte de...altceva.

Suprafaţă: 238.391 km², dar să rămână asta, da?

Populaţie: 24.904.551 locuitori

Dacă doriţi să cunoaşteţi mai multe:

Busuioc pentru toată lumea!

Geografie: Eu am fost olimpică la istorie, aşa că îmi limitez imaginaţia la un relief caracterizat prin cinci elemente: varietate, proporţionalitate, complementaritate, dispunere simetrică şi factor antropic limitat ca influenţă. Fauna şi flora încurajează plimbările lungi de-a lungul ţării şi toate casele au minim un busuioc în ghiveci. Clima permite ţinutelor din Vogue pe tot timpul anului, dar şi purtarea unui sacou/ cardigan în orice seară simţi nevoia accesorizării cu un trandafir.

Demografie: Există prietenie între generaţii, iar împărţirea administrativ-teritorială lasă loc de aglomerări urbane cu multe lumini şi posibilitatea de a te rătăci voluntar în mulţime de fiecare dată când simţi nevoia. În zonele rurale se vorbeşte italiana şi spaniola, dar doar pentru că fondurile structurale atrase pe agricultură au permis parteneriatele foştilor căpşunari cu foştii patroni din alte provincii europene. Libertatea religioasă este educată prin distribuirea gratuită de fluturaşi cu ideile principale din Istoria credinţelor şi ideilor religioase în lăcaşele de cult, însă părerea predominantă este că paradisul şi măreţia cerurilor nu aşteaptă oamenii la 2 metri sub pământ, ci pe pământ.

Politică: Sistemul politic este construit pe premisa că niciun drept nu are de ce să existe dacă el nu se poate transforma şi în realitate, aşa că toată lumea care vrea să aibă de-a face cu politica ştie să răspundă la întrebarea: „Who is John Galt?”. Politicile publice sunt toate bazate pe date concrete şi nimeni nu se laudă că o lege a fost adoptată pentru binele public, ci pentru că este raţională şi va produce impact social, care se vede cu ochiul liber căci toată lumea ştie unde se duc banii din taxe şi impozite. Aşa că toţi sunt nebuni după lege, iar în funcţiile-cheie sunt vizionari, inovatori şi o groază de cosmocraţi (oameni care au cash şi/ sau competenţă via Karaoke Capitalism, desigur). Corupţia este ţinută în frâu graţie unei categorii sociale foarte respectate – pârâcioşii, iar în relaţiile externe, responsabilii de domeniu urmăresc cu religiozitate pagina de facebook a World Economic Forum, ca nu cumva să scape ultimele trenduri în materie de state emergente cu care ar trebui să fie prieteni.

Capitalişti, uniţi-vă!

Economie: Laissez-faire pur, în care tot capitalistul se simte în largul lui, iar într-o lume a competiţiei perfecte, doar clientul este cel ce trebuie mulţumit. Aşa că supravieţuirea şi succesul companiilor depind de inteligenţa acestora în a-şi atrage şi păstra clienţii, iar companiile nu sunt demonizate când reuşesc să facă acest lucru. De asemenea, tot afaceristul care se respectă este cuplat cu unul sau mai mulţi studenţi cărora le dau bani să înveţe carte şi caiet, pentru ca studenţii la rândul lor să facă banii să circule. În materie de investiţii, toată lumea ştie că banii europeni sunt pentru vise româneşti, aşa că transportul, turismul, agricultura şi chiar şi industria sunt nişte superbe materializări ale alinierii economiei ţării la indicatorii de dezvoltare cei mai exigenţi.

Cultură şi obiceiuri: Artele, literatura, filozofia, sportul sunt toate expresia cea mai relevantă a unui stat în care se exprimă indivizii, aşa că nu se pot identifica nişte trenduri, ci manifestări ale unor interese comune pentru diferite forme de estetică. Din acest motiv, unul dintre cele mai apreciate feluri de mâncare din bucătăria tradiţională este ghiveciul, considerat un simbol al unităţii prin diversitate.

Desigur, ţara s-ar chema utopie, iar eu aş fi preşedintele partidului idealiştilor :)

din bucata mea de pâine…

2011-09-14T21:00:00.000+03:00

Urăsc sărăcia. Da, ştiu, nu cred că cineva o iubeşte. Însă eu chiar ourăsc. Mă stinghereşte până şi când cineva se plânge de ea. Nu suport nicicerşetoria şi cred că doar de foarte puţine ori am dat bani cuiva pe stradă. Iarieri, în pauza dintre două simfonii, la Ateneu, m-a enervat rău o fată carestrângea bani vânzând felicitări ca să plece să deparaziteze orfani în Africacu o asociaţie sau ceva de genul... M-am trezit chiar ţinându-i un discursdespre cum se face fundraising pentru o asociaţie. Pentru că m-a enervat.

Sursa: www.sxc.hu

Problema

Nu cred, desigur, că oamenii sunt sărăci din cauza lor. Dar nici nu cred căa da bani la săraci, aşa, pur şi simplu, este o soluţie. Cel puţin nu o soluţiesustenabilă. Cu riscul de a fi suspectată de pasiuni biblice, aş spune chiar căparabola pescarilor ar trebui să fie predată nu doar din primele clase de şcoală, ci şi laMBA-uri şi la Business School-urile care se respectă. A, şi ar fi lecturăobligatorie pentru toate organizaţiile şi donors internaţionali care investescbani în eradicarea sărăciei.

Spre exemplu, dacă ne uităm la statele care au primit cele mai mariproporţii de ajutoare în ultimii ani, dar şi la ţările cu sărăcie extremă, sevede cu ochiul liber că, în ciuda acestor valuri mari de investiţii pentrueradicarea sărăciei, progresele sunt cel puţin dezamăgitoare. Din 2000(momentul când ONU a stabilit Millennium Development Goals) şi până în 2011, evoluţiile arată căobiectivele stabilite în ce priveşte sărăcia extremă (şi care ar trebui atinsepână în 2015) nu prea au şanse să fie atinse:

Indicator: Extreme poverty (oameni care trăiesc cu sub 1,25 de dolari pe zi)

Sursa: Banca Mondială (www.bit.ly/qHoCEe)

Indicator: Aid received per person (în dolari, ajustat cu creşterea inflaţiei)

Sursa: Banca Mondială (www.bit.ly/oTblW3)

Şi atunci?

Cred că ar trebui să ne reamintim mai des parabola pescarilor, evident.Căci dacă ne uităm la sumele de bani investite pentru sărăcie şi la rezultate, esteclar ca ceva trebuie făcut diferit. Şi la nivel macro, şi la nivel micro.

La nivel macro, cred că, cu cât ne apropiem mai mult de momentul adevărului(2015) şi rezultatele par a indica utopianismul MDG, lumea a început să se maitrezească. Adică investim, dar investim mai cu cap. Şi mie îmi place tare multideea lui Muhammad Yunus de social business care utilizează principiile din mediul de afaceri (cum sunt cele derentabilitate sau de sustenabilitate), cu diferenţa că în afacerile sociale îşimăsoară profitabilitatea nu în termeni de dividende pentru acţionari, ci înimpact social. Cartea lui, Dezvoltarea afacerilor sociale,cred că e un must-read alături de parabola mai sus-amintită. Sigur, ar fi multelucruri de îmbunătăţit/ modificat, însă cred şi că modelul lui este mult maipuţin utopic decât cel al Naţiunilor Unite. Şi cred că nu degeaba a luatNobelul pentru pace.

La nivel micro, cred că putem fimai ingenioşi. La urma urmei, prea multe opţiuni nu avem. Mie îmi place taremult iniţiativa lui Adi Hădean,care a găsit o soluţie despre care am citit la Manafu care îşi propune ca prin proiectul Farfurii Curate să găsească reţete pentru ca în 3 grădiniţe-pilot copiii să mănânce sănătos cu suma de 7 lei/zi. Şi aceasta este o manierădeşteaptă de a ne descurca cu ce avem şi de a-i învăţa pe alţii cum să pescuiască.

prima zi de şcoală

2011-09-12T22:13:00.005+03:00

Astăzi am avutonoarea ca, după nişte ani de absenţă, să fiu invitată la inaugurarea anuluişcolar 2011/2012. Evident, mi-am pus rochiţa toamnă/iarnă 2011/2012 şi tocurilecomode, obişnuită fiind să fiu sinceră cu mine şi să admit că sigur voi fi înîntârziere.

Invitaţia a venitşi într-un loc minunat, la Liceul Coşbuc, unde boboaca mea preferată îşi începeperiplul prin
ceea ce se pare că va fi prima generaţie cu gimnaziu de 5 ani şio nouă atitudine guvernamentală faţă de educaţie. De asemenea, fiind eu într-odispoziţie melomană zilele acestea, nu puteam rata audiţia imnului naţional dindeschiderea anului şcolar.

Politici publiceşi efecte

Uite aşa am ajunssă nu mai fac parte din corul celor ce deplâng faptul că degeaba se fac politicipublice în România, că oricum ele nu se implementează. Politica aceastaeducaţională cu aer de proiect de construcţie naţională a fost anunţată ieridimineaţă de către ministrul Funeriu şi iat-o având efecte în mai puţin de 24de ore. În sensul că da, s-a auzit imnul din boxele montate pe fugă în curtealiceului (se auzea cam prost).

Dar lumea a statcuminte, aşteptând poate mai răbdător finalul momentului decât în cazultradiţionalelor (pe vremea mea?) slujbe religioase de început de an. Trecând pesteefectele produse în cei mai trecuţi prin viaţă dintre noi (pe mine şi mamaboboacei ne-a prins la o ţigară), i-am întrebat pe beneficiarii finali aipoliticii dacă s-au emoţionat la auzirea imnului naţional.

Alecu, 9 ani şi 11 luni, clasa a V-a intensiv engleză,Colegiul Naţional Bilingv George Coşbuc Bucureşti, alias Boboaca preferată spune că:

Ăăă, stai o clipă că mă emoţionez acum. Aşa. Nu aşa de tarefiindcă l-am mai ascultat şi înainte, dar m-am emoţionat puţin pentru că eprima mea zi din ciclul gimnazial, dar până la urmă asta ni se întâmplătuturor, creştem.

Leia, clasa a IV-a Step by Step, Şcoala nr. 23 Sf. SilvestruBucureşti, care tocmai a împlinit 9 ani acum 3 zile, ne face să ne întrebămdacă această politică nu a fost cumva inspirată din bunele practici déjàexistente:

Nu, nu m-am emoţionat. A fost normal pentru mine. [Ascultaţides imnul la şcoală?] Da, în fiecare an numai asta facem.

Realităţi de lafaţa locului

Ei, eu ştiu că locaţia aleasă pentru această experienţă nu etocmai reprezentativă la nivel naţional, dar chiar şi aşa se pot trage câtevaconcluzii – copiii aceştia sunt atât de liberi încât mi-e greu să cred că încultura lor se va insera ceva ce nu ia în calcul alegerea lor. Iar alegerile auatâtea componente încât doar uitându-te la multitudinea de combinaţii de skinnyjeans din curtea Colegiului Coşbuc îţi dai seama că la mijloc sunt şi factorisociali, culturali, raţionali, emoţionali, simbolici etc, încât ar fi stupid săne imaginăm că simplul fapt că la un meci de fotbal a fost intonat greşit imnulnaţional este un motiv suficient ca în ei să mişte ceva semnificativ.

Iată cum explică Alecu alegerea vestimentară pentrudeschiderea anului şcolar:

Mi-am pus nişte blugi negri pentrucă fac parte din stilul meu, mă îmbrac zi de zi cu ei (exceptând zilele când ameducaţie fizică), o bluză nouă, cumpărată cu o zi înainte, având pe ea uniepuraş, de la Dark Dudes, pentru că este nouă ca şi acest an şcolar, şi ovestă neagră, cu obişnuiţii mei tenişi.

Leia recunoaşte şi ea că în alegerea ţinutei potrivite nuintră doar ceva impus:

O ţinută alb cu negru, adică untop alb, o fustă albă şi colanţi negri, pentru că mi s-a părut mai specială.

În fine, poateîntr-un final este doar o chestiune de gusturi, însă mie mi s-a părut căropotele de aplauze au avut incomparabil mai multă intensitate la discursul directoareiadjuncte despre a pune împreună vision &action, decât firavele aplauze de după imn...

Epilog

Alecu, boboacapreferată, vrea să mai adauge după cum urmează:

Mi-a plăcut foarte tare prima mea zi de şcoală; îmi placefoarte tare diriga mea şi cre' c-o să-mi amintesc această zi întotdeauna.Apropo, mulţumesc tare că ai venit cu mine în ziua aceasta specială. Mulţumescşi pentru întrebări şi sper că ţi-au plăcut răspunsurile mele.

Eu îi răspund cămă voi mai duce :) Nu (numai) din subiectivism, ci şi pentru că sunt tarecurioasă să văd ce se alege şi de alte două măsuri: evaluarea iniţială la nivelde ţară după primele două săptămâni şi noile motive de lamentare, sistemele depontaj în şcoli şi interesantele statistici rezultate din comparaţia absenteismulelevilor vs. al profesorilor.

festivalul Enescu – episodul 2. dimineţile unor fete cuminţi

2011-09-12T11:28:00.000+03:00

După prima seară de festival, biletele vânate cuviteză pe eventim indicau un matineu cu Bläserensemble Sabine Meyer. Aşa căsâmbătă de dimineaţă, după o seară terminată pe la 3 cu o pâine abia scoasă dincuptorul fabricii din capătul străzii, mi-am luat fetele şi ne-am alergattoculeţele obosite către intrarea către Sala Auditorium a MNAR.

Sursa: www.mnar.arts.ro

Bläserensemble Sabine Meyer este un ansamblu care se pare că adună alături de Sabine Meyer alţi solişti deinstrumente de suflat, care sună fantastic împreună. Atât de bine, încât eu amfost încântată şi de prima parte din Franz Lachner - Octet în Si bemol Major pentrusuflători op. 156 - chiar dacă până şi agenda festivalului spune despreLachner că “a scris peste 200 de lucrări de care însă puţini îşi mai aducaminte astăzi, nivelul lor nedepăşind o mediocritate onorabilă”. Partea a doua – Dixtuorul în Re Major pentru instrumente de suflat al lui Enescu – a sunat fanatastic şi optimist. Cred că este o alegere excelentăpentru un matineu, pentru că umple de energie sala şi este suficient de uşoarăpentru a fi digerată emoţional înainte de prânz.

