Bloggroll

Pages

doua probleme de sistem in managementul fondurilor europene

Pentru mine motivele pot fi rezumate la două elemente de sistem: nu prea ştim ce înseamnă de fapt fondurile europene şi ineficienţa generală în managementul fondurilor publice.

care-i treaba cu legea sanatatii?

Habar nu am dacă legea aceasta este bună sau proastă!

Inventarul nostalgiilor preferate

Printre îndeletnicirile mele preferate este creşterea nostalgiilor. De obicei, am grijă de ele, le inventariez cu destul de multă stricteţe, le asortez între ele şi le pieptăn frumos, de fiecare dată când se mai transformă câte una.

Despre standarde şi alţi demoni

MCV este un instrument bun, dincolo de discuţiile despre indicatorii utilizaţi pentru măsurarea progreselor ori despre sursa datelor colectate.

Achiziţiilor publice cu dragoste

Aşa sunt ele, achiziţiile publice în România. Ce ai putea dori mai mult decât o relaţie mereu surprinzătoare, mereu dinamică?

1 August 2012

Batman la Vila Dante

Sursa:  http://en.wikipedia.org

Am văzut în sfârşit The Dark Knight Rises. Dintr-o nefericită întâmplare, mi-e teamă că multă lume ce se va duce să vadă filmul va avea în minte tragedia de la Aurora. Alţii, publicul obişnuit al acestui gen îşi vor păstra motivele: supereroi, vizual, acţiune. Mi-aş dori însă să vă mai uitaţi la ceva. Ceea ce presa americană numeşte „mesajul politic" al lui Nolan. 

Şi, cred eu, pe bună dreptate. Viziunea din The Dark Knight Rises chiar are puternice aspecte „de dreapta”. Gotham-ul este, în primă instanţă, un oraş în care nu există neapărat dreptate, dar există o ordine asumată şi un fals erou care a dus la ea, pentru că lumea are nevoie de un erou.

Deşi există inegalitate, ea este acceptabilă. Atât de acceptabilă, încât într-una dintre scenele de la începutul filmului, Bruce Wayne îi spune Selinei Kyle (niciodată numită Catwoman) că, printr-un „accident” al bursei este falimentat, dar că va putea păstra celebra sa casă. Replica acesteia este adorabilă: "the rich don't even go broke like the rest of us".

Totul se schimbă când Bane şi mercenarii lui ocupă oraşul. Peisajul devine distopic şi asta pentru că Bane vrea să dea oraşul înapoi „poporului”, eliberându-l de opresorii bogaţi şi de forţele de ordine. În timp ce poliţia este blocată undeva în subteranele oraşului, bogaţii sunt târâţi afară din case, iar caselor lor devin „casele tuturor”.

Discuţia despre critica adusă prin film fenomenului Occupy este destul de aprinsă şi nu poate fi ignorată nici măcar de protestatari. Iar mie mesajul politic mi se pare destul de pregnant. La fel şi opţiunea pentru o ordine în care nu o fi totul perfect, dar măcar „deciziile mari” nu sunt lăsate la voia conflictului între popor şi bogaţi.

Şi încă ceva. Îmi pare rău că nu am găsit o variantă oficială care să surpindă mai bine scena ocupării caselor bogate de către popor, dar trailer-ul acesta are o bucăţică interesantă între 0.55 – 1.00. Uitaţi-vă la el sau mergeţi la film şi după aceea priviţi imaginile de la ziua porţilor deschide de la Vila Dante - găsiţi nişte video sugestive pe Gândul şi pe EvZ. Vă amintesc de ceva?


29 July 2012

tinere, limbajul!


You can leave your hat on!

În septembrie se fac 12 ani de când sunt vegetariană. În aceşti aproape 12 ani, nu am încercat să conving pe nimeni că aşa e mai bine. Nu am căutat prozeliţi, ci cel mult am gătit pentru diverşi oameni, ca să dau un răspuns la „Dar tu ce mănânci?”. Când am fost întrebată de ce, de fiecare dată mi-am adus argumentele. De multe ori mi s-a răspuns cu agresivitate. Dar am subliniat de fiecare dată că e alegerea mea.

Şi în niciun caz nu i-am spus vreodată cuiva: „Eşti un criminal de fiinţe care se hrăneşte cu carne aflată în putrefacţie şi pentru asta vei arde în flăcările iadului, cârnatule!”

Ceea ce se întâmplă în schimb în zilele acestea ca parte a campaniei pentru referendum mi se pare trist şi îngrijorător. Sunt cârnat sau băsistă dacă nu merg la vot? Sunt comunistă şi hoaţă dacă merg la vot? Eu mi-am adus argumentele mele pentru alegerea făcută. Şi mi-o asum. Iar argumentele mele nu au în ele nimic de-a face cu niciun dictator, dar nici cu vreo lovitură de stat.

Mă întristează pentru că oameni altminteri decenţi găsesc în ei resursele de a jigni şi a pune în aceeaşi găleată pe oricine nu se alătură argumentelor lor. Că ajunge să fie preferabil să te ocupi cu frivolităţi de tipul vestimentaţiei alese azi de oamenii care se perindă la TV. Pentru că, nu-i aşa, la o frivolitate se poate răspunde cu ceva mai multă detaşare, iar cu acestea nu rişti să ajungi la rupturi.
Girl you'll be a woman soon...

Mă îngrijorează pentru că dihotomizarea, vrajba şi absenţa nuanţelor nu au adus niciodată ceva bun. Pentru că e perfect în regulă să ai convingeri şi argumente puternice, dar încă mai cred că moderaţia merită un elogiu. După cum mai cred că până şi cea mai frumoasă ţinută alb-negru devine superbă dacă adaugi un ruj roşu.

Mi-e teamă de extreme, oricât de multe bune intenţii ar avea în spate. După cum mi-e frică de agresivitatea în limbaj, oricât de multe îngrijorări legitime ar avea în spate. Voi ştiţi că un ardei umplut cu vinete şi dovlecei poate fi la fel de bun ca unul umplut cu carne tocată? 

6 July 2012

Răul mai mic

Posturile de televiziune transmit imagini de la protestele care li se potrivesc mai bine, Monitorul Oficial pare să folosească o cantitate impresionantă de cerneală pentru a face faţă timpurilor moderne şi deja tic-tac-ul care numără zilele până la cea mai enervantă dilema etică (referendumul pentru destituirea lui Băsescu) devine dezarmant. Măcar până acum aveam răul mai mic. Ieri la 4 ştiam care e răul mai mic. După doar câteva ore nu mai ştiu. Mă poate lămuri şi pe mine cineva care e răul mai mic?
Sursa:  http://vampirekingdom.deviantart.com
În faţa dilemei etice – ce voi vota la referendum – nu pot decât să sper că nu se va duce suficientă lume la vot (cu toată modificarea prin OUG 41/2012 a Legii 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, înţeleg că pentru a fi validat rezultatul tot este necesar ca prezenţa la vot să fie de minim 50%+1).
Poate suna iresponsabil, dar prefer să pierdem bani din taxele şi impozitele noastre repetând referendum după referendum (referendumul din 2007 a costat 47,349 milioane lei). Pentru că suntem cu toţii părtaşi prin neimplicare sau prin reacţii târzii şi merităm să plătim. Mi-aş dori să golim bugetul de stat pe referendumuri, dacă de asta e nevoie pentru a ne da palma care ne va face să alegem altfel decât dintre două rele.

