Bloggroll

Pages

10 August 2011

top 5 carti care m-au facut sa plang

Nu am mai scris de o săptămână pe blog. Am fost ocupată să recitesc sau să îmi reamintesc cărţile la care am plâns. Aşadar, după o săptămână plină de lecturi, topul cărţilor care m-au făcut să plâng arată aşa:
5. Hector Malot – Singur pe lume sau despre cruzime
Sursa: www.okazii.ro
Singur pe lume este prima carte la care am plâns. Îmi amintesc perfect coperta în culori spălăcite şi paginile îngălbenite, dar şi faptul că m-am zguduit de plâns încă de la primele pagini. Am făcut cunoştinţă cu micul Remi înainte de Oliver Twist, David Coperfield şi Tom Sawyer, aşa că nimic din ce a urmat nu a reuşit să îl egaleze. Am citit atunci pe nerăsuflate întâmplările prin care a trecut sărmanul băiat, m-au fascinat poveştile despre viaţa de circar nomad, îmi amintesc perfect scena în care unul dintre căţeluşi purta prin mulţime pălăria în care spectatorii puneau bănuţi pentru reprezentaţie şi ştiu că nici nu m-a enervat şi nici nu m-a bucurat happy end-ul.
Ştiu că am trăit cu multă intensitate cartea aceasta, că m-a lăsat epuizată de trăiri, însă nu am recitit-o vreodată de atunci, chiar dacă printre îndeletnicirile mele preferate este şi recititul cărţilor (mi se pare că acest gest dă măsura schimbărilor din oameni). Şi nici nu cred că o voi reciti, pentru că ceea ce m-a făcut să plâng nu a fost neapărat empatia pentru Remi, ci furia în faţa cruzimii oamenilor. Pagină după pagină, Hector Malot s-a încăpăţânat să vorbească despre cruzimi teribile, dar şi despre neputinţa în faţa lor. Aşa că ce mai contează un happy end? Căci mie povestea aceasta mi-a spus că, deşi se poate ca lucrurile să se rezolve într-un final, oamenii tot sunt capabili de cruzimi inimaginabile pentru care de cele mai multe ori reuşesc să găsească şi motivele care să le valideze acţiunile. Între timp am crescut şi nu a mai fost nevoie să citesc într-o carte despre aceste lucruri...
—Ce-ai făcut cu procesul ? întrebă tuşa Barberin,

—L-am pierdut ! Judecătorii au zis că eu am fost de vină fiindcă am stat sub schelă şi că antreprenorul nu-mi datorează nimic. Şi, lovind cu pumnul în masă, începu să suduie şi să îndruge tot felul de ameninţări. Procesul l-am pierdut, urmă el peste puţin, banii pierdut... şi, pe deasupra, mai sînt şi beteag. O să crăpăm de foame ! Colac peste pupăză, îl mai găsesc şi pe ţîncu' ăsta aici în casă ! Ai putea să-mi spui de ce n-ai făcut cum ne-a fost vorba ?
—Fiindcă n-am putut.—N-ai putut să-l duci la orfelinat?—Cum să mă despart de un copil pe care l-am hrănit cu laptele meu şi la care ţin ca la ochii din cap ?—Doar nu e copilul tău!