Spre ruşinea mea, nu mai fusesem la un concert la Auditoriumşi tare rău îmi pare, căci locul arată senzaţional. Nu ştiu dacă e pentru căspaţiile expoziţionale sunt luminoase şi elegante sau pentru că, în comparaţiecu Sala Palatului ori Sala Radio, tuşa comunistă este mai puţin prezentă.Orişicum, este o alegere excelentă pentru matineu şi, alături de lumea aceeacosmopolită ce umpluse sala şi de muzica tonică, mi-a dat un sentimentextraordinar de bine, de cafea savurată pe îndelete într-o dimineaţă târzie desâmbătă.

Pentru acest sentiment cred că Andrei Pleşu avea dreptate îndiscursul său din deschiderea Festivalului:"Muzica răstoarnă deprinderile noastre zilnice", iar mie mi-arplăcea să îmi petrec aşa toate dimineţile lumii. Mai ales pe cele de sâmbătă.

still got the blues

2011-09-09T17:00:00.000+03:00

Locul acesta nu are nimic special. Este doar o casă dintr-un perimetru de străzi cu casefrumoase din zona parcului Izvorul Rece. La Blu'zz scaunele sunt din lemn,muzica frumoasă şi liniştită, serile de vară fantastice în curtea micuţă,nopţile de iarnă perfecte pentru poveşti lângă soba de teracotă şi nu îţi preavine să bei altceva în afara berii.

Acolo nu prea poţi merge singur. Nu pentru că te-ar judeca cineva, însă farmecul Blu'zz-ului stă în jocuri: tablele, ping-pong-ul sau cel cu cuvintele. Iar pe niciunul nu-l poţi practica singur.

Am ajuns în faţaporţii cu sonerie într-o noapte ploioasă de octombrie, la puţin timp după ce sedeschisese şi atunci am învăţat lucrul esenţial despre Blu'zz – atmosfera conducetare bine cuvintele, înainte şi înapoi, aşa că am adus acolo pe majoritateaoamenilor care mi-au intrat la un moment dat în viaţă. Unii nu ar reveni nicipicaţi cu ceară, cu alţii nu aş reveni eu, însă cu cei înnebuniţi după joaca cucuvintele voi bea şi în seara aceasta o bere.

Pentru că esteaniversarea de 6 ani a barului, pentru că acum două zile mi-a reamintit şidoamna de la Blu'zz că azi se întâmplă, pentru că oricum era pusă de mult înagendă, abia aştept să celebrez şi în seara aceasta faptul că locul acestaexistă.

inventarul nostalgiilor preferate

2011-09-07T21:00:00.001+03:00

Printreîndeletnicirile mele preferate este creşterea nostalgiilor. De obicei, am grijăde ele, le inventariez cu destul de multă stricteţe, le asortez între ele şi lepieptăn frumos, de fiecare dată când se mai transformă câte una. Criteriul dupăcare le scot din vitrină este de cele mai multe ori subiectiv, la rândul său,chiar dacă din când în când joaca preferată devine şi mai interesantă cu câteun criteriu raţional şi fix. Astăzi le-am aşezat astfel încât să reiasă epocapreferată. Cu un mic imbold din partea unui Midnight in Paris,mi-am zis că îmi pot asuma clişeul preferinţei pentru boema anilor ’20, căci tare bine o zice criticul de la The New Yorker despre Parisul lui WoodyAllen: “Yes, these are clichés,but they’ve become clichés because this is the most beautiful place on earth."

În nostalgia mea:

Sursa: forgottenantiquities.tumblr.com

Aş vrea să-iîntâlnesc pe – Henry şi June Miller, dar doar pentru a avea intrare la Anaïs Nin
M-aş plimba – evident, prin Paris, fie el mare sau mic, cugândul la Le Corbusier şi la faptul că în materie de construcţii, există doar două opţiuni:arhitectura sau revoluţia
Aş avea nostalgia – Crailor de Curtea Veche,visând la alte timpuri şi mai boeme
M-aş enerva – pe Eliade când aş citi Romanul adolescentuluimiop. Ce, doar el să se supere pe Papini?!
M-aş juca – de-a Les Enfants Terribles pentru că nimeni nu ştie mai bine decât Cocteau că atunci când te dezveţi “de exerciţiul care constă în a te proiecta în afarata” poţi numi distracţie şi etapa nouă prin care te scufunzi în tine însăţi
Aş analiza cu atenţie – cât din Goana după aur a lui Chaplin îl face pe Brecht să concluzioneze că “un om=un om” chiar dacă el devine un soldat perfect
Aş dormi – cu Chanel No. 5,ce altceva?
Mi-aş găsi o scuză în – Falling in love again şi într-o Lolainterpretată de Marlene Dietrich
Aş privi – Un Chien Andalou,şi nu doar pentru combinaţia de Buñuel şi Dalí,ci mai ales pentru visare
M-ar fascina – o lume în care la distanţă de 13 zile morLenin şi Woodrow Wilson,dar aş pune asta pe marginea faptului că Einstein descoperise deja teoria relativităţii
Aş visa la – rochiile lui Isabel Jeans din Easy Virtue al lui Hitchcock
Aş dansa – peDuke Ellington,la o petrecere de-ale lui Gatsby,of course…
Aş surâde – citind în Bilete de papagal despre mijloacele morale de a scăpa de concurenţii comerciali sau intelectuali:când cineva îţi laudă adversarul, trebuie “să taci, să asculţi şi să surâziindirect”. E însă important “să ţi se ghicescă surîsul, ca într’o bancnotă valoarea în lei, prin transparenţă”(nr. 337/1929).
Aş pleca – într-ocălătorie cu trans-siberianul, căci în acei ani încă ar mai fi timp de cevalibertate şi de trimis scrisori

Într-un final, m-aşemoţiona – clişeic, la Zavaidoc:

festivalul Enescu – episodul 1. călătorie în Siberia

2011-09-06T17:49:00.002+03:00

Îmi placeFestivalul Enescu. Îmi place şi că, faţă de acum câţiva ani, când puteai să îţi cumperi bilete şi în seara concertului, acum abia am reuşit să mai găsesclocuri la unele spectacole cu mai mult de o lună înainte de a avea loc.

Aseară am fost laprimul dintre ele, al Ensemble Orchestral de Paris. Mă pregătisem să fiu impresionată deHenri Dutilleux cu al său Mystère del’instant, din cauza titlului şi a faptului că este vărsător. Am fost însărăvăşită de ce s-a întâmplat după pauză, la Simfonia nr. 4 "LosAngeles" a lui Arvo Pärt.

Sursa: www.sxc.hu

Estonianul Arvo Pärt are o poveste de viaţă interesantă (dupănişte conflicte cu autorităţile sovietice, a emigrat în 1980 la Viena), însăcum pare a fi introdus mai curând la categoria „muzică sacră”, o simfonie despreo lume mai bună a unui om catalogat drept „A mystic in La La Land” părea cel puţin ciudată.

o poveste

Simfonia „LosAngeles” a avut premiera în 2009 şi îi este dedicată oligarhului rus Mikhail Khodorkovsky, pe vremea când era întemniţat în Krasnokamensk,situl ce găzduieşte cea mai mare mină de uraniu a Rusiei. De altfel, aveareputaţia unui loc din care prizonierii nu se mai întorc, pentru că erauutilizaţi la muncile din mină.

Khodorkovsky eraîn 2004 cel mai bogat om din Rusia, însă acest lucru nu l-a salvat de la a fiarestat şi condamnat pentru fraudă, stârnind un val de acuze privindinfluenţele politice din procesul lui. Într-o oarecare măsură, şi pentru că Khodorkovsky s-a implicat înaintede arest în politică.

Ce mi se pare maiinteresant este că omul nostru are o viziune foarte neobişnuită asupra Rusiei,care, cel puţin la nivel declarativ, pare a milita pentru politici sociale,investiţii străine, lupta împotriva corupţiei, business bazat peresponsabilitate socială. Mie mi-a plăcut la nebunie analiza lui din A Time and a Place for Russia, apărută în New York Times.

www.sxc.hu

Dincolo de asta, elşi susţinătorii lui sunt extrem de prezenţi şi bine organizaţi în on-line, prinKhodorkovsky & Lebedev Communications Center,o platformă care adună, pe lângă istoricul şi analizele proceselor, tot felulde articole pe marginea filozofiei lui Khodorkovsky despre societatea rusă, dar şi o colecţie impresionantăde declaraţii ale susţinătorilor lui – de la Amnesty International până la ElieWiesel sau Mario Vargas Llosa.

Iar Arvo Pärt îidedică o simfonie, una atât de contradictorie şi de frumoasă încât pe mine m-afăcut să simt aerul rece de Siberia, acolo, în scaunul meu din Sala"Mihail Jora" a Societăţii Române de Radiodifuziune...

Şi dacă, aşa cumspunea editorialistul Washington Post, Khodorkovsky a făcut ca apărătoriidrepturilor omului şi liderii de opinie ai statelor democratice să treacă pestescepticismul unui dizident rus care nu este poet, ci antreprenor (ajunsesechiar pe locul 16 al Forbes, la un moment dat!), atunci sigur şi luminileLA-ului pot călători mistic până în Siberia. Pentru a spune poveşti frumoasedespre capitalism, vendette politice sau sisteme judiciare corupte. Mie mi-aplăcut.

freedom is just another word for nothing left to lose

2011-08-31T21:00:00.021+03:00

Mi s-a întâmplat adesea să mă umplu de „nu ştiu ce”-ul acela pe care ţi-l dă senzaţia plecării undeva şi trecerea unor graniţe. De cele mai multe ori, în ultimii ani, datorită jobului, erau graniţele dintre două sau mai multe ţări. .

Iar dacă stăteam puţin să mă scutur de firescul cu care poţi trece din noiembrie-ul
bucureştean gri la căldura toropitoare a unui noiembrie din Doha în doar câteva ore, găseam suficientă încântare cât să văd că în mijlocul deşertului în care ghidă îmi era o tânără qatareză parcă desprinsă din Clona, delegaţii statelor membre ale ONU erau la fel de împătimiţi în negocierile Occidentul Ltd. vs China-Rusia-Brazilia etc. chiar dacă subiectul era unul pentru care majoritatea oamenilor nu ar vedea justificarea unei recepţii date de şeic: printre cămile şi tatuatoare cu henna ale mâinilor occidentale se discuta despre mecanismul de evaluare din cadrul Convenţiei ONU împotriva Corupţiei...Poate pentru că acolo nu erau ziduri, ci doar vălurile cortului imens şi ale localnicelor.

În fine, până acum câteva luni îmi făcusem carte de căpătâi din The Art of Travel a lui Alain de Botton, iar plăcerea frontierei-aeroport a fost doar rar egalată de câteva plecări la volan prin ţară, de fiecare dată cam în aceleaşi locuri: Sibiu, Timişoara, Vama Veche, Focşani. Cu mici excepţii, treceri ale frontierelor dintre judeţe pentru job sau ca să umplu timpul lăsat liber de job.

Dar, pentru că mi-am luat vacanţă de la tot şi toate, am făcut din maşină o libertate care a trecut de la 2145 m (pe Transalpina) până la nivelul ţărmului Mării Negre. Am găsit la fel de multe graniţe în 10 zile, însă niciun zid. Poate oi fi sub influenţa ultimei cărţi citite pe plajă, însă zău că la aşa un Karaoke Capitalism fără graniţe, îmi vine să fac nişte adăugiri la semnele năucitoare ale vremurilor noastre:

Cel mai bun rapper este alb
Cel mai bun jucător de golf este negru
Franţa acuză SUA de aroganţă
Danemarca trimite un minisubmarin într-un război din deşert
Caii albi se plimbă nestingheriţi pe şosea la peste 2000 de metri, iar motocicliştii de pe Transalpina nu au nicio problemă cu asta
Un delfin mort eşuat pe plaja unde unii mai fac nudism adună cete de muşte şi de copii, iar părinţii le oferă încântaţi telefoanele mobile pentru a imortaliza momentul

Departe de mine de a deplânge haosul lumii contemporane...sunt prima care să se bucure de o atare rupere a frontierelor. Nici nu mă voi plânge că se duc dracului valorile, însă sunt curioasă ce fel ar trebui să mă port cu un astfel de loc fără graniţe. Pentru greci, locul ideal implică graniţe, limite în absenţa cărarora libertatea capătă un sens secund – dincolo de nevoia de a depăşi limitele impuse, există o libertate şi în a „postula limite” ca garanţie a stabilităţii. Mie mi-e poftă de nişte ziduri, chiar dacă în seara aceasta, încălecând pe calul meu roşu, s-ar putea să port pantofi cu tocuri. Sunt însă nişte tocuri rezonabile şi adecvate.

Bucureştiul meu

2011-08-24T21:00:00.004+03:00

Când o să fiu mare, vreau să mă fac un om cu multe oraşe cu lumini, cu suficient de multă lume cât să te poţi pierde şi cu sunet de jazz pe fundal.

Sursa: www.sxc.hu

În seria aceasta de oraşe cu lumini, primul care şi-a făcut loc a fost Bucureştiul. Din acest oraş cu lumini am plecat de multe ori către alte oraşe cu lumini şi fără a-i declara dragoste eternă
(căci nu ştiu dacă mă voi întoarce la el întotdeauna), va rămâne primul.

Pentru că aşa cum Casa Poporului rămâne un insert străin structurii organice a oraşului (dimensional, estetic) şi Bucureştiul devine străin de realităţile lui sociale, nereuşind exprimarea lor la nivel simbolic, însă cu toate acestea reuşeşte cumva să facă loc unor microuniversuri pe care le poţi numi „Bucureştiul meu”.