Dar ceea ce mi-aş dori şi mai mult decât atât ar fi să ne cumpărăm astfel timpul necesar pentru a aduna de prin vecini, de prin cunoscuţi, oameni pe care să-i convingem să candideze. Să spunem că am face aşa, cam un referendum pe lună, până în noiembrie...Ce înseamnă vreo 60 milioane de euro pentru a găsi nişte oameni decenţi? E mult? E puţin?

E puţin fezabil şi greu de făcut. Ştiu doar că o perspectivă a unor alegeri anticipate prezidenţiale şi parlamentare în care nu voi şti care e răul mai mic va transforma dezamăgirea în lehamite definitiv. Iar pentru asta, pe scurt:
  • Acuz partidele care se aruncă cu grabă de fată mare gata de măritiş peste legi şi instituţii, într-un avânt teribil de a fi inconsistenţi cu propriile discursuri de dinainte de a avea puterea. Atâta vreme cât decizia de oportunitate este justificată doar de deţinerea unei majorităţi parlamentare sau a unui minister, rămân toate un monument nepieritor de nesimțire naivă în faţa oricăror principii de bine public.
  • Acuz pe cei care fac posibil ca, după atâţia ani, singura variantă de a opri abuzuri să fie aceea de a fi muştruluiţi de comunitatea europeană şi/sau internaţională. Şi de asta se fac vinovaţi atât cei aflaţi la putere care uită repejor de cei care le dau banii cu care funcţionează, cât şi noi ăştia care nu suntem suficient de buni sau mulţi cât să sancţionăm altfel decât prin vot.
  • Acuz pe toți cei care terfelesc cu nerușinare simboluri prețioase – nu or fi ele mult(e), însă unii dintre noi încă se mai emoționează la Imnul golanilor și la Vino Doamne. Lasați în pace 22 decembrie, lăsați în pace 13-15 iunie, ele sunt pentru a legitima valori și principii, nu partide și candidați.
  • Acuz societatea civilă din care cu idealism fac parte de vreo 3 ani că a fost că a fost unealta diabolică a erorii politicii făcute de ochii UE, vreau să cred că fără știrea sa, și că și-a apărat apoi opera nefastă, vreme de atâția ani, prin mașinațiunile cele mai absurde și mai vinovate. Nu avem niciun drept să ne plângem că sunt încălcate standardele adoptate pe principiul copy-paste.
  • Acuz o mare parte a presei că s-a făcut complice, prin slăbiciunea de caracter cel puțin, la una dintre cele mai mari nedreptăți ale acestui sfert de secol – ați scos din limbajul cotidian ce scria „la gazetă” şi l-aţi înlocuit cu „a zis X la A3/B1”. Nu ştiu dacă faptul că nu vi se mai vând tirajele print e din cauza internetului.
  • Acuz Comisia Europeană (și alte asemenea organisme care erau în măsură să evalueze convergența nostră cu unele standarde) că a avut în mâinile sale dovezile clare ale lipsei de pregătire a României pentru UE și că le-a ignorat, că s-a făcut la fel de vinovată de această situație de abuzuri și/sau ignorare a principiilor care stau la însăși baza UE.
  • Acuz studenţii şi profesorii care au făcut acceptabil furtul, unii fără îndoială dintr-o convingere că toată lumea o face, ceilalalţi poate din acel spirit de castă construit pe cărţi plagiate. S-au făcut complici la aceeași crimă de a pune un semn de întrebare asupra amărâţilor din universităţile de afară cu care altminteri ne mândrim.
  • Acuz, în cele din urmă, o întreagă clasă politică ce, cu toate excepțiile ei, m-a făcut să îmi pierd speranța și libertatea de a alege orice altceva în afară de răul mai mic. Și este extrem de trist să îți pierzi speranța la 26 de ani. 

20 June 2012

#câtevaevenimenteneglijatepentrucătrăimîncerculnostrustrâmt (I)


Un şut la bună distanţă de poarta Angliei a unuia dintre jucătorii Ucrainei a fost calificat de comentatorul TVR-ului ca fiind „modest”. Printre eleganţe, ironii şi metafore de comentatori sportivi, m-a izbit cuvântul acesta: modest. L-aş pune etichetă pe aşa de multe lucruri ce populează dezbaterea publică a zilelor acestea!

În ultimele zile, printre scandaluri imediate şi o viaţă cultural-sportivă intensă, au fost tratate modest în spaţiul public trei evenimente extrem de importante: eforturile din ce în ce mai mari de combaterea a traficului de fiinţe umane, Summit-ul liderilor G20 şi Conferinţa ONU privind dezvoltarea sustenabilă RIO+20.

a fost odată un vis frumos [un vis frumos] cu un băiat şi-o fată

Ieri, pe 19 iunie, era lansat la Washington Trafficking in Persons Report 2012, probabil una dintre cele mai atente evaluări a stării ţărilor în ceea ce priveşte combaterea traficului de fiinţe umane. Asta pentru că evaluează cea mai la îndemână măsură de combatere a fenomenului: capacitatea guvernelor de a răspunde acestei crime. Raportul ia în calcul măsura în care guvernele ating standardele minime privind combaterea traficului de carne vie, aşa cum apar ele şi în Protocolul de la Palermo.

Metodologia clasifică ţările în mai multe „straturi” (tier). România se află în stratul 2, în care se află ţările ale căror guverne nu ating standardele minimale, dar „fac eforturi semnificative” pentru a ajunge acolo. E de remarcat că România face aceste eforturi de cel puţin 7 ani de când se realizează evaluarea, aflându-se tot acolo.

În 2012, ne aflăm la un nivel similar cu ţări precum Albania, Bosnia Herţegovina, Kosovo, Serbia, Ucraina, dar şi Bulgaria (pfiu!?). N-am scăpat însă de nou-identificatul exemplu de „aşa da!”, Polonia fiind în stratul superior (şi cel mai înalt). Tot acolo se găsesc şi Croaţia sau Macedonia...Mergând mai în detaliu, se confirmă că avem de toate: de la femei, copii şi bărbaţi supuşi muncii forţate până la femei şi copii victime ale traficului sexual (procentul copiilor fiind estimat la aproximativ o treime din totalul traficului de carne vie).

Raportul pe indicatori confirmă eforturile de atingere a standardelor minime, mai ales prin instrumentarea cazurilor de trafic de fiinţe vii (unul dintre cele mai ridicate din Europa) şi prin eforturi „creative” de prevenire a traficului de persoane. Probleme extrem de mari par să rămână la nivelul serviciilor oferite victimelor traficului de carne vie (măsurile de austeritate afectând atât serviciile de stat, cât şi pe cele oferite de ONG-uri), sporind astfel riscul de re-intrare acestora în lanţul de trafic.