Hector Malot, Singur pe lume, Ed. Ion Creangă, 1980, p. 16 

4. Edmondo de Amicis – Cuore sau despre neputinţă
Sursa: www.librariaeminescu.ro 
Mda, previzibil, am cam plâns la Cuore. Şi cunosc tare mulţi oameni care au făcut la fel, chiar dacă am auzit că „tinerii din ziua de azi” nu prea se mai emoţionează la astfel de poveşti. Cuore era tare populară pe vremea mea şi ştiu că autorul însuşi spunea că e o carte destinată tinerilor din şcolile primare, crezând că le „va fi de folos”. Acum, nu prea ştiu care poate fi folosul citirii unei cărţi atât de sadice la 8-9 ani, însă, da, poate fi de folos să ştii încă de mic copil că sunt alţii mai nenorociţi ca tine, dar şi că o privelişte „drăgălaşă” poate fi şi aceea cu „mititelul coşar printre rochiţe de diferite colori, înconjurat de acea neîncetată fâlfâială de pene, de panglici şi cârlionţi” care îl ajută să scape de bătaia stăpânului pentru că s-ar fi întors fără banii munciţi într-o zi.
Zic că e o carte sadică pentru că, dincolo de multele aspecte de omenie/umanitate sau de momentele în care înveţi că ai greşit şi găseşti calea de a îndrepta greşeala, poveştile din Cuore îşi găsesc de obicei doar rezolvări temporare. Probabil micul coşar va mai lua bătaie de la stăpânul său în alte zile, fiul lăcătuşului va fi invitat acasă la un coleg şi i se vor da bomboane, însă acasă la el tot va fi bătut de tatăl său... Am recitit Cuore acum câteva nopţi, pregătind post-ul acesta şi nu m-am putut opri (nici din citit, dar nici din plâns) până pe la 5 dimineaţa. Şi am recitit cartea pentru că niciodată nu strică să ţi se amintească faptul că, din păcate, indiferent câte bomboane ai avea de oferit pentru a îndulci câteva minute vreun suflet, indiferent câte SMS-uri ai da pentru donaţii în sprijinul unor oameni rămaşi fără case, este cam greu (dacă nu bolnăvicios) să îţi imaginezi că acest lucru va schimba lumea. Mie Cuore îmi vorbeşte despre sentimentul neputinţei pe care ţi-l poate da faptul că nu te poţi opri în faţa fiecărui nevoiaş. Şi câteodată am nevoie de un astfel de duş rece pentru a-mi aminti că trebuie să găseşti calea de a produce schimbări structurale şi să investeşti în aceasta toate bomboanele tale.
Dar chiar în seara aceea, la masă, tatăl zise cu bucurie:

— Ştiţi că în luna aceasta am câştigat treizeci şi două de lire mai mult decât în luna trecută! Zicând acestea, scoase din buzunar un cornet cu bomboane, ca să sărbătorească împreună cu copiii săi acest neaşteptat câştig.
Copiii, de bucurie, bătură din palme. Lui Giulio, văzând pe tatăl său aşa de vesel, îi veni inima la loc şi se gândi:

— Nu, dragul meu tată, o să te ajut şi de aici înainte şi o să mă silesc din toate puterile, ca să învăţ ziua pentru şcoală, iar noaptea să lucrez pentru dumneata şi pentru toţi ai mei.
Tatăl, urmându-şi vorba, zise:
— Un prisos de treizeci şi două de lire e ceva! Îmi pare foarte bine! Numai dumnealui mă mâhneşte! şi arătă pe Giulio.

3. Daniel Keyes – Flori pentru Algernon sau despre ratare
Sursa: www.humanitas.ro
Cartea aceasta chiar este o carte rară. Este povestea lui Charlie Gordon, un personaj cu un retard sever. Charlie, ca şi şoricelul Algernon, sunt supuşi unui tratament experiemental (desigur) şi ajung geniali. Desigur, experimentul se finalizează cu regresul inteligenţei şi cu nişte vagi amintiri ale lui Charlie despre locul în care ar trebui puse nişte flori pe mormântul lui Algernon.
Sigur, am plâns la ratarea lui Charlie pentru că deşi „fiecare dintre noi este locuit, probabil, de un prost şi de un geniu”, iar Daniel Keyes pune o umbră de candoare pe Charlie cel prost, dar cu prieteni, până şi el ar vrea „să fi dinou deştept ciar acum”. Iar ratarea aceasta este dureroasă pentru că vorbeşte despre devenire şi chiar dacă devenirea este facilitată chimic, Charlie munceşte mult pentru ea. Şi mai enervantă este respingerea vechilor prieteni în faţa unui Charlie inteligent, dar şi resemnarea lui în faţa faptului că e bine să ai prieteni şi că „iuşor săai preteni dacă laşi lumea sărâdă detine”. Evident că nu există vreun tratament miraculos care să te transforme într-un geniu, însă nici resemnarea în faţa prostiei nu mă încântă...
Algernon a murit acum două zile. L-am găsit la patru şi jumătate dimineaţa când m-am întors în laborator după o hoinăreală pe cheiuri – zăcând pe o parte, cu labele întinse, într-un colţ al cuştii. Ca şi cum ar fi alergat în somn.[...]