Bucureştiul este al meu când are lumini şi nu îmi amintesc să îmi fi smuls sentimentul acela de a trage aer în piept decât noaptea. Aşa că pentru mine este:

Lăptăria lui Enache – pentru nopţile de jazz duminical din primii doi ani de facultate. Dar şi pentru noaptea aceea rece de iarnă când ningea al dracului de tare şi aşteptam o prietenă în faţă la TNB şi Johnny Răducanu s-a oprit în faţa mea, mi-a trântit un „sper că nu aşteptaţi un bărbat”, iar în prima pauză de concert a venit să se asigure că eu chiar nu aşteptasem un bărbat...
Music Club – pentru nopţile de joi cu muzică live care au început acum 7 ani şi care între timp au rămas una dintre puţinele constante din viaţa mea. Şi mai ales pentru acea noapte de joi de după o călătorie terifiantă prin Belgrad (cred), când numai antrenamentul zilnic pe tocuri de 10 cm m-a salvat de la a rata legătura din Viena către Bucureşti şi concertul. După vinul roşu din avion am aterizat direct în Music Club pentru încă alte pahare..
Blu’zz – pentru nopţile de primăvară, vară, toamnă, iarnă, fiecare cu farmecul ei. Şi mai ales pentru cuvintele multe din el, pentru că numai acolo te poţi juca de-a „ce sunt părinţii tăi?” şi poţi prelungi joaca până târziu în noapte. Mda, şi în căsuţa aceea ferită necunoscătorilor sună tare bine Leonard Cohen în nopţile de vară
Traffic – pentru nopţile (multe) în care aveam chef de o bere în cartier. Dar mai ales pentru că băieţii mă cunosc de când m-am mutat în cartier, ştiu că întotdeauna trebuie să îmi aducă o Leffe blondă draught şi niciodată nu s-au întrebat de ce câteodată toată noaptea însemna discuţii despre protecţia intereselor financiare ale UE, pentru ca alte dăţi să fie doar despre un meci Barca - Real.
Casa mea – pentru că...e pe strada pe care trăiesc :)

În fine, pe tot acest Bucureşti l-am urât tare când a intervenit al doilea oraş cu lumini în viaţa mea. În Roma nu am învăţat că Bucureştiul nu este neapărat urât, dar că „Bucureştiul meu” m-a ţinut în bula mea în care locurile, muzica şi compania îi dădeau voie să fie un oraş cu lumini. Între timp însă m-am făcut mare şi am învăţat să îi dau locul ce i se cuvine, să mă uit la el cu niţică melancolie câteodată şi să aştept cu nerăbdare toamna. Atunci, în toată forfota lui, apare hărnicia aceea şcolară care te face să mai rămâi, cu gândul că teoremele acelor greci antipatici vor duce la anumite creşteri, fie ele şi finite…

colecţiile mele

2011-08-17T20:57:00.017+03:00

Noroc cu tema de blog sincron de săptămâna aceasta – am voie la niţică neseriozitate. De fapt, pentru că tema a fost impusă tiranic tot de către mine, astăzi scriem despre colecţii. Eu oricum nu colecţionez decât cărţi şi pantofi, aşa că m-am jucat de-a potrivirea lor...Şi pentru că pe la perechea 76 de pantofi m-am plictisit, am ales din nou numărul magic de 5 perechi:

Mr. Red

Cred că o femeie nu poate înţelege filozofia
dacă nu apreciază o pereche de stiletto roşii...A mea a fost dragoste la prima vedere.

Merge cu:

Scrisori filozofice către o doamnă a lui Ceaadaev pentru încântarea în faţa celei de-a opta scrisori: “Da, Doamnă, a venit momentul să vorbim limba simplă a raţiunii”.

Accesorii:

O Matrioşka, pentru a nu uita să cauţi şi să fii surprins.

Mr. Black

Îmi plac cel mai tare dintre toţi pantofii negri simpli pe care îi deţin pentru că sunt cei mai înalţi. Aşa că obligă la a sta dreaptă şi senină, chiar dacă uneori doare al dracului de tare.

Merge cu:

Anais Nin – Foc. Din jurnalul dragostei (necenzurat), pentru dezvrăjirea lui Henry Miller: „Sunt calmă şi detaşată, posedată de cartea mea şi eliberată de această sclavie faţă de durere care nu are nimic de-a face cu dragostea...”

O istorie a diavolului, pentru că „diavolul este întotdeauna un copil al timpului său”, iar în istoria lui Robert Muchembled demonii contemporani nasc aceeaşi dilemă ca pantofii mei: plăcere sau teroare.

Cum am devenit huligan pentru un Mihail Sebastian senin în faţa criticii: “Ce am putut face pentru acea carte am făcut: am scris-o. Restul o priveşte. Să se decurce cum ştie.”

Fascismo e antifascismo a lui Emilio Gentile, pentru că nu am citit o analiză mai dinamică a multitudinii de ingrediente care duc la marile alegeri ale istoriei. Aproape la fel de multe ca în cazul alegerii pantofilor negri ideali.

Cartea aleanului pentru scurtul poem al lui Cohen din 7 februarie 2005: “stai liniştit/ şi/ lasă-i/ să te/ examineze”.

Accesorii:

Cheile de la maşină, pentru plâns cu demnitate doar pentru că te dor picioarele.

Mr. Beige

Cadou de la the little guy, pantofii aceştia intră în colecţia “pantofi pe care îi iubesc prea tare pentru a-i arunca, chiar dacă au fost roşi de House”.

Merge cu:

O lume dispărută pentru nostalgia din povestea lui Angelo Mitchievici despre doamna care “avea tot felul de cutii ciudate de diferite forme” din care scotea bomboane de mentă sau ciocolată într-o cămăruţă al cărui aer “părea zaharisit”.

Dino Buzzati – orice, dar mai ales O dragoste, pentru că dacă dragostea despre care unii ar spune “că este o tâmpenie, că e retorică” este singura care a făcut ca House să rămână în timp ce pantofii s-au dus…

Accesorii:

House.

Mr. Green

Făcuţi numai pentru un plaisir tihnit, pantofii au fost achiziţionaţi într-una dintre perioadele de hedonism în care nu conta dacă îi voi purta doar o dată în viaţă.

Merg cu:

mica dietetică a lui alex. leo şerban pentru că în câteva dintre ipostazele I have a dream-ului de sfârşit de an, aceşti pantofi ar face o diferenţă: „visez să fac lumea în care trăiesc mai frumoasă”, „visez să dansez o dată pînă în zori. Pe ABBA!” şi, mai ales, „visez că nu sîntem singuri pe lume – pentru că dacă ar fi aşa, atunci, cum spunea cineva, ar fi o groaznică risipă de spaţiu”. Pentru că perechea mea (36) nu e singură pe lume, ci are o soră (37) la sora mea.

Status Anxiety pentru şarmul incorect politic al lui Alain de Botton pe care îl gust în tihnă de fiecare dată: „we may, through an unparanoid understanding of the warps of the value system around us, settle for a stance of intelligent misanthropy, free of either defensiveness or pride”.

Accesorii:

Un busuioc, căci nu ştiu altceva care să stimuleze atât de mulţi centri ai plăcerii.

Ms. Pink

De o înălţime căreia îi face concurenţă doar subţirimea, tocurile acestor pantofi mi-au permis de multe ori să mă port ca o Nutzi veritabilă de prea multe ori pentru a nu mă înhăma şi în apologia rozului.

Merge cu:

Dictatura Gastronomică, pentru că un tratat de artă culinară poate fi o veritabilă temelie a civilizaţiei româneşti dacă în „evanghelia fiziologică” a poporului stau la loc de cinste mititeii: „o friptură populară, care a trecut chiar graniţa” al cărei nume „are origine istorică, datează din anul 1872 sau 1875”.

Karaoke capitalism, superba analogie dintre karoke şi reuşita în economie şi viaţă: „Poţi să consumi tot alcoolul din lume sau să fii foarte talentat, dar asta nu schimbă cu nimic faptul că, dacă vei copia o altă persoană, nu vei cunoaşte niciodată succesul adevărat.”

Roşul uşor e rozul iluzor, pentru ludicul lui Şerban Foarţă şi pentru povestea în care”sindicatul oamenilor scenei s-a rupt numaidecât în două: actorii au cerut ca direcţiunea să-i aprovizioneze, la spectacol, cu vin adevărat, iar nu postiş; maşiniştii, din invidie, au fost contra”.

The Romantic Manifesto, pentru că Ayn Rand le spune ca nimeni alta, de data aceasta înăuntrul unor coperte roz: „A given individual may choose to move foreward, to translate the meaning of that experience (adică seeing the full, immediate, concrete reality of his distant goals) into the actual course of his own life; or he may fail to live up to it and spend the rest of his life betraying it”.

Accesorii:

alfabetul corupţiei (A)

2011-08-16T18:00:00.002+03:00

Pentru că vacanţa mea trebuia să însemne (în primul rând?) şi desprinderea de lupta cu corupăciunea, am cam evitat să scriu despre acest subiect... Dar uite că mă hăituieşte subiectul şi nu, nu trece doar dacă închid televizorul.

Vineri am participat la un workshop pe tema „democraţie şi justiţie”, iar primul subiect deschis a fost, desigur, corupţia din România. Pentru că era vorba de un eveniment dedicat felului în care junii percep problemele stringente ale ţării şi modului în care ele pot fi rezolvate, am auzit de la colegii mei de generaţie opinii şi exemple din cele mai diverse privind corupţia.

În fine, aceasta m-a făcut să mă gândesc că în cercul (strâmt?) de oameni care aşteaptă cu sufletul la gură să vadă ce mai spune Comisia Europeană despre reforma justiţiei şi lupta anticorupţie din România sau ce platformă pentru promovarea transparenţei a mai construit Sunlight Foundation, nivelul intereselor privind implicaţiile corupţiei poate fi de cele mai multe ori comparabil cu cel al experţilor de la Banca Mondială, spre exemplu.

Cu toate acestea, dacă mă uit în jur, cei pe care chiar îi loveşte direct sau indirect corupţia se opresc de cele mai multe ori la a şti că în respectivul loc (spital sau contracte din bani publici) este ceva dubios. Departe de mine de a considera că este nevoie de o „alfabetizare” în ale corupţiei pentru toată lumea sau că cetăţeanul afectat nu este în stare să perceapă implicaţiile corupţiei din...vămi. Doar cred că dacă vrei ca analizele detaliate (instituţionale, legislative etc.) să fie gustate, poate nu strică să explici despre ce vorbeşti.

Pentru că nu îmi propun să fie mai mult decât o joacă, o să aleg pentru început doar câte un cuvânt pentru fiecare literă şi voi începe, desigur, cu...

Achiziţiile publice

Ce sunt?

Achiziţiile publice reprezintă, în principiu, tot procesul prin care o organizaţie care este finanţată total sau parţial din bugetul public foloseşte aceşti bani publici pentru achiziţionarea de diverse bunuri, servicii sau lucrări (de la consumabile pentru biroul pentru evidenţa populaţiei până la construirea unei autostrăzi). De aceste contracte ar trebui, teoretic, să beneficieze direct sau indirect cetăţenii, dat fiind că sunt...bani publici. Mai mult, pentru că achiziţiile publice sunt principalul mod prin care se cheltuiesc banii publici, ele devin şi principalul mod prin care politicile publice de pe hârtie se transpun în realitate, dar şi o parte semnificativă din PIB (OECD estimează că ar fi în jur de16% pentru România)

Unde apare corupţia?

Cam peste tot, ar spune unii şi nu ar greşi prea tare. Ideea este că procesul este unul destul de complex: porneşte cu evaluarea a ce se doreşte achiziţionat (momentul când se poate decide că o comună nu are nevoie de o şcoală nouă, ci mai curând de un patinoar J), trece prin stabilirea tipului de achiziţie care va fi folosit (redactarea faimoaselor caiete de sarcini) pentru a ajunge la licitaţia propriu-zisă şi la stabilirea câştigătorului (adică uneori la rotirea aceloraşi firme care se pot lăsa pe rând să câştige). După care urmează desigur executarea contractului şi monitorizarea lui (momentul când se descoperă că de fapt parcă ar costa mai mult unele lucruri şi când mulţumim legii pentru actele adiţionale). În fine, în fiecare dintre aceste etape pot apărea o groază de oportunităţi de corupţie.

Cât e corupţie?

Dacă ne uităm la Global Integrity Report 2010, la indicatorul privind achiziţiile publice (Government Procurement: Transparency, Fairness, and Conflicts of Interest Safeguards) România are un punctaj de 74/100, mai puţin decât ţări precum Bulgaria (85), Republica Moldovă (79), Polonia (93) sau Federaţia Rusă (87). Mai mult, evaluarea generală se uită atât la legislaţie, cât şi la aplicarea ei, iar pentru România distanţa dintre ele este semnificativă, aşa că s-ar putea ca în practică să stăm chiar mai rău de atât:

Sursa: www.globalintegrity.org

Cam cât costă?

La o populaţie de 21.431.298 locuitori (cam cât spun statisticile INS pentru 1 iulie 2010), dacă utilizăm estimarea OECD privind valoarea de 16% din PIB ca valoare a achiziţiilor, maximul de cost per cetăţean al achiziţiilor publice ar arăta cam aşa:

Dacă este să ducem şi mai departe raţionamentul, doar dacă utilizăm estimările www.porcisme.ro, costurile corupţiei (din 2009 până acum) pentru cetăţean în urma contractelor publice ar putea fi cam de 5% (doamne ajută să fie doar atât!):

14 135 909 445 (costuri estimate în euro) x 4.2 lei (curs mediu anual pentru 2010) /

21 431 298 (populaţia României) = 2770.28 lei/ cetăţean

Lucrurile se complică şi mai tare dacă vorbim despre costurile suplimentare pentru mediul de afaceri. Aici lucrurile sunt şi mai complicat de estimat, însă dacă ne uităm la nivelul de mită perceput de către mediul de afaceri în legătură cu frecvenţa cu care le sunt cerute plăţi informale sau mită...România ocupă locul 57 din 139 de ţări în Global Competitiveness Report 2010-2011 al World Economic Forum. Ceea ce la prima vedere nu pare a fi extrem de grav. Însă dacă ne uităm la indicatorii „favoritismele în deciziile oficialilor guvernamentali” (123/139) şi „risipa în cheltuirea banilor publici” (110/139) este de înţeles de ce nu prea este competitivă România...