Mai grav este faptul că guvernul a raportat doar două cazuri de angajaţi guvernamentali investigați pentru infracțiuni de trafic de persoane. Măcar la eforturi de prevenire am avut ce raporta. Altminteri, eu mă bucur să văd că Agenţia Naţională împotriva Traficului de Persoane (ANITP) a fost atât de inspirată de Loverboy încât să lanseze campania Prietenul tău poate fi un „Loverboy”!. Astfel stau și eu liniștită că în materie de apariții cinematografice website-ul ANITP este mai actualizat, dat fiind că pe partea de analiză şi statistici privind victimele cele mai recente date sunt pentru semestrul I din 2011...

să fie strategie!
Şi a fost strategie. Tot ieri, pe 19 iunie, Comisia Europeană a adoptat Strategia UE pentru eradicarea traficului de fiinţe umane (2012-2016), care propune „măsuri concrete şi practice” prin cinci priorităţi:

1. Întărirea identificării, protecţiei şi asistenţei victimelor, cu o emfază specială asupra copiilor.
2. Creşterea prevenţiei în traficul de persoane, inclusiv prin reducerea cererii
3. Intensificarea investigării traficanţilor
4. Îmbunătăţirea coordonării, cooperării şi coerenţei în UE,cu organizaţiile internaţionale şi cu state terţe, inclusiv cu societatea civilă şi sectorul privat
5. Creşterea cunoaşterii şi răspunsuri eficiente la direcţiile noi identificate în traficul de fiinţe umane

Strategia mai trebuie discutată în Parlamentul European şi în Consiliu, însă de principiu ar trebui să fie aplicată cât de curând, propunându-şi o primă evaluare a progreselor în 2014.

Buun...de ce contează pentru România? Prima răutate care îmi vine în minte ar fi aceea că acum ştim şi noi cu ce să umplem paginile noii Strategii naționale împotriva traficului depersoane pentru perioada 2012-2016. Documentul a fost pus tot ieri pe website-ul MAI şi mie îmi place tare mult să observ că obiectivele Strategiei arată, evident, o poziţie foarte comună cu cea a UE:

1. Dinamizarea activităţilor de prevenire şi a participării societăţii civile la derularea acestora
2. Îmbunătăţirea calităţii protecţiei şi asistenţei acordate victimelor traficului de persoane în vederea reintegrării sociale
3. Îmbunătăţirea capacităţii instituţionale de investigare a infracţiunilor de trafic de persoane, cu precădere a cazurilor de trafic de minori, precum şi urmărirea profitului infracţional de către organele de urmărire penală
4. Creşterea capacităţii de colectare şi analiză a datelor privind traficul de persoane
5. Optimizarea şi extinderea procesului de cooperare interinstituţională şi internaţională pentru susţinerea implementării strategiei naţionale împotriva traficului de persoane

Acum...eu cred că e perfect în regulă să avem obiective comune cu cele ale UE, însă ce nu înţeleg este de ce dacă majoritatea statelor membre sunt în stratul 1 mai sus descris, iar noi în al doilea, nu avem şi nişte obiective specifice care să ne ajute să atingem standardele propuse de strategie (punctul A) din punctul C în care ne aflăm noi şi nu din punctul B al altor state...

Iar în punctul nostru C corupţia este o mare problemă, intrinsec legată de suspiciuni de implicare a poliţiştilor sau a altor oficiali publici în traficul de carne vie, după cum subliniază Raportul publicat nu mai târziu de 25 mai anul acesta de către Consiliul Europei în urma misiunii de evaluare GRETA în România. Ori Strategia propusă răspunde la asta cu un minunat: „societatea suportând, în acelaşi timp, influenţe negative generate de amplificarea fenomenului corupţiei”.

În punctul nostru C, combaterea traficului de fiinţe umane trebuie să fie strâns legat de eforturile de aderare la spaţiul Schengen. Iar dacă noua Strategie nu propune nimic în privinţa asta şi nici nu sesizează vreo corelaţie între vămi şi exporturile masive de carne vie din România, nu-i problemă. Că îşi face griji Interpolul. Care uite ce zice în cel mai recent raport privindtraficul de persoane în UE (septembrie 2011): „Given the size of the Roma communities in Bulgaria and Romania, the proposed accession of these countries to the Schengen Zone may prompt a further increase in THB by Roma organised crime groups.”

în loc de concluzie
Ştiu că problemele noastre sunt importante şi de tratat cu maximă seriozitate. Dar zilele acestea la nivel european şi internaţional se poartă discuţii mari, ale căror concluzii şi rezoluţii ne vor fi iar transpuse în documentele şi strategiile naţionale în bloc, eventual sub sintagma „poziţia comună a UE”. Iar acest copy-paste din strategii pe care ne-am obişnuit să le înghiţim nerumegate mi se pare mai trist decât orice altă formă de plagiat. Să-mi fie cu iertare, dar îmi vine în minte minutul 90+1 în care Yarmolenko încearcă un şut pretenţios, uitând că poarta este a marii echipe a Angliei.

P.S. Pentru că nu mai am alte metafore fotbalistice la îndemână acum, îmi propun să revin pe larg pe tema G20 şi RIO+20 în episoadele următoare :)

18 June 2012

ne calmăm şi noi puţin? despre lucrurile cu adevărat urgente


Unul dintre cele mai dureroase lucruri pe care le-am învăţat în anul care a trecut este că proiectele cu adevărat importante au nevoie de timp: să crească, să se aşeze, să fie făcute cu cap. Până acum un an am fost într-o continuă urgenţă: mă trezeam repede (uneori la ore indecente, mai ales pe timp de iarnă), plimbam câinele repede, mă îmbrăcam repede, conduceam repede spre birou, munceam repede (38 de ore pot trece incredibil de repede) etc.

Până în noaptea când am plecat de nebună de la o conferinţă pentru care îmi muncisem fiecare colţişor din creier şi din corp (am cărat şi sticle de vin pe o ploaie cruntă). Mai aveam alte două zile de conferinţă, era ora 12 noaptea în Sibiu, însă am făcut atunci singurul lucru cu adevărat urgent: mi-am strâns lucrurile şi am plecat. Şi dusă am fost de tot: în alienarea urgenţelor cotidiene eu uitasem să mă întreb de ce, pentru ce şi cât de bine mă grăbeam.

Am avut nevoie de un an să înţeleg că pentru lucrurile cu adevărat importante e nevoie de timp de gândire. Nu neapărat de un an, ci poate fi şi o jumătate de oră, atâta vreme cât acela e timpul dat evaluării situaţiei şi opţiunilor în faţa ei. Altfel te trezeşti cu un duş atât de rece cât să te ţină un an.

Întâmplarea de mai sus nu mi-este deloc dragă şi în general mă feresc de rememorarea ei în public. Însă cred că experienţele personale pot explica de ce unele cauze mai mari ating mai tare sau nu oamenii cât de cât implicaţi în viaţa cetăţii. Pe mine de-asta mă atinge situaţia Institutului Cultural Român. Nu pentru că au reacţionat oameni pe care îi apreciez şi nici măcar pentru că ştiu câtă muncă de convingere a făcut maică-mea la micuţa librărie din Focşani pentru a-mi aduce Omul recent în mâini imediat după publicare.