Mă umple de frică gândul că acelaşi lucru mi s-ar putea întâmpla şi mie chiar acum. Totul capătă o formă reală după ce am văzut creierul lui Algernon. Pentru prima oară, simt că mi-e teamă de ce va urma.
Am pus corpul lui Algernon într-o cutie mică de metal pe care am luat-o acasă. Nu puteam să las să fie aruncat în crematoriu. Este ceva prostesc şi sentimental, dar azi-noapte, târziu, l-am înmormântat în curtea din dosul casei. Plângeam în timp ce-i puneam un bucheţel de flori sălbatice pe mormânt.

Daniel Keyes, Flori pentru Algernon, Ed. Humanitas, 2003, pp. 227-228
2. Andrei Makine – Pe vremea fluviului Amur sau despre eroi
Sursa: www.humanitas.ro
Andrei Makine este unul dintre scriitorii mei preferaţi şi nu doar pentru că găsesc teribilă poezia din scriitura fiecărui suflet de rus exilat în Occident (urme care se simt cu aceeaşi intensitate în Ayn Rand, în Nina Berberova, în Soljeniţîn, sau în Nabokov), ci şi pentru că reuşeşte să îmbine atât de bine aerul rece din satele siberiene cu personaje ce presimt cu obstinaţie miracolul unui occident cald. Nu cred să îmi fi scăpat vreuna dintre cărţile lui publicate în România, însă prima pe care am citit-o şi care mi-a rămas şi cea mai dragă (da, pentru că m-a făcut să plâng!) este cea care vorbeşte despre cei trei băieţi din satul siberian din vecinătatea fluviului Amur care descoperă într-o zi un film cu Jean-Paul Belmondo.
Povestea aceasta despre cum nişte băieţi învaţă să viseze şi să-şi urmeze visele de-a lungul unei căi ferate din mijlocul taigalei se sfârşeşte nostalgic într-o iarnă din New York, în care se rememorează faptul că, pe vremea fluviului Amur, în faţa deznădejdii, era suficientă încurajarea lui Belmondo: „Nu, încă nu mi-am fumat ultimul trabuc!”. Cartea aceasta m-a făcut să plâng (dar de data aceasta liniştit, aproape mulţumitor) pentru că mi-a vorbit despre importanţa eroilor şi mai ales despre faptul că pe fiecare dintre aceşti eroi îi alegi pe măsura sufletului tău, iar atunci când ei mor (singuri sau de mâna ta) este plăcut să te delectezi cu nostalgia timpurilor în care ei au lăsat urme în tine.
Iar în faţa magazinului de spirtoase, pentru prima oară în viaţa noastră, am fost martorii unei explozii de râs, nu ai unei bătăi... Da, toţi bărbaţii aceia aspri, roşii în obraji, râdeau în hohote; se cocoşau nu din cauza unei lovituri în plex, ci de râs! Se loveau peste coapse cu pumnii lor de fier, îşi ştergeau lacrimile, înjurau, râdeau! Iar în gesturile lor, în strigătele lor, îl recunoşteam pe ultimul Belmondo. Era acolo, printre siberienii noştri – căutători de aur, vânători de zibeline, tăietori de lemne...

Din nou, locuitorii care treceau pe lângă magazin îşi spuneau cu o bucurie secretă: „Da, au făcut o mare prostie, activiştii ăştia, lăsându-l acolo, pe bulevard!”