Cine/ ce poate să facă?

Cetăţeanul – nu prea are multe de făcut, cel puţin la nivel sistemic (cu excepţia sancţionării prin vot). Rămân însă la îndemână resursele „clasice” de tipul sesizărilor către autorităţi judiciare sau ale administraţiei publice locale şi centrale, către mass-media sau către diferite organizaţii non-guvernamentale şi platforme civice.

Mass-media – este importantă mai ales în semnalarea acestor cazuri şi în educarea cetăţenilor cu privire la ce costuri sunt implicate de achiziţiile publice corupte. Şi media a fost şi destul de eficientă în acest rol, fie şi doar dacă mă gândesc la taximetristul care îmi spunea revoltat într-o zi că „De unde drumuri dacă ăştia ne fură cu achiziţiile lor publice trucate?!”.

Societatea civilă – se poate revolta şi poate face propuneri, desigur, însă eu cred că în subiectul „achiziţii publice” s-ar putea să aibă una dintre cele mai mari şanse de a face un advocacy eficient şi de a-şi regândi rolul. Subiectul este pur şi simplu mult prea important ca să nu îl folosească pentru a coagula mase critice de susţinători (cetăţeni, dar mai ales mediul de afaceri).

Autorităţile publice – au, cu siguranţă, majoritatea pârghiilor legislative şi instituţionale pentru a face ceva cu corupăciunea din achiziţiile publice. În ceea ce priveşte disfuncţionalităţile fie din sistemul judiciar, fie din administraţia publică sau toate motivele pentru care nu ar vrea să eficientizeze contractarea publică, chiar sunt prea multe de spus. Aşa că mi se pare în continuare că mişcarea va veni tot ca urmare a presiunilor din afară, fie că ele se numesc Comisie Europeană sau...

Mediul de afaceri – este probabil unul dintre cei mai puternici factori de presiune pentru a limita cercul de abonaţi la contracte din bani publici. Şi dacă ne uităm doar la poziţiile Foreign Investors Council şi ale ambasadorilor unor state precum SUA, UK, Franţa pe tema achiziţiilor publice, este foarte probabil ca criza financiară să fi adus cuţitul la os pentru cei exasperaţi de mita cerută. Şi tocmai din direcţia aceasta s-ar putea să vină cele mai importante efecte, căci, dacă este adevărat ce îmi spunea un avocat danez ce participă la negocierile pentru un pachet dintr-o companie de stat, mita a scăzut pe la vreo 2 milioane de euro...

top 5 carti care m-au facut sa plang

2011-08-10T21:00:00.002+03:00

Nu am mai scris de o săptămână pe blog. Am fost ocupată să recitesc sau să îmi reamintesc cărţile la care am plâns. Aşadar, după o săptămână plină de lecturi, topul cărţilor care m-au făcut să plâng arată aşa:

5. Hector Malot – Singur pe lume sau despre cruzime

Sursa: www.okazii.ro

Singur pe lume este prima carte la care am plâns. Îmi amintesc perfect coperta în culori spălăcite şi paginile îngălbenite, dar şi faptul că m-am zguduit de plâns încă de la primele pagini. Am făcut cunoştinţă cu micul Remi înainte de Oliver Twist, David Coperfield şi Tom Sawyer, aşa că nimic din ce a urmat nu a reuşit să îl egaleze. Am citit atunci pe nerăsuflate întâmplările prin care a trecut sărmanul băiat, m-au fascinat poveştile despre viaţa de circar nomad, îmi amintesc perfect scena în care unul dintre căţeluşi purta prin mulţime pălăria în care spectatorii puneau bănuţi pentru reprezentaţie şi ştiu că nici nu m-a enervat şi nici nu m-a bucurat happy end-ul.

Ştiu că am trăit cu multă intensitate cartea aceasta, că m-a lăsat epuizată de trăiri, însă nu am recitit-o vreodată de atunci, chiar dacă printre îndeletnicirile mele preferate este şi recititul cărţilor (mi se pare că acest gest dă măsura schimbărilor din oameni). Şi nici nu cred că o voi reciti, pentru că ceea ce m-a făcut să plâng nu a fost neapărat empatia pentru Remi, ci furia în faţa cruzimii oamenilor. Pagină după pagină, Hector Malot s-a încăpăţânat să vorbească despre cruzimi teribile, dar şi despre neputinţa în faţa lor. Aşa că ce mai contează un happy end? Căci mie povestea aceasta mi-a spus că, deşi se poate ca lucrurile să se rezolve într-un final, oamenii tot sunt capabili de cruzimi inimaginabile pentru care de cele mai multe ori reuşesc să găsească şi motivele care să le valideze acţiunile. Între timp am crescut şi nu a mai fost nevoie să citesc într-o carte despre aceste lucruri...

—Ce-ai făcut cu procesul ? întrebă tuşa Barberin,

—L-am pierdut ! Judecătorii au zis că eu am fost de vină fiindcă am stat sub schelă şi că antreprenorul nu-mi datorează nimic. Şi, lovind cu pumnul în masă, începu să suduie şi să îndruge tot felul de ameninţări. Procesul l-am pierdut, urmă el peste puţin, banii pierdut... şi, pe deasupra, mai sînt şi beteag. O să crăpăm de foame ! Colac peste pupăză, îl mai găsesc şi pe ţîncu' ăsta aici în casă ! Ai putea să-mi spui de ce n-ai făcut cum ne-a fost vorba ?
—Fiindcă n-am putut.—N-ai putut să-l duci la orfelinat?—Cum să mă despart de un copil pe care l-am hrănit cu laptele meu şi la care ţin ca la ochii din cap ?—Doar nu e copilul tău!

Hector Malot, Singur pe lume, Ed. Ion Creangă, 1980, p. 16

4. Edmondo de Amicis – Cuore sau despre neputinţă

Sursa: www.librariaeminescu.ro

Mda, previzibil, am cam plâns la Cuore. Şi cunosc tare mulţi oameni care au făcut la fel, chiar dacă am auzit că „tinerii din ziua de azi” nu prea se mai emoţionează la astfel de poveşti. Cuore era tare populară pe vremea mea şi ştiu că autorul însuşi spunea că e o carte destinată tinerilor din şcolile primare, crezând că le „va fi de folos”. Acum, nu prea ştiu care poate fi folosul citirii unei cărţi atât de sadice la 8-9 ani, însă, da, poate fi de folos să ştii încă de mic copil că sunt alţii mai nenorociţi ca tine, dar şi că o privelişte „drăgălaşă” poate fi şi aceea cu „mititelul coşar printre rochiţe de diferite colori, înconjurat de acea neîncetată fâlfâială de pene, de panglici şi cârlionţi” care îl ajută să scape de bătaia stăpânului pentru că s-ar fi întors fără banii munciţi într-o zi.

Zic că e o carte sadică pentru că, dincolo de multele aspecte de omenie/umanitate sau de momentele în care înveţi că ai greşit şi găseşti calea de a îndrepta greşeala, poveştile din Cuore îşi găsesc de obicei doar rezolvări temporare. Probabil micul coşar va mai lua bătaie de la stăpânul său în alte zile, fiul lăcătuşului va fi invitat acasă la un coleg şi i se vor da bomboane, însă acasă la el tot va fi bătut de tatăl său... Am recitit Cuore acum câteva nopţi, pregătind post-ul acesta şi nu m-am putut opri (nici din citit, dar nici din plâns) până pe la 5 dimineaţa. Şi am recitit cartea pentru că niciodată nu strică să ţi se amintească faptul că, din păcate, indiferent câte bomboane ai avea de oferit pentru a îndulci câteva minute vreun suflet, indiferent câte SMS-uri ai da pentru donaţii în sprijinul unor oameni rămaşi fără case, este cam greu (dacă nu bolnăvicios) să îţi imaginezi că acest lucru va schimba lumea. Mie Cuore îmi vorbeşte despre sentimentul neputinţei pe care ţi-l poate da faptul că nu te poţi opri în faţa fiecărui nevoiaş. Şi câteodată am nevoie de un astfel de duş rece pentru a-mi aminti că trebuie să găseşti calea de a produce schimbări structurale şi să investeşti în aceasta toate bomboanele tale.

Dar chiar în seara aceea, la masă, tatăl zise cu bucurie:

— Ştiţi că în luna aceasta am câştigat treizeci şi două de lire mai mult decât în luna trecută! Zicând acestea, scoase din buzunar un cornet cu bomboane, ca să sărbătorească împreună cu copiii săi acest neaşteptat câştig.
Copiii, de bucurie, bătură din palme. Lui Giulio, văzând pe tatăl său aşa de vesel, îi veni inima la loc şi se gândi:

— Nu, dragul meu tată, o să te ajut şi de aici înainte şi o să mă silesc din toate puterile, ca să învăţ ziua pentru şcoală, iar noaptea să lucrez pentru dumneata şi pentru toţi ai mei.
Tatăl, urmându-şi vorba, zise:
— Un prisos de treizeci şi două de lire e ceva! Îmi pare foarte bine! Numai dumnealui mă mâhneşte! şi arătă pe Giulio.

Edmondo de Amicis, Cuore, la: http://ro.wikisource.org/wiki/Cuore_-_Inim%C4%83_de_copil/Decembrie

3. Daniel Keyes – Flori pentru Algernon sau despre ratare

Sursa: www.humanitas.ro

Cartea aceasta chiar este o carte rară. Este povestea lui Charlie Gordon, un personaj cu un retard sever. Charlie, ca şi şoricelul Algernon, sunt supuşi unui tratament experiemental (desigur) şi ajung geniali. Desigur, experimentul se finalizează cu regresul inteligenţei şi cu nişte vagi amintiri ale lui Charlie despre locul în care ar trebui puse nişte flori pe mormântul lui Algernon.

Sigur, am plâns la ratarea lui Charlie pentru că deşi „fiecare dintre noi este locuit, probabil, de un prost şi de un geniu”, iar Daniel Keyes pune o umbră de candoare pe Charlie cel prost, dar cu prieteni, până şi el ar vrea „să fi dinou deştept ciar acum”. Iar ratarea aceasta este dureroasă pentru că vorbeşte despre devenire şi chiar dacă devenirea este facilitată chimic, Charlie munceşte mult pentru ea. Şi mai enervantă este respingerea vechilor prieteni în faţa unui Charlie inteligent, dar şi resemnarea lui în faţa faptului că e bine să ai prieteni şi că „iuşor săai preteni dacă laşi lumea sărâdă detine”. Evident că nu există vreun tratament miraculos care să te transforme într-un geniu, însă nici resemnarea în faţa prostiei nu mă încântă...

Algernon a murit acum două zile. L-am găsit la patru şi jumătate dimineaţa când m-am întors în laborator după o hoinăreală pe cheiuri – zăcând pe o parte, cu labele întinse, într-un colţ al cuştii. Ca şi cum ar fi alergat în somn.[...]

Mă umple de frică gândul că acelaşi lucru mi s-ar putea întâmpla şi mie chiar acum. Totul capătă o formă reală după ce am văzut creierul lui Algernon. Pentru prima oară, simt că mi-e teamă de ce va urma.
Am pus corpul lui Algernon într-o cutie mică de metal pe care am luat-o acasă. Nu puteam să las să fie aruncat în crematoriu. Este ceva prostesc şi sentimental, dar azi-noapte, târziu, l-am înmormântat în curtea din dosul casei. Plângeam în timp ce-i puneam un bucheţel de flori sălbatice pe mormânt.

Daniel Keyes, Flori pentru Algernon, Ed. Humanitas, 2003, pp. 227-228

2. Andrei Makine – Pe vremea fluviului Amur sau despre eroi

Sursa: www.humanitas.ro

Andrei Makine este unul dintre scriitorii mei preferaţi şi nu doar pentru că găsesc teribilă poezia din scriitura fiecărui suflet de rus exilat în Occident (urme care se simt cu aceeaşi intensitate în Ayn Rand, în Nina Berberova, în Soljeniţîn, sau în Nabokov), ci şi pentru că reuşeşte să îmbine atât de bine aerul rece din satele siberiene cu personaje ce presimt cu obstinaţie miracolul unui occident cald. Nu cred să îmi fi scăpat vreuna dintre cărţile lui publicate în România, însă prima pe care am citit-o şi care mi-a rămas şi cea mai dragă (da, pentru că m-a făcut să plâng!) este cea care vorbeşte despre cei trei băieţi din satul siberian din vecinătatea fluviului Amur care descoperă într-o zi un film cu Jean-Paul Belmondo.

Povestea aceasta despre cum nişte băieţi învaţă să viseze şi să-şi urmeze visele de-a lungul unei căi ferate din mijlocul taigalei se sfârşeşte nostalgic într-o iarnă din New York, în care se rememorează faptul că, pe vremea fluviului Amur, în faţa deznădejdii, era suficientă încurajarea lui Belmondo: „Nu, încă nu mi-am fumat ultimul trabuc!”. Cartea aceasta m-a făcut să plâng (dar de data aceasta liniştit, aproape mulţumitor) pentru că mi-a vorbit despre importanţa eroilor şi mai ales despre faptul că pe fiecare dintre aceşti eroi îi alegi pe măsura sufletului tău, iar atunci când ei mor (singuri sau de mâna ta) este plăcut să te delectezi cu nostalgia timpurilor în care ei au lăsat urme în tine.

Iar în faţa magazinului de spirtoase, pentru prima oară în viaţa noastră, am fost martorii unei explozii de râs, nu ai unei bătăi... Da, toţi bărbaţii aceia aspri, roşii în obraji, râdeau în hohote; se cocoşau nu din cauza unei lovituri în plex, ci de râs! Se loveau peste coapse cu pumnii lor de fier, îşi ştergeau lacrimile, înjurau, râdeau! Iar în gesturile lor, în strigătele lor, îl recunoşteam pe ultimul Belmondo. Era acolo, printre siberienii noştri – căutători de aur, vânători de zibeline, tăietori de lemne...

Din nou, locuitorii care treceau pe lângă magazin îşi spuneau cu o bucurie secretă: „Da, au făcut o mare prostie, activiştii ăştia, lăsându-l acolo, pe bulevard!”