Mă enervează până la revoltă (aşa cum o ştiu eu, pe tocuri :) urgenţa trecerii ICR în subordinea Senatului. Nici măcar nu sunt convinsă că este un lucru rău (o fi mai politizat, mai puţin politizat?!), după cum nu cred neapărat că Patapievici trebuie să rămână acolo cu orice preţ. Mă enervează puţin şi faptul că oameni care ar fi trebuit să reacţioneze şi la alte măgării o fac doar acum (deşi mă emoţionez la perspectiva unei societăţi în care e de bon ton să apreciezi matematicieni şi filozofi), caracterele discutabile ale unor revoltaţi de situaţia ICR sau faptul că ICR-ul nu a fost nicicând atât de activ pe Facebook ca acum.

Dincolo de ce îmi temperează revolta în acest caz şi de nuanţele diverselor forme de protest stârnite, cred că este foarte importantă orice acţiune care poate da timpul de gândire necesar înaintea unei schimbări instituţionale atât de importante. Poate la sfârşitul dezbaterii publice care ar fi trebuit să acompanieze această decizie am fi aflat că ar fi extraordinar ca ICR să treacă la Senat, iar dl. Patapievici la scris Politice după 20 de ani.

Mă înfricoşează perspectiva unui lucru important care necesită atâta urgenţă şi niciun timp de dezbatere. Iar dacă pentru a scăpa de asta e nevoie să facem trotuarul la ICR cu papioane...eu mă duc repede să-mi caut papion

6 May 2012

Guvernul Ponta şi (dia)criticile


Haos
Sursa: sxc.hu
Am citit programul de guvernare propus de Victor Ponta în 20 de minute. Şi cred că asta spune multe… La fel ca şi diacriticile care sunt prezente când şi când, măsurile concrete şi coerente apar şi el cu o frecvenţă numai de ele ştiută.

De formă…

Prima impresie pe care mi-a lăsat-o este că am citit mai curând un discurs decât un program. Apoi, îmi dă impresia de dezorganizare: este normal ca fiecare ministru desemnat să îşi scrie “bucata”, însă ar trebui să existe şi o oarecare unitate în prezentare.

Unele capitole au principii, obiective, altele obiective prioritare, direcţii de acţiune, după cum altele au doar bullet points. Ştiu că timpul avut la dispoziţie a fost scurt, după cum ştiu şi că teoretic nu ar trebui să mă împiedic de formă. Dar forma, în acest caz, este foarte importantă. De ce? Pentru că un program bine structurat poate fi mult mai uşor monitorizat de către subiecţii lui – adică de guvernaţi.

De fond…


Statistică reinventată
Sursa: sxc.hu
Trecând peste asta, ceea ce mă enervează cu adevărat este absenţa cifrelor. Există şi excepţii, însă în majoritatea măsurilor propuse nu înţeleg nici de unde plecăm, nici unde ne îndreptăm şi deja de aici nici nu mai contează cum vom ajunge din A în B.

De exemplu, în Capitolul 1 “Bugetul public şi politica economică”, o măsură şi acţiune concretă prioritară (parafrazez) arată aşa: “Eliminarea practicilor prin care “băieții deștepți” au devenit rentieri ai statului prin fraudarea banului public”.

Eu pot fi de acord cu asta şi sigur că majoritatea românilor ar rezona cu uşurinţă cu o astfel de măsură. Însă diferenţa dintre guvernanţi şi guvernaţi este că în timp ce cetăţenii pot avea păreri şi preferinţe mai mult sau mai puţin informate în legătură cu un subiect, guvernanţii ar trebui ca, utilizând resursele puse la dispoziţia lor graţie taxelor şi impozitelor plătite de noi, să vină cu ceva mai mult de atât. Ar trebui să ne poată spune, utilizând date şi analize coerente, că ne aflăm într-un punct A, că ar trebui să ajungem într-un punct B, iar viziunea lor despre drumul de la A la B trece prin punctele X şi Y.

Altfel, nimic nu face diferenţa specifică dintre un guvern sau altul. Sunt sigură că niciun guvern cu mintea-n cap nu ar spune că îşi propune ca obiectiv absorbţia fondurilor europene, de exemplu. Doar că viziunea despre îndeplinirea acestui obiectiv poate fi diferită: un guvern ar putea spune că soluţia cea mai bună e descentralizarea maximă a fondurilor şi alocarea banilor prin structuri regionale, în timp ce altul ar spune că e mai bine ca procesul să fie coordonat de la nivel central etc.

De detaliu…

Desigur, timpul de elaborare (şi de execuţie) a programului de guvernare este scurt. Însă acest lucru nu justifică cvasi-absenţa unor elemente importante din el şi mai ales a măsurilor concrete de abordare a acestora.

Spre exemplu, un element pe care mi-ar fi plăcut să îl văd tratat unitar este cel al achiziţiilor publice. Pentru o problemă care a apărut atât de des în discursul public lipseşte o viziune coerentă, referinţele la îmbunătăţirea cadrului privind achiziţiile publice aparând ici şi colo. Iar când apar, sunt tratate puţin ciudat: “auditarea şi evaluarea tuturor contractelor de achiziţii de bunuri şi servicii şi de consultanţă din punctul de vedere al necesităţii, oportunităţii şi eficientizării actului decizional”. Nu înţeleg exact ce înseamnă asta, dacă se poate face în 6 luni şi mai ales cât ar costa toată tărăşenia…

Dincolo de asta, lipsesc însă şi alte subiecte majore care chiar ar fi putut pune accentul pe avantaje competitive ale României ce merită susţinute în vremuri de restrişte, cum ar fi industria IT&C. Ori “societatea informaţională” este tratată într-o pagină, chiar dacă guvernul ar fi putut să rezolve cu siguranţă în cele 6 luni cel puţin câteva probleme în directa sa rază de acţiune (proiectele mari precum e-romania care au înghiţit o groază de bani cu rezultate tinzând către zero).

De apreciat…

Chiar dacă la capitolul “Justiţie” nu găsim ataşată şi sintagma “şi politici anticorupţie”, chiar dacă MCV-ul pare a primi cea mai mare atenţie şi chiar dacă nu e nimic nou sub soare în restul măsurilor, mi-a plăcut la nebunie o prioritate (sau ce o fi ea): “urmărirea aplicării obiectivelor şi principiilor fundamentale ale Strategiei Naţionale Anticorupţie”. Pentru că, probabil că la fel ca şi alţii interesaţi de subiect, am obosit să aud de elaborarea de strategii, programe, mecanisme ş.a. în zona aceasta şi aştept cu interes ca ceea ce s-a propus (adoptat) să fie şi implementat.

De asemenea, la capitolul “Agricultură şi dezvoltare rurală”, mi se pare că obiectivul de creare a “unui concept modern de dezvoltare a satului românesc, care să fie implementat prin noul PNDR 2014-2020” este necesar şi realistic pentru perioada de timp dată. Mi-ar plăcea ca el să fie o urmare firească a unei consultări şi implicări a tuturor stakeholderilor, după cum cred şi că modelul dezvoltat de WEF (Putting the New Vision for Agriculture into Action) merită luat în calcul. Dincolo de clişee, chiar cred că România nu are nicio şansă dacă nu face ceva în termeni de agricultură şi dezvoltare rurală. Şi asta cât mai repede.