Imperturbabil, Belmondo ne surâdea de departe.
Andrei Makine, Pe vremea fluviului Amur, ed. Humanitas, 2003, p. 135
1. Regional Cooperation Council, Regional Anticorruption Initiative, Transparency International Romania – Integrity and Resistance to Corruption of the Law Enforcement Bodies in South East European Countries sau despre limite
Sursa: www.rai-see.org
Cartea aceasta vorbeşte despre percepţia judecătorilor, a procurorilor şi a poliţiştilor cu privire la independenţa şi eficacitatea sistemului judiciar în combaterea corupţiei din nouă state ale Europei de Sud Est: Albania, Bosnia Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Macedonia, Moldova, Muntenegru, România şi Serbia. Şi chiar dacă subiectul este interesant cu precădere pentru oamenii care lucrează în domenii precum reforma justiţiei, lupta împotriva corupţiei sau construirea democraţiei în „cealaltă parte a Europei, chiar dacă tot în Europa”, eu cred în continuare că dacă vrem să înţelegem de ce nu prea funcţionează justiţia, mai trebuie să ne uităm şi la cei din interiorul ei altfel decât acuzându-i că se plâng cam mult pentru ce salarii au.
Pentru scrierea cărţii acesteia au fost necesari nişte oameni entuziaşti, chestionare aplicate câtorva sute de judecători, procurori şi poliţişti judiciari, vreo 24 de avione schimbate de mine şi colegii mei pentru întâlnirile „de la faţa locului” din Balcani şi de litri buni de cafea, energizante şi probabil mii de ţigări. Dincolo de amuzamentul în faţa unor descoperiri precum faptul că în Muntenegru moneda naţională este euro şi că în aeroportul din Podgorica sălăşuiesc vrăbiuţe sau că hotelul din Skopje în care fusesem cazată alături de Monu era cunoscut pentru prostituatele din el, cartea aceasta m-a făcut să plâng pentru că în ea sunt puse încăpăţânările unor structuri de a da bine în faţa Uniunii Europene, dar şi resemnările de genul „corupţia s-a născut odată cu umanitatea şi va muri odată cu ea”. Iar plânsului acesta i-am dat drumul în acea vineri noapte în care cartea a plecat spre tipografie. Eu mi-am depăşit limitele atunci, iar aceasta a făcut din plâns un gest de uşurare pentru toate orele nedormite, pentru calculele statistice care mi-au nenorocit ochii şi pentru ameninţarea nereuşitei care nu s-a concretizat, dar a dus la şi mai multe nopţi nedormite. Era acum mai bine de un an, însă de atunci şi până acum m-am tot întrebat dacă plânsul acela de atunci nu avea în el şi disperarea liniştită pe care ţi-o dă faptul că s-ar putea ca o limită depăşită să nu însemne nimic dincolo de tine.
No doubt can be brought to the harsh effect of corruption on the fundamentals of the democratic principles (such as rule of law, openness, transparency and democratic accountability and equity in dealing with citizens). In the process of democratization, the post-Communist South and Eastern European countries have adopted Judicial Reform and Anti-Corruption Strategies with the purpose of creating the necessary legal and institutional framework or strengthening/enforcing the existing ones. Nevertheless, after more than two decades from the fall of communism, the SEE countries are still ranked in the Corruption Perception Index (CPI) by Transparency International at the bottom as “very corrupt” compared to the Western European countries.

RCC, RAI, TI Romania, Integrity and Resistance to Corruption of the Law Enforcement Bodies in South East European Countries, 2010, la: http://www.rai-see.org/doc/Integrity_and_Resistance_to_Corruption_of_the_Law_Enforcement_Bodies_in_South_East_European_Countries-Survey_Report.pdf

4 comments :

Cred că m-am emoţionat mai mult decât mă aşteptam la postul despre cărţile ce te-au emoţionat pe tine.

daca nici cartile nu imi mai produc emotii...

"schimbari structurale" zici?!? ;) in aceeasi pagina cu Belmondo?!? am suras :) pentru Remi, exact coperta asta mi-o aduc aminte si eu, insa n'am gasit-o, din pacate, nici dupa 2 ore de cautari :( da' nu mi-a dat prin cap sa ma uit pe okazii :( pentru celelalte, bag sama ca mai am chestii de citit si la varsta asta ;) of, ce putin timp am--sau ce prost mi-l gestionez ;)

Dragă Madame, săru'mâna. Şi eu îmi amintesc o copertă mai abitir decât pe altele... dar alta. Şi-am găsit asta...