Imperturbabil, Belmondo ne surâdea de departe.
Andrei Makine, Pe vremea fluviului Amur, ed. Humanitas, 2003, p. 135

1. Regional Cooperation Council, Regional Anticorruption Initiative, Transparency International Romania – Integrity and Resistance to Corruption of the Law Enforcement Bodies in South East European Countries sau despre limite

Sursa: www.rai-see.org

Cartea aceasta vorbeşte despre percepţia judecătorilor, a procurorilor şi a poliţiştilor cu privire la independenţa şi eficacitatea sistemului judiciar în combaterea corupţiei din nouă state ale Europei de Sud Est: Albania, Bosnia Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Macedonia, Moldova, Muntenegru, România şi Serbia. Şi chiar dacă subiectul este interesant cu precădere pentru oamenii care lucrează în domenii precum reforma justiţiei, lupta împotriva corupţiei sau construirea democraţiei în „cealaltă parte a Europei, chiar dacă tot în Europa”, eu cred în continuare că dacă vrem să înţelegem de ce nu prea funcţionează justiţia, mai trebuie să ne uităm şi la cei din interiorul ei altfel decât acuzându-i că se plâng cam mult pentru ce salarii au.

Pentru scrierea cărţii acesteia au fost necesari nişte oameni entuziaşti, chestionare aplicate câtorva sute de judecători, procurori şi poliţişti judiciari, vreo 24 de avione schimbate de mine şi colegii mei pentru întâlnirile „de la faţa locului” din Balcani şi de litri buni de cafea, energizante şi probabil mii de ţigări. Dincolo de amuzamentul în faţa unor descoperiri precum faptul că în Muntenegru moneda naţională este euro şi că în aeroportul din Podgorica sălăşuiesc vrăbiuţe sau că hotelul din Skopje în care fusesem cazată alături de Monu era cunoscut pentru prostituatele din el, cartea aceasta m-a făcut să plâng pentru că în ea sunt puse încăpăţânările unor structuri de a da bine în faţa Uniunii Europene, dar şi resemnările de genul „corupţia s-a născut odată cu umanitatea şi va muri odată cu ea”. Iar plânsului acesta i-am dat drumul în acea vineri noapte în care cartea a plecat spre tipografie. Eu mi-am depăşit limitele atunci, iar aceasta a făcut din plâns un gest de uşurare pentru toate orele nedormite, pentru calculele statistice care mi-au nenorocit ochii şi pentru ameninţarea nereuşitei care nu s-a concretizat, dar a dus la şi mai multe nopţi nedormite. Era acum mai bine de un an, însă de atunci şi până acum m-am tot întrebat dacă plânsul acela de atunci nu avea în el şi disperarea liniştită pe care ţi-o dă faptul că s-ar putea ca o limită depăşită să nu însemne nimic dincolo de tine.

No doubt can be brought to the harsh effect of corruption on the fundamentals of the democratic principles (such as rule of law, openness, transparency and democratic accountability and equity in dealing with citizens). In the process of democratization, the post-Communist South and Eastern European countries have adopted Judicial Reform and Anti-Corruption Strategies with the purpose of creating the necessary legal and institutional framework or strengthening/enforcing the existing ones. Nevertheless, after more than two decades from the fall of communism, the SEE countries are still ranked in the Corruption Perception Index (CPI) by Transparency International at the bottom as “very corrupt” compared to the Western European countries.

RCC, RAI, TI Romania, Integrity and Resistance to Corruption of the Law Enforcement Bodies in South East European Countries, 2010, la: http://www.rai-see.org/doc/Integrity_and_Resistance_to_Corruption_of_the_Law_Enforcement_Bodies_in_South_East_European_Countries-Survey_Report.pdf

strada pe care trăiesc...

2011-08-03T21:00:00.013+03:00

M-am mutat pe strada mea prin vara lui 2005, iar criteriile alegerii au fost extrem de simple: trebuia să fie în zona Pieţei Alba Iulia (căci nu puteam renunţa la tabietul ce implică o Leffe blondă draught la Traffic), trebuia să fie garsonieră (căci mă simţeam legată de glie dacă apartamentul nu era uşor de închiriat) şi trebuia ca zona & apartamentul să îmi permită să umblu liniştită prin casă fără îngrădirea unor perdele.

Dincolo de îndeplinirea acestor criterii, m-a încântat că strada mea avea pe partea stângă numai case. Multe, unele cochete, altele în faţa cărora se jucau table. Iar treaba cu tablele se pare că nu era o întâmplare, ci o tradiţie bine împământenită în cultura străzii şi care a dat naştere la multe alte veri cu table, dar şi legendei conform căreia aş fi fost vicecampioană pe Brăiliţa.

De atunci s-au schimbat multe la strada mea şi eu însămi am schimbat strada de două ori: pentru via Tullio Levi Civita şi mandarinul din curtea romană, dar şi
pentru bulevardul Ferdinand şi busuiocul din balconul bucureştean. În faţa blocului mi-au crescut 4 blocuri nou-nouţe, iar eu mi-am pus perdele, s-au adunat vreo nu-ştiu-câte clădiri de birouri şi s-au desenat locuri de parcare, iar eu am început să parchez în spatele blocului... Nimic deranjant, într-un final, ci o nouă dovadă că „simt piaţa” şi că, odată cu piaţa, poţi merge „la Nutzica” în loc de „la Madame”.

Au rămas la fel tradiţionalul joc de table estival şi faptul că eu stau pe strada aceasta. De fapt, sunt convinsă că strada aceasta s-a inventat pentru ca doamnele de la Speed Taxi să audă foarte des: „bloc Dumitru nouă Ana, cu scara Ana”. Şi eventual să se întrebe cine va mai coborî de data aceasta. Căci strada mea nu are niciun farmec dincolo de garsoniera mea, devenită cvasi mitică în poveştile despre alte timpuri, mai puţin pline de griji sau măcar ceva mai boeme.

Şi în casa mea este vorba despre la fel de multe lucruri ca şi în strada pe care este ea amplasată. Pentru că pe strada mea se puteau întâmpla în aceeaşi duminică, la distanţă de o sută de metri şi 2 minute de plimbat cu House, o plecare spre cimitir şi o plecare spre starea civilă ambele acompaniate de aceeaşi muzică de jălanie care îmi dă siguranţa că Emir Kusturica ştie despre ce vorbeşte...

La fel merg lucrurile şi în garsoniera de pe Brăiliţa...

...pentru că avea pereţii albi la început, iar între timp a trecut prin roşu aprins, prin „viaţa asta-i ca şi-o scară”, dar şi prin „numărători de ploi din doi în doi”, printr-un tapet montat cu dibăcie alături de Mishu, pentru a se odihni într-un tihnit cafe au lait

...pentru că întotdeauna au încăput în ea mai mulţi oameni şi mai multe poveşti decât m-aş fi aşteptat, dar, cu toate acestea, punctul culminant şi l-a atins în acea după-amiază din vara lui 2007 cu o masă pe balcon şi un şpriţ cu sifon luat din cartier prin care ne pregăteam de operaţia de a doua zi a Liviei

...pentru că farfuriile aruncate de pe balconul ei pot ateriza, cu un calcul atent, pe stradă şi nu în oameni/ maşini

...pentru că datorită apropierii convenabile a străzii de mall, ea a fost burduşită de-a lungul acestor ani cu haine şi pantofi (încă nu le-am făcut recensământul, dar ar putea ocupa ei singuri întreaga casă), dar şi cu cărţile care acum s-au extins şi în biblioteca din maşină (cât să încapă?!)

...pentru că în ea m-am îndrăgostit, ceea ce a dus la multe apucături recurente, printre care şi risotto-ul cu spanac şi parmigiano

...pentru că sunt sigură că a adus străzii un plus de savoare mediteraneano-vegetariană prin sesiunile de gătit nocturne, dar şi prin faptul că balconul ei nu are muşcate, ci bucusuioc, pătrunjel, rucola, salvie, rozmarin şi cimbrişor

...pentru că oricum nimeni de pe strada mea nu s-a revoltat vreodată la combinaţiile de Gainsbourg, Cohen sau Hruşcă cu muzicile italiene

...pentru că dacă strada nu ar vrea să fie o bucată din casa mea, House se va îngriji întotdeauna să facă acest teritoriu „al lui”, iar cum House e al meu...

...pentru că în ciuda inflaţiei, crizei şi TVA-ului mărit, în zonă în continuare poţi lua gânduri cu 3 lei kilu'

dieu est un fumeur de havanes

2011-07-27T21:00:00.006+03:00

Tutunul a stârnit de-a lungul celor cinci secole de istorie în Europa atât de multe pasiuni şi discuţii, iar perioada contemporană face subiectul atât de simpatic, încât cred că există puţine subiecte care să dea o imagine mai bună a lui Machiavelli in Brussels.

Ieri scriam despre reglementarea unor domenii ce ţin în mod tradiţional de sfera privată şi despre cum ajung
ele să fie subiect al sferei publice (în momentul în care statul capată noi valențe). Ei bine, cel puţin la nivel european, cred că guvernele „şi-au făcut mâna” prin acţiunile specifice de reglementare a drogurilor, consumului de alcool şi a sexualităţii.

Într-un final, apucăturile acestea arată felul în care statul îşi defineşte rolul şi responsabilitatea în a pune un scut între pasiunile umane și comportamente riscante (o analiză foarte bună a reglementării moralităţii unei Europe unite are Paulette Kurzer în Markets and Moral Regulation: Cultural Change in the European Union).

Cu alte cuvinte, dincolo de lărgirea sferei de acţiune a politicilor europene în domenii ca sănătatea, educaţia și alte probleme cu încărcătură profund socială, asistăm la o manifestare directă a procesului de europenizare, înţeles şi ca formarea unei identităţi comune europene bazate pe alegeri morale bine definite.

Dacă ne uităm la evoluţia atitudinii UE în materie de fumat şi la felul în care ea a produs efecte în (mai) toate statele membre, este clar că o sărmană plantă a produs o cantitate de reglementări comparabilă cu cele legate de întreaga politică în domeniul sănătăţii publice. Şi chiar dacă toată bătălia împotriva tutunul este purtată sub argumentul sănătăţii cetăţeanului european, este în continuare foarte simpatic felul in care banii cetăţeanului sunt alocaţi între subvenţiile pentru cultivatorii de tutun şi campaniile împotriva consumului de tutun vs. evoluţiile înregistrate în consumul de tutun:

În fine, cred că trecerea tutunului de la subiect al politicilor până la subiect al identității comune europene e o cale lungă, în mare parte determinată de faptul că relaţia cu tutunul este una extrem de intimă, în care reglementările se pot interfera destul de greu. Iar pasiunea dintre fumător şi tutun cred că reacţionează cu (aceeaşi?) intensitate la goût de la vie şi défiance de la mort, cum spune Jacques Barozzi în simpatica Le goût du tabac.

La această diferenţă cvasi-utilitaristă pleasure - pain, mie îmi dă plaisir. Ţie?

reglementarea responsabilităţii – less carrots, more sticks?

2011-07-26T22:16:00.003+03:00

Pentru că este vară şi pentru că time is on my side, am început să reflectez cu ceva mai multă atenţie la detalii şi să nu mă mai arunc cu ardoare în concluzii. Astfel, de joi până astăzi, ghidată de simpatica 100 de personalităţi care au definit piaţa a lui Kennet Fischer, am zis să îmi ies din obsesia roubiniană pentru a verifica dacă chiar „istoriile se repetă sau măcar rimează”.

Temperată aşadar de lecturi, m-am uitat abia astăzi pe angajamentele luate de reprezentanţii statelor membre ale eurozone pentru gestionarea crizei datoriilor suverane şi stabilizarea financiară a spaţiului euro. Da, ştirea cea mai vizibilă a fost aceea că “Grecia a mai fost salvată încă o dată”.

Privind însă cu ceva mai multă detaşare la ce s-a întâmplat, cel mai important lucru care trebuie reţinut este că
această decizie (care se poate să fie despre viitorul UE) a avut loc pe 21 iulie. Chiar dacă mă abţin cu greu, nu o să intru în argumentele de sorginte astrologică ale datei, deşi s-a văzut şi la case mai mari (i.e. Smith and Keynes Share a Birthday).

Pe 21 iulie 2010, preşedintele Obama semna Dodd–Frank Wall Street Reform and Consumer Protection Act sau pe numele său lung “An Act to promote the financial stability of the United States by improving accountability and transparency in the financial system, to end "too big to fail", to protect the American taxpayer by ending bailouts, to protect consumers from abusive financial services practices, and for other purpose”.

Dodd–Frank Wall Street Reform and Consumer Protection Act a schimbat major structura de reglementare existentă, a creat şi modificat instituţii, a pus la loc de cinste cercetarea (colectarea de date), monitorizarea şi transparenţa, mergând până la măsuri ce ţin de guvernanţa corporativă sau de protecţia consumatorilor de produse financiare (fie că sunt investitori sau contribuabili).

Dincolo de complexitatea şi comprehensivitatea reglementărilor, este clar că impactul măsurilor nu poate fi contorizat la doar un an de la adoptarea lui, deşi cantitatea şi calitatea analizelor asupra acestuia este impresionantă (iar ele merg de la colecţii de viziuni ale stakeholderilor asupra impactului, cum este Dodd-Frank: One Year On a VoxEU.org până la reprezentări grafice ale progresului în implementarea reglementărilor cum este One-Year Anniversary Dodd-Frank Rulemaking Progress Report a Davis Polk).

Acordul din 21 iulie 2011 al liderilor din zona euro aduce cu sine măsuri pentru problema stringentă a Greciei, constând în răspunsuri instituţional-politice pe termen scurt, dar şi în soluţia „excepţională şi unică” a implicării sectorului privat în politica eurozone. Pe termen lung, acordul vizează soluţii pentru problemele „din fabrică” ale mecanismelor zonei euro şi care merg de la modificarea/ adaptarea unor instituţii cu rol de stabilizare precum European Financial Stability Facility sau European Central Bank, până la măsuri de consolidare fiscală şi de guvernanţă economică (făcând referire inclusiv la cadrele fiscale naţionale sau la supravegherea indicatorilor macroeconomici).