De gustibus…

Şi mie, ca şi altora, ne-ar fi plăcut să fie incluse (şi) altfel de măsuri în acest program de guvernare. Partea bună este că guvernul pare că este într-o dispoziţie (şi într-o ipostază) în care presiunea efemerităţii sale şi a testului din noiembrie l-ar putea face mai deschis la a asculta şi a prelua sugestii şi recomandări “din public”. Partea proastă este că până acum nu am văzut niciun set de recomandări sau propuneri din partea societăţii civile, a mediului de afaceri sau a sindicatelor.

Am găsit câteva critici foarte bine întemeiate şi, de altfel, majoritatea observă absenţa fundamentării programului – mi se pare excelent articolul lui Iulian Anghel din ZF, iar textul lui Mihnea Vasilache de pe contributors.ro chiar m-a făcut să ascult Paroles, paroles în timp ce dădeam aprobator din cap.

Însă din partea stakeholderilor…nimic (dacă au fost şi nu le-am găsit eu, să-mi fie iertat!). Da, programul a fost scris într-un timp scurt şi timpul ce va trece până la votul Parlamentului este şi mai scurt. Însă îmi place să cred că toţi potenţialii parteneri de dialog ai viitorului guvern au un wish list din care ar putea extrage acele măsuri pe care cred că un guvern le-ar putea îndeplini în 6 luni. Ce se alege din ele, e altă discuţie…însă cred că exerciţiul merită făcut.

Două măsuri pe care mi-ar fi plăcut să le văd în program şi care sunt implementabile în 6 luni arată aşa:

1. La capitolul “Bugetul public şi politica economică” – reformarea/regândirea sistemului de achiziţii publice, atât din punct de vedere legislativ, cât şi instituţional.

De ce? Am scris deja aici despre cum poate fi acest domeniu un spaţiu predilect pentru corupţie. Iar atunci când nu este vorba despre corupţie, proasta gestionare a mecanismelor de alocare a banilor publice a dus în România fie la probleme sectoriale (cum e cazul fondurilor europene, spre exemplu), fie la schimbări dese şi bulversante în legislaţie.
Cum? Pentru că şi Comisia Europeană este în plin proces de reformare a cadrului care reglementează achiziţiile publice, sigur că “filosofia”aceea trebuie să fie principalul punct de plecare. În rest, cred că o evaluare “cu mintea-n cap” şi dezbaterea cu actorii din sistem ar trebui să dea suficiente elemente pentru a avea ceva cu mult mai eficient decât haosul din prezent. Pentru asta însă este necesară asumarea unor standarde (slavă cerului, în materie de achiziţii sunt extrem de multe) fără “copy-paste”.

2. În privinţa fondurilor europene, mi-ar plăcea să văd implementată o măsură ce cred că ar duce la îmbunătăţirea capacităţii administrative a structurilor implicate în managementul fondurilor europene – profesionalizarea corpului funcţionarilor ce se ocupă de asta.
De ce? Ca şi în cazul mai larg al achiziţiilor publice, funcţia de gestionare a fondurilor europene nu este o simplă funcţie “administrativă”, ci mai curând una strategică. Pentru ca fondurile europene să fie cheltuite eficient, autorităţile de management nu trebuie să se asigure doar de îndeplinirea criteriilor formale de către beneficiari, ci de impactul proiectelor în implementare. În actualul cadru, responsabilitatea ofiţerilor de proiect din AM-uri se rezumă la purtarea beneficiarilor prin birocraţii, ceea ce face ca responsabilitatea “a mai mare” ce ţine calitatea şi impactul proiectelor să fie delegată către sectorul privat. Ca şi în cazul celorlalte contracte de achiziţii publice, calitatea contractelor implementate rămâne aşadar la dispoziţia contractorului.
Cum? Este clar că şase luni nu sunt suficiente pentru a crea un corp de astfel de manageri de fonduri europene. Însă sunt suficiente pentru a defini o strategie coerentă de resurse umane în ceea ce priveşte responsabilii pentru gestionarea fondurilor europene (eu i-aş vedea mai curând ca manageri de contracte publice): necesităţile de personal, responsabilităţi, o viziune coerentă privind aptitudinile şi competenţele necesare, sistemul prin care aceştia sunt ţinuţi în sistem (salarizare şi recompensare), mecanismele de asigurare a integrităţii acestora etc. Resursele financiare necesare pentru realizarea unui astfel de proiect se pot găsi cu siguranţă în Programul Operaţional Asistenţă Tehnică.

ABBA
Sursa: sxc.hu
Acestor două “vise” ale mele se pot adăuga şi alte măsuri ce se pot implementa în 6 luni, dar care trebuie să pornească de la probleme reale, măsurate prin date. Prea rar vedem politici bazate pe analize, chiar dacă acestea pot indica punctele nevralgice şi modalităţile de intervenţie.

De exemplu, doar dacă ne uităm la Change Readiness Index, observăm că diferenţa dintre capacitatea României în materia “capitalului uman” (0.76/1.00) şi cea în materie de “abilităţi şi formare” (0.35/1.00) al aceluiaşi capital uman indică dimensiunea reală a problemei de inadaptare a politicilor educaţionale la cererea de piaţa muncii. Şi aşa se duce pe apa sâmbetei un avantaj competitiv… Cum ar arăta un indice anual al Capitalului uman (ştiu că cei de la WEF deja au început să gândescă aşa ceva la nivel global) în care să se monitorizeze necesităţile de piaţa muncii, industriile în creştere pentru următorii cinci ani şi oferta educaţională? Şi cum ar fi ca un astfel de instrument să fie utilizat de universităţi pentru stabilirea locurilor la diferite facultăţi?

În loc de concluzie…

La momentul în care închei acest post, participarea la votul pentru prezidenţialele din Franţa era de 71.96% (la ora 17.00)…Asta înseamnă politizare în sensul bun al cuvântului – opţiuni clare şi participare. Şi asta mi-ar plăcea să văd şi în legătură cu noul guvern. Daţi cu recomandări în el!

Update 7 mai:
În discursul din Parlament, Victor Ponta a anunţat că îşi doreşte o lege nouă a achiziţiilor publice. Bun aşa :)

3 May 2012

cât de pregătită este România pentru schimbare?

Change Readiness Index 2012 arată o Românie cu o slabă capacitate economică şi socială de adaptare la schimbările profunde care afectează lumea post(?) criză. Cercetarea arată imagini contrastante dintr-o ţară care are cele mai puţin eficiente „plase de siguranţă” sociale pentru categoriile sărace sau vulnerabile (cel mai slab scor din cele 60 de ţări evaluate), relaţii stat-business care par a arăta mai rău doar în Rusia, Venezuela şi Bangladesh, dar care se află pe locul cinci în ceea ce priveşte dezvoltarea IT&C şi pe unul din primele şapte locuri la capitolul capital uman.

