strada pe care trăiesc...

M-am mutat pe strada mea prin vara lui 2005, iar criteriile alegerii au fost extrem de simple: trebuia să fie în zona Pieţei Alba Iulia (căci nu puteam renunţa la tabietul ce implică o Leffe blondă draught la Traffic), trebuia să fie garsonieră (căci mă simţeam legată de glie dacă apartamentul nu era uşor de închiriat) şi trebuia ca zona & apartamentul să îmi permită să umblu liniştită prin casă fără îngrădirea unor perdele.

Dincolo de îndeplinirea acestor criterii, m-a încântat că strada mea avea pe partea stângă numai case. Multe, unele cochete, altele în faţa cărora se jucau table. Iar treaba cu tablele se pare că nu era o întâmplare, ci o tradiţie bine împământenită în cultura străzii şi care a dat naştere la multe alte veri cu table, dar şi legendei conform căreia aş fi fost vicecampioană pe Brăiliţa.

De atunci s-au schimbat multe la strada mea şi eu însămi am schimbat strada de două ori: pentru via Tullio Levi Civita şi mandarinul din curtea romană, dar şi
pentru bulevardul Ferdinand şi busuiocul din balconul bucureştean. În faţa blocului mi-au crescut 4 blocuri nou-nouţe, iar eu mi-am pus perdele, s-au adunat vreo nu-ştiu-câte clădiri de birouri şi s-au desenat locuri de parcare, iar eu am început să parchez în spatele blocului... Nimic deranjant, într-un final, ci o nouă dovadă că „simt piaţa” şi că, odată cu piaţa, poţi merge „la Nutzica” în loc de „la Madame”.

Au rămas la fel tradiţionalul joc de table estival şi faptul că eu stau pe strada aceasta. De fapt, sunt convinsă că strada aceasta s-a inventat pentru ca doamnele de la Speed Taxi să audă foarte des: „bloc Dumitru nouă Ana, cu scara Ana”. Şi eventual să se întrebe cine va mai coborî de data aceasta. Căci strada mea nu are niciun farmec dincolo de garsoniera mea, devenită cvasi mitică în poveştile despre alte timpuri, mai puţin pline de griji sau măcar ceva mai boeme.

Şi în casa mea este vorba despre la fel de multe lucruri ca şi în strada pe care este ea amplasată. Pentru că pe strada mea se puteau întâmpla în aceeaşi duminică, la distanţă de o sută de metri şi 2 minute de plimbat cu House, o plecare spre cimitir şi o plecare spre starea civilă ambele acompaniate de aceeaşi muzică de jălanie care îmi dă siguranţa că Emir Kusturica ştie despre ce vorbeşte...

La fel merg lucrurile şi în garsoniera de pe Brăiliţa...

...pentru că avea pereţii albi la început, iar între timp a trecut prin roşu aprins, prin „viaţa asta-i ca şi-o scară”, dar şi prin „numărători de ploi din doi în doi”, printr-un tapet montat cu dibăcie alături de Mishu, pentru a se odihni într-un tihnit cafe au lait

...pentru că întotdeauna au încăput în ea mai mulţi oameni şi mai multe poveşti decât m-aş fi aşteptat, dar, cu toate acestea, punctul culminant şi l-a atins în acea după-amiază din vara lui 2007 cu o masă pe balcon şi un şpriţ cu sifon luat din cartier prin care ne pregăteam de operaţia de a doua zi a Liviei

...pentru că farfuriile aruncate de pe balconul ei pot ateriza, cu un calcul atent, pe stradă şi nu în oameni/ maşini

...pentru că datorită apropierii convenabile a străzii de mall, ea a fost burduşită de-a lungul acestor ani cu haine şi pantofi (încă nu le-am făcut recensământul, dar ar putea ocupa ei singuri întreaga casă), dar şi cu cărţile care acum s-au extins şi în biblioteca din maşină (cât să încapă?!)

...pentru că în ea m-am îndrăgostit, ceea ce a dus la multe apucături recurente, printre care şi risotto-ul cu spanac şi parmigiano

...pentru că sunt sigură că a adus străzii un plus de savoare mediteraneano-vegetariană prin sesiunile de gătit nocturne, dar şi prin faptul că balconul ei nu are muşcate, ci bucusuioc, pătrunjel, rucola, salvie, rozmarin şi cimbrişor

...pentru că oricum nimeni de pe strada mea nu s-a revoltat vreodată la combinaţiile de Gainsbourg, Cohen sau Hruşcă cu muzicile italiene

...pentru că dacă strada nu ar vrea să fie o bucată din casa mea, House se va îngriji întotdeauna să facă acest teritoriu „al lui”, iar cum House e al meu...

...pentru că în ciuda inflaţiei, crizei şi TVA-ului mărit, în zonă în continuare poţi lua gânduri cu 3 lei kilu'

Posted in: in jur , leapsa , proust