A anticipa impactul acestui acord, mai ales pe termen lung, este de asemenea extrem de dificil, chiar dacă declaraţiile politice par optimiste, iar euro a crescut semnificativ faţă de dolar imediat după anunţarea rezultatelor summit-ului.

Căutând cu şi mai multă atenţie printre potenţialele coincidenţe, văd că pe 21 iulie şi şeful delegaţiei FMI la Bucureşti spunea că primordiale pentru România sunt menţinerea riscurilor la un nivel cât mai scăzut şi continuarea reformelor şi a redresării economice. Care desigur, semnifică în cadrul acordului că guvernul îşi asumă angajamentul pentru reglementări ce ţin de politica fiscală şi de cea monetară, de sectorul financiar-bancar, dar şi de reforme structurale care acoperă o arie largă (merg de la întreprinderi de stat până la piaţa muncii şi reforma sistemului judiciar).

Iar coincidenţa din toate aceste măsuri (intrate pe filieră occidentală şi în România) este o apetenţă tot mai mare pentru reglementare şi pentru o supraveghere (foarte?) strictă a pieţelor de către guvernele din ţările dezvoltate. Nu ştiu dacă este teamă/ nesiguranţă, dacă este exemplul politicilor financiare centralizate al Chinei sau dacă pur şi simplu responsabilitatea pieţelor trebuie impusă prin reglementări tot mai puternice. Dacă este să ne luăm după rezultatele World Economic Forum’s Summit on the Global Agenda, probabil sunt toate aceste motive (şi altele pe lângă) şi toate vorbesc despre responsabilitatea de a transforma riscurile în oportunităţi.

Concluzia? Dacă istoria nu se repetă şi nici nu există apucături/ principii universale care se propagă de-a lungul istoriilor cu rezultate similare, atunci Radu Cosaşu are dreptate – există cel puţin SMOC (Serviciul Mondial de Organizare a Coincidenţelor), iar cei de acolo sunt nişte profesionişti.

despre standarde şi alţi demoni

2011-07-21T18:57:00.002+03:00

Era o vreme când aşteptam cu nerăbdare ora când se publica Raportul de progres pentru România în cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare. Şi mai ales Raportul din iulie, căci Technical Update-ul este cel care dă imaginea cea mai clară asupra evoluţiilor. Şi nu, raportul tehnic nu este ceva ocult, care circulă din mână în mână într-un cerc de oameni bine plasaţi (imaginea care se crea prin reacţiile televiziunilor de ieri, după conferinţa preşedintelui), ci un document pus transparent pe website lângă celelalte comunicări.

©Thomas

În fine, era o vreme şi când sala în care avea loc tradiţionalul press statement al EC avea ceva mai multe scaune ocupate, după cum observa ieri un prieten. Sălile de conferinţă ale diverselor autorităţi din România care au avut declaraţii au fost însă pline. Şi nu cred că este o consecinţă de tipul „căldură mare, mon cher!”, pentru că raportul s-a prezentat întotdeauna în a doua jumătate a lui iulie şi sigur şi cei de la Bruxelles au auzit de climatizare...

Unde era atunci presa europeană în acel moment? Impresia mea, după o selecţie subiectivă (Le Figaro, Le Monde, The Times, Financial Times, La Repubblica, Bild, Corriere della Sera, Der Spiegel), este că, dincolo de obişnuitele actualităţi, toate privirile sunt aţintite către summit-ul de astăzi al statelor membre ale eurozone.

Summit-ul adresează atât problema punctuală a Greciei, cât şi contextul mai larg al întăririi eurozone prin reglementări şi soluţii instituţionale. Mulţi afirmă că acesta reprezintă un moment major nu doar pentru viitorul eurozone, ci şi pentru politicile EU (inclusiv cele de integrare). Iar această atitudine de „trebuie să facem ceva, acum” cred că are legătură cu două elemente majore:

1. Frica de contagiune a statelor europene şi mai ales a economiilor dezvoltate. Iar această frică nu este nouă şi nu are legătură doar cu consecinţele crizelor din diverse state membre, ci mai curând cu opţiunile pentru o mai mare sau mai mică integrare, fie în zona euro, fie în Uniune. Opţiunile şi argumentele variază de la scepticismul britanic privind intervenţia comună în criza datoriilor Greciei (prezent atât în declaraţiile oficiale despre cum banul contribuabilului britanic nu va fi folosit pentru greşelile celui grec, dar şi în savuroase comparaţii cu eşecul argentinian precum Breaking! Ten-year old news from Argentina) până la apeluri mai mult sau mai puţin convingătoare pentru o Uniune tot mai integrată („The truth is: we are inter-dependent. This is not an option”, declaraţia Preşedintelui EC Barroso înainte de summit sau “The solution is more, not less Europe”, opţiunea Directorului FMI pentru Europa, Antonio Borges).

2. „We should never waste a good crisis” – fraza adesea repetată de economişti (şi făcută faimoasă de Hilarry Clinton într-o vizită la Parlamentul European) şi care vorbeşte despre lecţiile pe care asemenea evenimente ar trebui să le dea. O concluzie care, în principiu, înseamnă că ceva nu mergea bine în situaţia care a dus la criză şi că acel ceva trebuie identificat şi corectat. Ori, dincolo de diferitele opţiuni punctuale (o mai bună reglementare a sectorului bancar, operaţionalizarea European Financial Stability Facility, intervenţii comune pentru gestionarea datorilor unor state precum Grecia etc.), cele mai importante decizii de politici nu au neapărat legătură cu economicul şi financiarul, ci cu politicul. Pentru că reformele, mai ales în structuri atât de mari, au nevoie de voinţă şi de decizii politice. Sau, după cum spunea o altă doamnă celebră: „We must re-establish the primacy of politics over the markets”.

Dincolo de ceea ce ar putea părea un studiu de caz, ceea ce răzbate din fierberea din aceste zile este faptul că nu căldura este de vină pentru o participare scăzută la concluziile Rapoartelor de progres ale României şi Bulgariei sub MCV, ci faptul că în actualul context, o discuţie despre numărul de dosare instrumentate de DNA, spre exemplu, pare cel puţin inadecvată.

MCV este un instrument bun, dincolo de discuţiile despre indicatorii utilizaţi pentru măsurarea progreselor ori despre sursa datelor colectate. El corespunde, prin chiar denumirea sa, unor principii extrem de importante pentru întregul construct european: cooperarea (adică vrem să atingem împreună nişte standarde, nişte valori comune, prin voinţa suverană a statului membru) şi verificarea/ conformitatea (adică ştim unde suntem, ştim unde vrem să ajungem şi ştim că pe drum trebuie să atingem anumite „puncte de control” pentru a şti că urmăm calea corectă). Şi mai popular, nu ratăm pădurea din cauza copacilor şi nici nu ne furăm singuri căciula.

Că rezultatele evaluării plac sau nu plac, în funcţie de preferinţe şi de ceea ce vrem să demonstrăm, este o cu totul altă discuţie. Care generează dezbateri şi risipiri de energie doar la nivel intern. Şi aceasta pentru că, la nivelul de mai sus, problemele sunt altele – hiperbolizând, s-ar putea ca faptul că UN a declarat foamete în Somalia sau că s-ar putea să nu mai avem o eurozone, să facă rezultatele din cadrul MCV prea puţin relevante.

Nu vreau să demonstrez că sistemul de justiţie sau lupta împotriva corupţiei nu contează. Ci că, într-adevăr, de la momentul 2007 când a început să funcţioneze MCV, lucrurile s-au schimbat. Organizaţiile şi structurile supra-naţionale s-au schimbat, lumea s-a schimbat, interesele şi priorităţile au devenit altele, multe dintre ele ţinând de însăşi supravieţuire.

De aceea, este absurd să ne imaginăm că noi nu ne-am schimbat, sau că rezultatele unei metodologii din 2007, interpretate în aceeaşi cheie ca în 2007, nu ne oferă o imagine adecvată asupra realităţilor. Căci dacă standardele/ valorile pe care a fost construit mecanismul sunt aceleaşi (nu cred că cineva a renunţat la ele), utilizarea metodologiei trebuie adecvată la prezent şi la provocările lui. Iar faptul că criza financiară a făcut şi mai evidente riscurile aduse de o lume (şi nu doar de o Europă) tot mai integrată nu înseamnă neapărat renunţarea la beneficiile aduse de integrare, ci mai curând adaptarea la context şi învăţarea lecţiilor din trecut (un exemplu proaspăt despre cum se poate face acest lucru este Managing Openness: Trade and Outward-Oriented Growth after the Crisis).

Aceasta este frumuseţea metodologiilor: utilizarea lor poate arăta un drum către viitor, învăţând din trecut şi aplicând în prezent. Şi nu ştiu cât de tare ne-ar plăcea să ne trezim (în mod ideal) peste un an că am bifat cerinţele din 2007, când lumea din 2012 va fi o cu totul alta. Ori aceasta înseamnă să nu luăm din MCV rezultatele concrete, ci mecanismele mai importante ale acestuia: evaluarea obiectivă a realităţii, definirea unor valori/ standarde şi prioritizarea intervenţiilor pentru atingerea lor. Iar acest proces trebuie să aibă loc anual, chiar dacă este cald.

de ce iubesc metodologiile

2011-07-19T23:00:00.001+03:00

În primul rând pentru că, după cum spunea un om tare înţelept, în majoritatea limbilor serioase a iubi e un verb (acţiune). Aceasta presupune că faci ceva cu obiectul iubit, îl incluzi cumva în viaţa ta, iar formele în care faci acest lucru depinde, desigur, de valorile şi, deci, de apucăturile (sau hai, înclinaţiile habituale) fiecăruia. Iar eu iubesc atât de tare metodologiile, încât ele mi-au adus de la zile întregi de jucat cu datele unui sondaj pentru a minimiza impactul ratei de non-răspuns (şi zău ca e complicat, have a look) până la glumiţe (răutăcioase) din seria „nu vrei să faci o metodologie pentru cumpărat pantofi?” sau „metodologia ta de făcut curăţenie merită ajustată”.

patul lui Procust

Desigur, îmi plac şi datele statistice (absolvent de mate-info, ce să-i faci?!), însă cel mai tare îmi plac metodologiile. Pentru că datele statistice sunt supuse subiectivităţii sau obiectivelor celor care le comunică. Într-un virtual sondaj despre ce fel de politică de taxare preferă românii, cu nişte procente de 35 % iubitori de taxare progresivă, 30% iubitori de taxă unică, vreo 31% nehotărâţi şi 4% care nu răspund, un guvernant şi-ar putea anunţa mândru poporul că mai mult de o treime din români preferă taxarea progresivă şi că iată putem să adoptăm această politică fiscală.

Dacă vreau însă să iau o decizie cu mintea în cap, o să mă uit însă la metodologia utilizată pentru culegerea datelor (la indicatori de tipul categoriei sociale a respondenţilor, a veniturilor acestora, chiar a preferinţelor pentru o anumită doctrină etc.). Desigur, în mod ideal, ar trebui să am o metodologie şi pentru a şti cum utilizez după aceste date în procesul decizional, căci poate mă interesează să stimulez investiţiile şi atunci voi prefera să fac pe plac antreprenorilor, însă mă voi uita şi la cât/ ce trebuie să schimb din actualul cadru normativo-instituţional, la ce a funcţionat în alte ţări cu un profil asemănător sau care pentru mine reprezintă un standard etc.

Cu alte cuvinte, dacă vreau să fac o pâine, pot fie să îmi imaginez pur şi simplu cam cum se face o pâine şi să mă apuc să torn într-o oală făină, sare, apă şi tot ce mi se pare că ar merge şi să pun conţinutul la cuptor. Dar pot să mă şi gândesc la pâinile pe care le-am mai făcut (dacă am mai făcut) şi să văd ce pot corecta, pot să sun o prietenă la care am mâncat pâine făcută în casă şi să o întreb cum procedează ea, pot verifica vreo 2 cărţi de bucate şi internetul sau pot să îmi iau o maşină de făcut pâine. De asemenea, s-ar putea să prefer pâinea de secară şi atunci voi căuta tehnici prin care aluatul îmi va creşte (pentru că făina de secară e mai pretenţioasă) sau, dacă vreau să invit la masă un prieten cu intoleranţă la gluten, s-ar putea să fac o mămăligă pentru a nu-mi omorî prietenul.

Cu toate acestea, s-ar putea ca mie să îmi placă pâinea mai sărată (căci chiar dacă ştiu că se pune o linguriţă de sare, eu voi pune întodeauna două). Aici însă intervine decizia mea (ce corespunde unor valori, preferinţe, obiceiuri). Frumuseţea metodologiilor este că ele îţi permit să faci primul pas către atingerea acelor valori la care vrei să ajungi. Îţi dau o imagine asupra realităţii, asupra punctului A din care, după ce ţi-ai determinat valorile şi preferinţele, poţi să porneşti către un punct B.

etica metodologiilor

Într-o carte despre crize economice şi despre „cum se pot previziona asemenea evenimente şi, tot atât de important, cum pot fi ele preîntâmpinate, cum se poate rezista în timpul lor şi cum se poate face curăţenie în urma lor”, Nouriel Roubini şi Stephen Mihm vorbesc despre lecţiile pe care istoria ni le dă şi cum ar fi trebuit acestea aplicate, chiar şi atunci când unele evenimente par prea „excesive statistic” pentru a avea loc. Fără a intra în detalii despre ciclurile economice sau despre naturaleţea crizelor, o lecţie importantă pe care o dă această lectură este că, utilizând metodologia corectă, ne putem uita în trecut pentru a anticipa viitorul sau măcar pentru a gestiona mai bine efectele unor principii perene. Din acest punct de vedere, nu cred că Roubini este „profetul crizei”, ci mai curând un foarte bun utilizator al metodologiilor. Pentru că atunci când sunt corect construite şi când în interpretarea lor se utilizează common sense, ele pot da o imagine destul de clară asupra a ceea ce este bine şi ce este greşit.