Am descoperit cu încântare Change Readiness Index - un nou indice lansat pe 26 aprilie 2012 de Overseas Development Institute (dacă aş avea o listă de think-tank-uri preferate, ODI sigur ar fi pe primul loc :) şi KPMG. Din păcate, ştirea a rămas neobservată în România, deşi rezultatele înregistrate oferă o imagine îngrijorătoare privind capacitatea noastră de a face faţă unui context economic nesigur.

Indicele a pornit de la premisa că, într-o lume în care provocările şi oportunităţile apar cu o dinamică fără precedent, capacitatea de adaptare a statelor la schimbare (change readiness) poate fi un factor cheie care determină abilitatea ţării de a avea o creştere susţinută pe termen lung şi de a oferi un standard de viaţă ridicată cetăţenilor ei. Şi pentru a măsura capacitatea unui stat de a se adapta la riscurile provocate de schimbare, dar şi pentru a profita de oportunităţile apărute, trebuie luate în calcul trei elemente:
  1. Capacități economice: generate atât de mediul de afaceri, cât şi de politicile guvernamentale în domeniu.
  2. Capacități de guvernare: ale guvernului, dar și ale cadrului instituțional
  3. Capacități sociale: legate de caracteristicile societății, societatea civilă etc.

Cum stă România?

Uf, cam rău – ocupă locul 44 (un punctaj de 0.37/1.00) din 60 (rezultatele detaliate pot fi găsite aici). Majoritatea ţărilor cuprinse în indice sunt economii emergente sau în curs de dezvoltare, iar deasupra noastră se află Cambodgia, Paraguay, Egipt etc. Ceea ce este și mai frapant este faptul că există o discrepanţă semnificativă de adaptare la schimbare în ce priveşte cadrul economico-politic şi cel social. De asemenea, şi în cadrul sub-indicatorilor există diferenţe notabile:
Sursa datelor: Change Readiness Index 2012 
În ceea ce priveşte capacităţile economice, este de remarcat că în vreme ce România pare a avea o deschidere economică (cu un scor rezonabil de 0.56) ce permite diversificarea bunurilor şi serviciilor prin inovare şi tehnologizare, la alţi doi indicatori România pare a avea probleme semnificative afectează dezvoltarea economică: climatul investiţional (0.23) ce nu permite dinamismul afacerilor şi piaţa muncii (0.22) căreia îi lipseşte flexibilitatea.

În cadrul indicatorului privind capacităţile de guvernare, lucrurile rezultatele slabe se anunţă ceva mai echilibrate, indicatorii privind eficienţa administraţiei publice, reglementarea financiară şi managementul riscului înregistrând scoruri mediocre între 0.32 şi 0.36 puncte. Desigur, acestea nu sunt noutăţi, însă este de remarcat scorul minimal înregistrat la capitolul relaţii stat-business (0.16!). Acest indicator evaluează măsura în care acţiunile guvernamentale sunt în linie cu nevoile mediului de afaceri, ducând la investiţii şi creştere a productivităţii. Din păcate, nici acest rezultat nu este o surpriză, el fiind în linie cu cel mai slab scor (locul 140/142) înregistrat de România în Global Competitiveness Report la capitolul „transparenţa politicilor guvernamentale”.

Chiar şi în cadrul indicatorului privind capacităţile sociale, la care România stă mai bine, sunt diferenţe semnificative: în vreme ce capitalul uman (0.76) şi IT&C (0.69) sunt elemente ce pot aduce avantaje competitive în faţa schimbărilor globale, alte elemente determinante pentru capacitatea socială de schimbare înregistrează scoruri îngrijorătoare. România stă foarte prost (0.17) la „plasele de siguranţă” părând a avea reale probleme în a oferi categoriilor sărace sau vulnerabile programe sociale eficiente în combaterea efectelor şocurilor produse de schimbări.

O notă specială la acest capitol merită făcută pentru scorul obţinut la indicatorul societate civilă (0.36), care este cu doar 0.01 mai mare ca cel obţinut la capitolul administraţie publică. Cum ar spune-o Pittiş, toţi suntem puţin luaţi...

În loc de concluzie...
De ce cred că este vital să ne uităm la acest tip de indici? Dincolo de căutarea frenetică a României în diferite topuri („Dar cine a luat o notă mai mare?”), aceste cercetări au marele avantaj de a ne oferi o imagine realistă asupra a ce probleme trebuie să abordeze politicile unei ţări. Mai lipseşte doar ca cineva să observe aceste probleme şi să ne dorim politici bazate pe date reale...

2 May 2012

Ucraina în offside


Într-o zi liniştită în care lumea se pregăteşte pentru sărbătoarea de 1 mai, o ştire agita apele diplomaţiei europene: luni cancelarul german Angela Merkel şi comisarul pentru justiţie Viviane Reding (două dintre cele mai puternice doamne ale politicii europene) anunţau boicotarea Campionatului European de fotbal. Din dragoste pentru drepturile omului sau din solidaritate feminină, cele două reacţionează împotriva tratamentului în primit de fostul premier ucrainean Iulia Timoşenko în închisoare.
Sursa: www.uefa.com

Cu greu am văzut în diplomaţia ultimilor ani o reacţie atât de vehementă în ceea ce priveşte „treburile interne” ale unui alt stat. De obicei, statele europene şi mai ales Comisia Europeană „îşi manifestă îngrijorarea” profundă sau nu, „trag un semnal de alarmă” sau aruncă în luptă câte o frază generalistă de tipul „considerăm că drepturile omului stau la baza statului de drept etc.”.

Dincolo de numeroasele glume cvasi-misogine pe care le poate stârni acest protest, ceea ce mi se pare ironic este faptul că acest tip de „război rece” va lovi cel mai mult...Polonia. În timp ce oficialii ucraineni afirmă că pentru pregătirea Euro 2012 au cheltuit aproximativ 1.9 mld. Euro (20 mld. HR), polonezii îşi estimează investiţiile la 23 mld. Euro.

Sigur, investiţiile făcute cu cap de Polonia (aproape 40% sunt acoperite din fonduri europene!) au numeroase alte avantaje pe termen lung în afara celor generate de turismul pentru meciurile din cadrul campionatului şi majoritatea se simt deja: de la creşterea PIB-ului la o creştere semnificativă a locurilor de muncă şi a ocupării. Însă Polonia merită să îşi recupereze o parte din aceste investiţii şi pe termen scurt, aşa că mă întreb de ce boicotul nu vizează doar meciurile jucate în Ucraina...

Oricum, ar fi interesant să vedem unde va fi Angela Merkel atunci când naţionala Germaniei va avea meciuri la Euro2012: eu mi-o imaginez la un concert cu Viviane Reding în timp ce schimbă mesaje cu Hillary Clinton :)

27 April 2012

cum mi-am petrecut moţiunea de cenzură


Evident, pe Facebook, ca tot omul...Dar nu despre avântul Facebook-ului vreau eu să scriu aici, ci despre ceea ce mi se pare o schimbare semnificativă în spaţiul public: lumea a început să „consume” din nou politică. Pentru cei mai refractari în îmbrăţişarea noului trend, reacţiile pot fi sintetizate foarte bine de o mini-revoltă a unei bune prietene: „de când face protv-ul politică?!”.