„o hartă a lumii ce nu cuprinde Utopia nu merită nici măcar o privire”

Acum aproape două săptămâni, Secretarul General al ONU a lansat la Geneva Raportul pe 2011 în atingerea Millenium Development Goals. Raportul spune că în atingerea obiectivelor de dezvoltare adoptate unanim la Millennium Summit al Naţiunilor Unite în September 2000, s-au făcut progrese majore, însă se pare că multe dintre obiectivele asumate, mai ales în ceea ce priveşte grupurile cele mai vulnerabile, sunt în pericol de a nu fi atinse în termenul stabilit.

După cum remarca Eric Swanson pe blog-ul Băncii Mondiale, MDG nu sunt primul efort global de mobilizare pentru dezvoltare şi nici prima acţiune de acest tip în care o metodologie foarte strictă de determinare a unor indicatori şi de monitorizare a acestora este dezvoltată şi implementată (chiar dacă în acest caz vorbim de un exerciţiu în care sunt implicate 27 de organizaţii, fonduri şi programe internaţionale, de la OECD, IMF, UN, WB).

Mulţi au fost convinşi încă de la bun început că ţintele MDG sunt prea ambiţioase, dacă nu chiar o utopie. Pornind de la însăşi condiţia utopiei – de construct eminamente intelectual, ce nu-şi are pretenţia realizarii sale (fie şi numai urmărind originea etimologică a termenului) – putem distinge în moştenirea acestui gen al gândirii politice proiecte cum sunt MDG în care se găsesc două implicaţii majore – pe de o parte, o critică a status-quo-ului, iar pe de altă parte propunerea unei alternative la acesta. Utopie sau nu, factorul de progres, recunoscut aproape în unanimitate utopianismului, este urmarea acestor două consecinţe conjugate. Iar metodologia de monitorizare a MDG arată, în cuvinte şi statistici, că progresul este posibil chiar şi în obiective care traduc valori atât de mari:

Sursa: https://blogs.worldbank.org/developmenttalk/files/developmenttalk/mdg_report_2011_progress_chart_lr.pdf

Şi de aceea iubesc metodologiile tare. Pentru că, uneori, îţi pot arăta drumul către lucruri ce par de nemăsurat, cum sunt valorile. Iar faptul că trebuie actualizate permanent, că pot fi adaptate şi rafinate, face parte din natura lor, iar succesul lor ţine în esenţă şi de alte lucruri cu care merg mână-n mână (strategii, planuri de management etc.). Dar aceasta este deja altă poveste, ce ţine de răbdare şi de practica valorilor. Şi s-ar putea să fie cam mult să îl citez şi pe domnul Aristotel :)

achiziţiilor publice, cu dragoste

2011-07-15T14:42:00.004+03:00

În februarie 2010 am început o relaţie foarte personală cu achiziţiile publice. Cochetam cu ele de ceva timp, însă până în acel moment interacţiunile noastre se limitau la chestiuni principiale, precum şi la unele subiecte complementare, cum ar fi fondurile structurale.

Pe vremea aceea, lucram pe un proiect privind protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene, iar subiectul permitea discuţii generoase despre cum această politică are legătură nu doar cu cheltuirea banilor europeni, ci şi cu veniturile ce ar trebui să vină la bugetul european. Dincolo de aceste elemente însă, cea mai interesantă dezbatere care se revendică de la implicaţiile protejării intereselor financiare ale UE este cea privind un (posibil?) drept penal comunitar. Subiectul a suscitat un interes major la nivelul instituţiilor europene (un foarte scurt şi la obiect Historical background aici, iar pentru interpretări doctrinare de fineţe merită urmărită Mireille Delmas-Marty). În România, din câte ştiut eu, singura abordare relativ comprehensivă asupra subiectului a apărut într-un articol al EurActiv). Tema implică atât principii mari (armonizare vs. suveranitate), probleme transnaţionale majore precum banii contribuabilului european, frauda şi corupţia, cât şi structuri instituţionale (cu precădere în contextul reformării OLAF sau a insistenţelor Comisiei pentru un European Public Prosecutor).

Am făcut apoi cunoştinţă îndeaproape cu standardele şi principiile privind achiziţiile publice în contextul cheltuirii fondurilor europene, cu cadrul legal, cu cel instituţional şi, ceva mai târziu şi cu practica (pentru că, desigur, graţie POSDRU, un grup tot mai mare de cetăţeni s-a instruit în meandrele/ etapele procesului de achiziţie publică).

În această relaţie serioasă de acum, mai mult sau mai puţin intensă (din partea mea, în funcţie de cum mi-au permis timpul sau to-do list-ul), sistemul de achiziţii publice din România, precum şi cel de gestionare a fondurilor europene (organic legate între ele), am învăţat că:

atunci când este vorba despre interacţiunea dintre dreptul comunitar şi cel naţional, mai ales în domenii atât de complexe şi care implică alocări financiare mari, cros-fertilizarea are loc atât la nivelul sistemelor legale, cât şi al culturilor socio-legale (inclusiv reconcilierea common şi civil law şi chiar a rămăşiţelor de drept socialist, elementul „mentalitate” în implementare etc.). De aceea, când vorbim de contexte atât de diferite, s-ar putea ca modul de punere în aplicare a unor directive, spre exemplu, să fie la fel de important ca şi substanţa acestora. Iar acest lucru are efecte în implementare în toate etapele procesului de achiziţie publică. De exemplu, la o comparaţie simplă între două contracte de servicii de consultanţă dintr-o arie relativ similară, doar dacă punem faţă în faţă numărul şi mai ales tipul documentelor solicitate ofertanţilor, se observă o diferenţă semnificativă între felul în care două autorităţi contractante (DG AM POSDRU şi DG Employment, Social Affairs and Inclusion) aleg să pună în aplicare cadrul de referinţă pentru desfăşurarea licitaţiilor din fonduri comunitare

urmărind un exemplu ca cel de mai sus, argumentul poate fi dus mai departe, extins, ori pur şi simplu rafinat. Eu adăugasem iniţial încă o coloană, în care începusem să calculez numărul de zile şi ore necesar pentru a aduna toată documentaţia-suport pentru simpla participare la proces. Este doar de remarcat că fiecare act pentru care ofertantul trebuie să se deplaseze la câte o autoritate, fiecare copie legalizată la fel ca fiecare pagină semnată (inclusiv pe verso) de către reprezentantul legal înseamnă ore bune pierdute, atât pentru ofertant, cât şi pentru oamenii din spatele ghişeelor. Odată voi duce la capăt calculul, însă, la o primă evaluare, e de remarcat că ceea ce într-o parte înseamnă pierdere de bani (în termeni de working days şi de hârtie, timbre fiscale etc.) pentru a asigura o legalitate scriptică, se înlocuieşte în cealaltă parte printr-o simplă declaraţie. Iar aceasta nu înseamnă doar simplificarea procedurilor administrative, ci mai curând a pune accentul pe responsabilitatea şi răspunderea ofertantului. Aşa funcţionează valorile, în general, iar asumarea lor, chiar şi în acest exemplu, înseamnă economie de bani.
armonizarea multiplelor ordini normative se poate realiza mai ales prin concentrarea acţiunilor la nivelul celor care implementează respectivul cadru legal, pentru că oricum legislativul din noile state membre va avea mereu obsesia unei „ever close integration”, uneori acest lucru presupunând, de fapt, doar legi prin care pur şi simplu se ratifică directive, tratate, recomandări (tare aş fi curioasă dacă a numărat cineva vreodată numărul de acte normative care au un rând sec „despre aprobarea” nu-ştiu-cărui act, urmat de traducerea anexată a respectivului act).
într-un final, problema nici măcar nu este aceea că nu s-au absorbit banii europeni. Dacă este să ne uităm tot la POSDRU (de dragul de a conserva exemplul, dar şi pentru că îl cunosc mai bine), obiectivul acestuia este „dezvoltarea capitalului uman şi creşterea competitivităţii acestuia, prin conectarea educaţiei şi învăţării pe tot parcursul vieţii cu piaţa muncii şi asigurarea participării crescute pe o piaţă a muncii modernă, flexibilă şi inclusivă”. Potrivit unui recent studiu IPP, în cadrul POSDRU s-au aprobat 80% din alocarea financiară totală a programului, chiar dacă doar 19,10% din bani au fost cheltuiţi efectiv. Ceea ce ar părea chiar eficient, dacă este să folosim termeni de comparaţie relativi la absorbţia per total:

EU Funds in Central and Eastern Europe – Progress report 2007-10, KPMG, Martie 2011

Dacă aş fi ministru, m-aş lăuda cu acest tip de rezultat. Simpla absorbţie nu este însă un indicator de succes suficient, chiar dacă este, evident, un semn că lucrurile merg. Dacă ne uităm însă doar la două elemente de impact în cheltuirea acestor fonduri – educaţia şi piaţa muncii – evoluţiile pe aceeaşi perioadă temporală nu arată prea bine (da, ştiu, a fost? Criză, însă tocmai utilizarea fondurilor europene ar fi trebuit să tempereze involuţiile, dacă nu să producă evoluţie):

Unemployment, total (% of total labor force)

Data from World Bank

School enrollment, primary (% gross)

Data from World Bank

Epilog

În Monitorul Oficial 416 din 14 iunie 2011 apăruse ordinul 301 al ANRMAP. Iar acest document, emis sub pretextul accelerării absorbţiei fondurilor europene şi al recomandărilor Comisiei Europene, spunea la art. 6 că „Dispozitiile OUG nr. 34/2006,..., nu sunt aplicabile entităţilor juridice fără calitatea de autoritate contractantă”. Şi, pentru a sublinia faptul că beneficiarii de fonduri europene nu mai trebuie să mai parcurgă proceduri de achiziţie decât pentru contractele peste 193.000 eur, art 7 completa informaţia şi cu: „Orice document emis de autorităţile de management prin care se impune respectarea de reguli privind derularea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii de către entităţile juridice menţionate la art. 6 nu produce efecte juridice”.

Spunându-mi că s-a încheiat şi această eră în care legătura intrinsecă dintre achiziţii şi fonduri europene era dusă la extrem, am zis să spread the news şi i-am transmis vestea marţi unui prieten care, evident, lucrează pe POSDRU. A doua zi primesc următorul e-mail:

Ca sa nu-ti imaginezi, cumva.... ca traiesti in alta tara decat o faci... iti trimit ordinul referitor la anularea ordinului despre care am vorbit ieri :))Oare cine avea nevoie de asta 2 saptamani??? :)))))

Ordin nr. 312 din 29/06/2011Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 464 din 01/07/2011

Intrare in vigoare: 01/07/2011
pentru abrogarea Ordinului preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice nr. 301/2011 privind aprobarea Metodologiei de analiză a procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii finanţate din instrumente structurale

Aşa sunt ele, achiziţiile publice în România. Ce ai putea dori mai mult decât o relaţie mereu surprinzătoare, mereu dinamică?

joaca de-a vacanţa

2011-07-12T23:00:00.008+03:00

Monu, prietena de blu’zz, autoarea multor lucruri fermecătoare (precum blog-ul meu) şi, alături de mine, unul dintre motivele pentru care companiile de telefonie mobilă o duc bine în România, mi-a propus aseară să ne alegem o temă pe care să o împărtăşim cu prietenii cu blog pentru a răspunde (sau măcar posta) simultan şi a ne distra după aceea cu viziunile asupra vieţii. Şi pentru că ultimele zile mi-au fost pline de “dietetici”, mi-am amintit de un număr senzaţional de prin 2005 al Dilemei Vechi în care s-a răspuns la Chestionarul lui Proust. Aşa că
:

1. Principala mea trăsătură

entuziasmul, utopianismul

2. Calitatea pe care doresc să o întîlnesc la un bărbat

raţiunea

3. Calitatea pe care o prefer la o femeie

adecvarea

4. Ce preţuiesc mai mult la prietenii mei

inteligenţa

5. Principalul meu defect

risipirea

6. Îndeletnicirea mea preferată

elaborarea de metodologii şi (auto)entuziasmarea cu acest prilej

7. Fericirea pe care mi-o visez

oraşe cu multe lumini şi sunet de jazz pe fundal

8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire

plictisirea şi absenţa obiectivelor

9. Locul unde aş vrea să trăiesc

în aeroporturi

10. Culoarea mea preferată

roşu

11. Floarea care-mi place

lăcrămioarele

12. Pasărea mea preferată

vulturul, pentru că ştie să stea singur pe pisc

13. Prozatorii mei preferaţi

Ayn Rand, Mircea Eliade, Alain de Botton, Andrei Makine, Anais Nin

14. Poeţii mei preferaţi

Leonard Cohen, Nichita Stănescu

15. Eroii mei preferaţi din literatură

John Galt, Micul Prinţ, Hadrian (în versiunea Marguerite Yourcenar)

16. Eroinele mele preferate din literatură

Virginia Woolf, Tita (Laura Esquivel – Ca apa pentru ciocolată), Alice (din Ţara Minunilor), Antigona

17. Compozitorii mei preferaţi

Serge Gainsbourg, Leonard Cohen, Mozart

18. Pictorii mei preferaţi

Andy Warhol, Salvador Dali

19. Eroii mei preferaţi din viaţa reală

Franklin D. Roosevelt, Serge Gainsbourg, Gabriel Liiceanu, House, Mircea Eliade

20. Ce urăsc cel mai mult

lipsa de responsabilitate

21. Calitatea pe care aş vrea s-o am din naştere

moderaţia

22. Cum aş vrea să mor

cu paharul lângă mine, cu cobzarul lângă mine

23. Greşelile ce-mi inspiră cea mai mare indulgenţă

ratarea, inconsecvenţa

24. Deviza mea

Who is John Galt?

(de)construcţii

2011-07-12T00:32:00.006+03:00

„Tanti, îmi dai şi mie să-mi iau o pită?” „O ce?!” „O pită!”

Aşa am fost întâmpinate, eu şi prietena care participă la o cercetare „la faţa locului”, de copiii desculţi din Câlnic.

Câlnic este inclus prin biserica săsească fortificată în lista UNESCO a patrimoniului cultural mondial, alături de alte 5 biserici fortificate din Transilvania. Nu o să insist asupra istoricului sau specificului local, căci aştept cu interes rezultatele cercetării :)

Am trecut de multe ori prin sudul Transilvaniei şi mereu am fost fascinată de arhitectura satelor din zonă, iar imaginea pe care acestea mi-o dădeau era una „din altă lume”, puţin sau deloc atinsă de meandrele concretului sau actualităţii. Desigur, niciodată nu am interacţionat cu localnicii, dar deşi mi-au sărit mereu în ochi elemente ce mă atenţionau că o anumită bere sau o televiziune digitală au pătruns şi acolo, îmi imaginăm totuşi că ele au legătură strictă cu circulaţia bunurilor în natură şi nu cu mutaţii profunde de natură socială chiar şi în spaţiile închise.

Ceea ce m-a izbit însă vizual a fost faptul că lângă superba arhitectură săsească (şi nu doar a bisericilor!) şedeau nestingherite case recente ale unei arhitecturi incerte, urlând a sărăcie, dar vopsite în culori de-a dreptul isterice.

Într-un studiu privind modul în care locuirea devine „coextensivă cu însăşi esenţa fiinţei umane” („Repere pentru o hermeneutică a locuirii” în Secolul 20, nr. 1-2-3, 1999), Gabriel Liiceanu observă măsura în care grecescul oikos („locul locuirii”, casa) nu reprezintă atât spaţiul fizic în care omul îşi petrece viaţa, ci locul in care acesta îşi dezvoltă însăşi esenţa fiinţei, dându-i acesteia caracterul de stabilitate.

Pe de altă parte, instanţa ce impune zidul cetăţii are un rol predominant, fiind aceea care evidenţiază şi sensul ordinii edificate şi al modelului politic ce rezultă din ea. Mai precis, arhitectura urbei este tocmai expresia programului politic adoptat de stat, spaţiul public şi cel privat găsindu-şi expresia construită simbolic în ceea ce Augustin Ioan numeşte „arhitectura cu două viteze” a puterii – pe de o parte, stilul oficial (arhitectura ca artă –martor, imortalizând puterea prin edificii, monumente reprezentative), iar pe de altă parte ceea ce am putea numi programele sociale (locuinţele individuale). Toate aceste concepte ar trebui să dea seama de un anumit tip de virtute civică pe care cetăţeanul şi-o asimilează prin prezenţa fizică, zilnică, vizuală a spaţiului construit.

Aceasta înseamnă că statul, un anumit regim, construieşte prin politicile sale urbane şi un anumit tip de cetăţean, obligat a se adapta/ supune/ integra într-un anumit tip de viziune asupra felului în care ar trebui să funcţioneze comunitatea (chiar dacă acest lucru poate însemna că vrem un cetăţean limitat de apartamentele-cutie de chibrit sau doar de funcţionalul de tip Bauhaus).

Desigur, nu este de înţeles că diversitatea nu poate exista, însă, citându-l tot pe Augustin Ioan (ale cărui viziuni asupra spaţiului construit sunt nu doar bazate pe o impresionantă încrengătură de cunoaştere a subiectului, implicaţiilor culturale şi simbolisticilor, ci şi, mai ales, pe extrem de mult bun simţ), „într-un ţesut urban, diversitatea este necesară, dar incoerenţa este de evitat”.

Într-un final, toate aceste elemente arată absenţa coerenţei politicilor în extrem de multe domenii, inclusiv în cele ce ţin de teme de „generaţia a treia” sau ce ţin mai curând de development. Ori, acest lucru se traduce, ca efecte, fie în tirurile ce trec cu viteză prin plăpândele comune tradiţionale adăugându-le natural câte un popas cu mici, fie prin a fi cvasi hărţuit pentru 1 leu.

Incoerenţa se manifestă, evident, în politici ineficiente, dublate de cele mai multe ori de proastă administrare. O evidenţă care se reflectă, dacă vorbim de cauzele care duc la cerşetorie, atât în relaţiile cu grupurile (care ar trebui) asistate, cât şi în ineficienţa alocării resurselor publice (o excelentă analiză a sărăciei şi a politicilor de asistenţă socială în spaţiul românesc pe parcursul ultimelor trei secole este în continuare, deşi apărută în 1998, volumul coordonat de Ligia Livadă-Cadeschi la NEC).

Nu ştiu însă dacă aceste efecte (urbanistice şi sociale) sunt rezultatul eşecului welfare state. Tind mai mult să cred în specificul local, chiar dacă mă inspiră discursul reformisto-temperat al unor oameni precum Sri Mulyani Indrawati, Managing Director, World Bank.

Căci, într-adevăr, după atenţia acordată în principal chestiunilor ce ţin de salvarea şi refacerea sistemul financiar internaţional, până şi structuri precum G20 au început să acorde o importanţă crescândă politicilor globale ce ţin de development issues precum sărăcia şi o potenţială criză a alimentelor, urbanizare, corupţie. Şi deşi atât discursul World Bank, şi mai ales al G20 sunt în continuare ancorate în perspectiva economică, atenţia acordată transparenţei şi responsabilităţii economiilor lumii pare abordată mult mai coerent.

Dacă e prezentată ca „a much better protection of the poor” sau ca o încercare de a evita dezastre financiare similare, e o altă poveste ce va depinde, desigur, de specificul local. Acelaşi care a făcut ca acum vreo două luni, la o terasă din Bucureşti, un băieţel cerea „5 lei ca să-mi iau şi eu un hamburger de la Mec”.

farmecul lucrurilor mărunte

2011-07-07T08:33:00.003+03:00

Rareori mi se întâmplă să mă gândesc de cu o seară înainte la ce anume voi îmbrăca a doua zi. Şi aceasta pentru că de cele mai multe ori îmbrăcatul are legătură cu ce vreau să comunic în momentul respectiv şi cu adecvarea la moment şi mai puţin cu o planificare amănunţită a dinamicii zilelor.

Dar pentru că astăzi este o zi importantă, m-am trezit aseară pregătind atât pantofii mei, cât şi unii pentru Tomiţă, ce astăzi are interviul pentru o bursă ce ar trebui să îi acopere din costurile pentru MSc in Law, Anthropology and Society al London School of Economics and Political Science:

Şi pentru că tot vorbeam ieri despre cum ar putea părea această specializare uşor anacronică
pentru un program de burse ce vine dinspre business, mi-am spus eu că, în afară de argumentele ei (puternice) ce vin din zona academică, sigur o va ajuta să poarte o combinaţie mult prea contemporană între jazz shoes şi oxfords. Iar acesta pentru că deşi combinaţia de domenii poate părea inutilizabilă în lumea reală, ea vorbeşte, ca şi moda, despre o etică a aparenţei şi despre schimbarea unui regim al gustului cu un altul.

Desigur, acest lucru rămâne în continuare unul mărunt. Fie şi doar pentru că, după cum sublinia Lotman, ceea ce caracterizează moda este impredictibilitatea ei, întreruperea sensului comun asupra lucrurilor, transformarea insignifiantului în signifiant. Şi dacă nici sovieticii nu ştiau…

Astfel mi s-a stârnit cheful de a reciti o analiză extrem de bună a modei, pe care am descoperit-o în cursul de antropologie culturală al Facultăţii de Ştiinţe Politice. Desigur, cursul avea loc la Roma, căci ce alt popor ar mai fi considerat necesar pentru viitorii politologi să înţeleagă sau să producă politici de construcţie a statului naţional de tipul „Made in Italy”?

Cartea Eleonorei Fiorani, Abitare il corpo: la moda, nu este doar o extrem de bună călătorie prin teorii antropologice sau culturale asupra modei (căci se regăsesc de o manieră percutantă în ea Simmel sau Barthes), ci şi o analiză fascinantă care pe mine una mă face să mă alătur acestei lumi pline de semnificaţie cu o pereche nou-nouţă de sandale galben-pai:

De aici porneşte construcţia unor lumi de marcă seducătoare total imateriale, unde în produs contează mai ales componentele simbolice. Nu este vorba despre un „simulacru”, ci de ceva extrem de concret prin marea bogăţie şi densitate comunicativă a sa. […] Toată viaţa devine o acumulare de spectacole pentru care sunt determinante parcursurile evenimentelor, ale experienţelor care interiorizează şi naturalizează spectaculozitatea şi o raportează la subiect.

Eleonora Fiorani, Abitare il corpo: la moda, Lupetti, 2004, p. 195

pe vremea mea...

2011-07-06T19:46:00.005+03:00

Tare mi-au mai plăcut ultimele zile de dezbatere publică pe tema rezultatelor dezastruoase la examenul de bacalaureat din acest an. Adevărul este că tare greu se mai găsesc subiecte în care să stârnească atâta pasiune atât pe agenda media, pe agenda politică, cât şi pe agenda publică. Nu sunt încă atât de convinsă că acelaşi lucru se află şi pe agenda corporate, însă pe acest subiect nu voi insista, căci poate e o poveste prea lungă.

Ca om ce şi-a propus să fie mai atent la lucrurile din jurul său, am fost de-a dreptul încântată de apucăturile ceva mai puţin talibane ale celor două tabere ce par a se prefigura: cei care cred că există o vină guvernamentală în faptul că s-a ajuns aici şi cei care cred că guvernul a făcut bine că ne-a arătat care este nivelul tinerilor din ziua de azi. Este simpatic totuşi că, dincolo de nevoia ambelor tabere de a identifica vinovaţi, există totuşi un consens asupra a cum stă treaba. Şi anume că ea, educaţia, nu stă bine deloc.

O manifestare tare simpatică a acestei concluzii a tot circulat pe internet încă din primele ore de după afişarea rezultatelor la BAC:

Nu ştiu cine o fi făcut textul, însă
cred că “reflecţiile” pe marginea rezultatelor surprind tare bine trei elemente:

1. Omoară destul de bine clişeul bine împămânetenit despre cum, deşi România e la pământ în multe privinţe (calitatea guvernării, prosperitate, libertatea presei), măcar suntem un popor inteligent, “cu rezultate de excepţie la învăţătură”.

Pe mine m-a dezorientat dintotdeauna această percepţie şi deşi recunosc nevoia de a oferi societăţii lucruri pozitive în care să creadă, eu una simt nevoia şi de ceva mai mult realism în alegerea acestor subiecte de mândrie naţională. Mi se pare mai firesc şi mai puţin riscant din punctul de vedere al deziluziilor la scală naţională ca subiectul de mândrie naţională să fie mai curând stârnit de fenomene precum Românii au talent (şi mi-a plăcut teribil analiza Brânduşei Armanca pe această temă).

Pentru că dacă genul acesta de abordare face apel la subiectivismul unor credinţe (cred sau nu cred că X are talent sau cred că merita sau nu merita să câştige), a ne imagina că educaţia merge bine (sau că are rezultate bune, în ciuda faptului că sistemul e prost finanţat) frizează iraţionalul. Nu de alta, dar este absurd să ne imaginăm că fie şi dacă luăm doar aceste elemente – calitatea guvernării, prosperitate, libertatea presei – ele nu sunt într-o interdependenţă directă cu felul în care funcţionează sistemul educaţional. Dacă este să luăm ca exemplu aceşti indicatori într-un alt stat european (voi fi exigentă şi aleg...Suedia :)) şi în România, este evident că trendurile se menţin în aceeaşi zonă:

2. Dincolo de comparaţiile dintre „elevii din vremea lui” şi „tinerii din ziua de azi” (aşadar diferenţele de sistem), Hitler povesteşte despre cum s-a străduit să înveţe mai mult pentru a nu-l întrece Stalin şi deci despre un efort individual.

Ceea ce ar putea fi interesant dacă ne gândim la cât anume din ceea ce înseamnă educaţia sau mai bine spus impactul acesteia ţine de sistem (şi de politicile publice ale unui stat în această privinţă) şi cât de elemente ori ambiţii individuale.

Mi-e greu să îmi dau un răspuns ferm în această privinţă, căci dacă mai gândesc la perioadele ce mă „inspiră” ca sistem de formare, îmi vin la fel de puternic în minte ca abordări „de impact” atât viziunile sistemice, cât şi cele individualiste.

Desigur, cu toate diferenţele şi tonurile date de epoci şi contexte diferite, par a fi la fel de successful în conturarea unui „bun cetăţean” şi sistemul colectiv utopic prin care se construieşte un anumit standard de educaţie pentru toţi (ca în Christianopolis-ul lui Johann Valentin Andreae spre exemplu) şi sistemul individual-elitist al iluminiştilor scoţieni (cvasi-spartan pe alocuri, dacă mă gândesc la Autobiografia lui John Stuart Mill)

3. Indiferent de sisteme sau de imbolduri (individuale sau colective), cred că este fantastic ales momentul de descumpănire din final: „Oricum, am pus-o…Dacă ăştia sunt cei care-mi vor plăti mie pensia…”

Păstrând proporţiile implicaţiilor istorice pentru o astfel de competiţie între indivizi şcolarizaţi şi statele în care trăiesc, este interesant de observat, păstrând acelaşi element de comparaţie, în ce măsură aceste elemente duc şi la competitivitatea unei naţiuni pe termen lung:

Astfel, România ocupă locul 67/139 în Global Competitiveness Report 2010-2011 al World Economic Forum şi locul 84 la indicatorul „Quality of the educational system” în comparaţie cu Suedia, locul 2/139 global şi locul 8 la indicatorul „Quality of the educational system”.

În mod evident, partea bună a acestei întâmplări naţionale este că am mai scăpat de un stereotip ceea ce poate duce la o mai bună confruntare a realităţii. Acum, e destul de greu de spus dacă această concluzie va duce şi la politici publice coerente, menite a repara situaţia, căci surse de inspiraţie ori recomandări specifice (i.e. World Bank – Romania. Education Policy Note) sau generale (i.e. Consiliul UE – Concluziile Consiliului privind rolul educaţiei şi formării în cadrul punerii în aplicare a Strategiei Europa 2020 sunt destule.

Desigur, el poate fi şi un nou subiect de lamentaţie pentru guvernele prezente şi viitoare, purtat ca inefabil în discursul public (ceva de genul „e multă corupţie, iar sistemul educaţional e la pământ” ori în cuvintele imaginatului Hitler „Mai bine fac o refinanţare şi plec din ţară”).

Oricum, pe vremea mea era altfel...