Din decembrie 2011 când scriam că democraţiaeste un sport de echipă care are nevoie de suporteri şi până acum, s-au schimbat multe la nivelul interesului public pentru teme „complicate şi serioase”. Şi nu este vorba doar despre protestele din ianuarie, despre oameni care se revoltă împotriva a ceva ce îi atinge direct ca în cazul “Marii Adunări de la Bârlad” sau despre pensionarii aşezaţi cuminţi în cozi la tribunale pentru a da statul în judecată.

Eu cred că este vorba de o schimbare mai profundă, care arată că oamenii nu sunt apatici doar de dragul de a fi apatici sau pentru că nu sunt informaţi... Cred că cetăţeanul obişnuit nu este insensibil la temele mari, importante, serioase, complicate. Iar pentru asta am să aduc un singur argument – iată ce fel îşi prezintă un club de pe plaja din Mamaia (!) petrecerea pregătită de 1 mai:

Ministerul Distracţiei implementează cu succes Programul Operaţional Regional "MOVE YOUR BODY" la Mamaia

Este clar că nu toate abordările sunt pe atât de consistente pe cât ni le-am dori unii dintre noi, după cum nici limbajul utilizat nu permite de fiecare dată o dezbatere autentică asupra acestor teme importante. Însă eu mă entuziasmez (cam repede, ar spune unii) la gândul că există spaţiu şi timp pentru a construi, cu intervenţiile (dar şi cu politicile) potrivite o participare reală şi educată a locuitorilor la viaţa cetăţii.

In această participare există loc pentru de toate: de la ironie fină, la glume mai puţin reuşite. Însă, ca de obicei, umorul este un bun indicator al interesului oamenilor pentru anumite teme, dar şi (probabil) cel mai simpatic instrument de „educaţie civică”. Stă dovadă moţiunea de cenzură de azi, care a lăsat loc de intervenţii savuroase în Facebook-ul meu. Atât de multe, încât am avut de unde selecta un top 5: 
  • “da' circulatia in buc de ce-o fi cazut odata cu guvernu'!?” via un prieten
  • “Guvernul a facut plici” via Business Cover
  • “Moțiunea a trecut, iar Pep Guardiola și-a dat demisia de la Barcelona. Guardiola premier!” via Revista Kamikaze
  • “Guvernul Ungureanu a căzut. Urmează guvernul Ungureanu 2.” via Times New Roman
  • “Va fi o seara plina. :) La Cotroceni, birjar, la Cotroceni!” via o prietenă

26 April 2012

olimpici de pretutindeni...unde sunteţi?


sursa: sxc.hu

Eram în tren spre Alba-Iulia. Când m-am trezit, am făcut acel gest reflex de după toropeala unui somn legănat de şine de tren – m-am uitat în jur uşor impacientată. Dacă am ratat staţia?

Drumul spre olimpiade era mereu lung şi în el găseai tot felul de oameni: lotul era compus arareori din aceeaşi oameni, deşi întotdeauna reuşeai să găseşti măcar o cunoştinţă din şcoala generală ajunsă cumva competitorul tău. Mai toţi citeau încă peste tot şi în tot timpul rămas până la examenul propriu-zis: în tren, în camerele din căminele de cele mai multe ori spartane, în liceele care găzduiau sălile de examen. Când nu se citea, se făceau pariuri (de multe ori însoţite de argumente atent dezvoltate) pe ce subiecte „vor pica”.

sursa: stefancelmare.ro
După examen, începea însă marea împrietenire. După ce împărţeai cu acei oameni o emoţie atât de intensă, era normal să fii zăbăuc şi să guşti programul „artistic şi de relaxare” pregătit de organizatori. Aşa m-am bucurat de cele mai stranii lucruri: plimbări cu aprindere de lumânări în „dulcele târg al Ieşilor”, împrejurimi în care aveai impresia că eşti la o olimpiadă de limbă străină şi nu de română la Târgu Mureş, tricouri cu Ştefan cel Mare pe post de star în Suceava etc.

Toate ca toate, şi fiecare cu farmecul ei, însă cel mai interesant mi se părea faptul că dincolo de respectul tăcut al colegilor amestecat cu un soi de invidie pentru zilele libere „de pregătire” pe care olimpicii le primeau, participarea la o olimpiadă naţională nu era tocmai ceva de strigat în gura mare. Se lăudau părinţii, se lăudau profesorii, te menţionau în gazeta oraşului şi eventual şi în rapoartele anuale ale liceului, însă rămânea un lucru de menţionat doar dacă erai întrebat la un suc ca să nu treci drept tocilar.

Ceva s-a schimbat însă în ultima vreme. Iar marţi, la conferinţa ZF Mobilio, printre oameni care vorbeau despre HTML 5 şi despre piaţa aplicaţiilor mobile din România, s-a întâmplat un mic miracol pentru sufletul meu de olimpic: unul dintre speakeri, Petru Jucovschi de la Microsoft, a spus sus şi tare că el a fost olimpic naţional. Îl cunosc pe Petru şi ştiu că ştie să facă lucruri mult mai complicate cu care ar fi putut impresiona audienţa, însă el a vorbit despre participarea lui şi a fratelui lui la olimpiade şi despre cum asta ar trebui să fie şi un motiv de a avea încredere în potenţialul pieţei muncii din România.

Desigur, cu o floare nu se face primăvară, iar eu m-aş fi putut tempera spunându-mi că este o întâmplare şi nu un trend. Însă duminică, la Arenele Romane, şaisprezece trupe au cântat pentru a-l susţine pe Nicuşor Dan în strângerea semnăturilor pentru candidatura la Primăria Bucureştiului. Pentru cei care nu ştiu cine este Nicuşor Dan, informarea venită întru lămurire (și la concert, așa, sus și tare) sună ceva de genul „tipul este independent, vrea spaţii pentru biciclişti, a câştigat procese cu primăria etc”. Are cu ce să se laude, însă bomboana de pe tort este aproape întotdeauna menţionarea faptului că a fost olimpic la matematică :).

Eu am făcut un liceu de matematică-informatică şi m-am calificat la şapte olimpiade naţionale, întâmplarea făcând ca acestea să fie din altă arie: de patru ori am fost la naţională de română şi de trei ori la cea de istorie. Toate mi-au oferit lucruri minunate: spirit de competiţie, dorinţa de a excela, muncă de plăcere. Astăzi însă îmi vine şi să mă laud cu asta şi chiar acum îmi voi modifica CV-ul: la alte menţiuni vor apărea mândre participările mele la olimpiade naţionale :).

Azi-noapte am visat că eram în tren, în drum spre Alba-Iulia, probabil pentru că acum muuulţi ani, între 29 aprilie şi 3 mai 2003, mă duceam la naţionala de istorie. Nu a fost cel mai bun an al meu şi eram obosită, după naţionala de română care fusese cu o săptămână în urmă (cred că am luat menţiune sau ceva de genul). Însă m-am încăpăţânat să le fac pe amândouă şi bine am făcut. Pentru că acolo, în oraşul acela, învăţând puterea de a accepta o înfrângere şi de a admite că altul poate fi mai bun, am hotărât ce voi fi când voi fi mare. Şi că la acel lucru voi fi cea mai bună.

Sunt tare curioasă: ce or mai face azi alţi foşti olimpici?

2 March 2012

două probleme de sistem în managementul fondurilor europene


Ca om care are ceva experienţă în lucrul cu fondurile europene, nu pot să nu fiu uimită în faţa dezbaterii foarte haotice cu privire la ce se întâmplă de s-a ajuns la suspendarea plăţilor pe Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (POSDRU). E umitor şi că în faţa acestui eşec nu avem responsabili. Pentru mine însă motivele pot fi rezumate la două elemente de sistem: nu prea ştim ce înseamnă de fapt fondurile europe şi ineficienţa generală în managementul fondurilor publice.


1. Concentrarea pe absorbţie şi nu pe impact

Probabil cea mai importantă problemă în gestionarea fondurilor europene în România este aceea că uităm de ce primim aceşti bani. Nu cred că este adevărat faptul că ei ni se cuvin – ei vin ca urmare a unei politici de investiţie a UE, chiar dacă politica regională a UE funcţionează şi pe principiul solidarităţii, având ca obiectiv reducere disparităţilor economice, sociale şi teritoriale între regiunile europene.

De aceea, a spune că ni se cuvin aceste fonduri este cel puţin inexact. Citând din chiar descrierea oficială a politicii regionale, „Leaving these disparities in place would undermine some of the cornerstones of the EU, including its large single market and its currency, the euro.” Aşadar, este mai curând o investiţie a UE în regiuni, pentru a evita efectele acestor disparităţi asupra funcţionării sale în ansamblu. Biblic, este o investiţie în a învăţa regiunile să pescuiască singure, astfel încât să nu fie necesară hrănirea lor cu peşte generaţii la rând. Şi noi avem acces la ele, în virtutea faptului că suntem stat membru:

Mecanismul prin care noi ajungem să avem acces la fondurile europene este aşadar strâns legat de a lua în calcul de fiecare dată (şi pentru fiecare proiect în parte) the big picture – mai exact, Comisia Europeană monitorizează impactul fondurilor europene într-un anumit stat membru nu doar la nivel de certificare a plăţilor (cheltuirea corectă “contabiliceşte” a fondurilor), ci şi (mai ales, aş spune eu) la nivel de atingere a obiectivelor de impact (adică a dovedi că odată implementat un proiect el ajută la îndeplinirea unui obiectiv superior, care ajută la îndeplinirea obiectivului superior şamd):

Să ne imaginăm că o mamă i-ar da copilului 50 de lei şi îi spune că trebuie să se încadreze în buget pentru a cumpăra făină, drojdie, zahăr şi fructe (cheltuieli eligibile) pentru a găti o plăcintă cu mere (obiectiv). Respectivul copil se duce la piaţă şi cumpără 13 kg de făină, 100 de cuburi de drojdie, 2 pliculeţe de zahăr şi 1 măr. Evident, nu a greşit cu nimic în privinţa categoriilor de alimente pe care trebuia să le cumpere. Însă aceste ingrediente nu vor putea fi folosite pentru plăcinta propusă. Sigur, făina va sta bine în cămară, drojdia probabil se va strica, iar zahărul şi mărul vor trebui suplimentate cu un nou drum la piaţă şi cu resurse suplimentare.

Desigur, nu o va încălzi cu nimic pe aceasta că au fost cheltuite toate fondurile pe categoriile stabilite de preţ. După cum sigur nu ar fi deranjat-o cu nimic dacă un copil cu ceva tehnici de negociere ar cheltui doar 15 lei, reuşind ca în aceşti bani să includă 1 kg de făină, 1 cub de drojdie, 1 kg de zahăr şi 7 mere. Pentru că deşi nu au fost cheltuiţi toţi banii, scopul final va fi atins.
Diferenţa între această ipostază şi utilizarea fondurilor europene este doar aceea că unui copil îi poţi ierta neştiinţa în urmărirea scopului final sau lipsa artificiilor de tip „mai mult cu mai puţin”, în timp ce unui stat nu i se poate ierta nici incapacitatea de a urmări obiectivele de politică publică. Inutil poate să menţionez că în actuala situaţie nu avem nici o absorbţie sănătoasă (statul a cheltuit în proiecte, la31 ianuarie, 15.60% din fondurile europene alocate, în timp ce Comisia Europeană ne-a rambursat doar 5.55%), nici proiecte de impact (căci într-un final contează destul de puţin dacă absorbim doar 10% din toate fondurile dacă sunt atinse obiectivele propuse).

2. Sistemul de achiziţii publice defectuos

Un alt element care este prea puţin luat în calcul atunci când se evaluează mecanismul românesc de atragere de fonduri europene este acela că acest proces se desfăşoară sub incidenţa aceluiaşi cadru care reglementează şi achiziţiile publice. Ori problema ineficienţei şi risipei procesului de achiziţii publice sunt probabil cea mai gravă problemă românească în acest moment.

Iar asta se vede în multe locuri: de la rapoartele Comisiei Europene în cadrul MCV care insistă asupra necesităţii de a „demonstra rezultate mai bune în ceea ce privește frauda în domeniul achizițiilor publice”, la Global Competitiveness Report 2011-2012 al World Economic Forum care plasează România pe locul 107 (din 142) pe indicatorul „wastefulness of government spending”, la cei 16.661.343.017 EURO evaluaţi de cei de la porcisme.ro http://porcisme.ro ca fiind banii furaţi/risipiţi din banii publici, până la taximetristulcare se plânge că îşi rupă maşina în gropi pentru că „De unde drumuri dacă ăştia ne fură cu achiziţiile lor publice trucate?!”.

Aşa că în mod evident şi fondurile europene, derulate prin aceleaşi proceduri, sunt afectate în fiecare etapă presupusă de procesul achiziţiilor publice:

În cazul fondurilor europene, această perioadă corespunde cu elaborarea Programelor Operaţionale, dar şi cu pregătirea fiecărei cereri de propuneri de proiecte. Printre problemele majore din această etapă, apar:
a. Dezbaterea publică minimală în elaborarea documentelor programatice (adică cele ce dau viziunea asupra a ce se va finanţa) – ceea ce duce de cele mai multe ori la o închistare a filosofiei despre unde şi cum se cheltuiesc fondurile europene. Este extrem de trist că în majoritatea acestor documente strategice sunt aproape copiate obiectivele din strategiile de la nivelul UE. Ideea cu aceste Orientări Strategice Comunitare este de a oferi o direcţie pentru statele membre şi nu a le trece ad litteram în strategiile naţionale.
b. O prioritizare cel puţin ciudată în cheltuielile publice – pentru fiecare dintre proiectele finanţate din fonduri structurale, bugetul este format dintr-un procent finanţat de UE, un procent finanţat de bugetul naţional şi un procent finanţat de fiecare dintre beneficiari. Dacă ne uităm la bugetul de stat, vedem că banii alocaţi pentru proiectele din fonduri europene sunt cu 56.81% mai mulţi în 2012 faţă de 2011. Acest lucru este îmbucurător, însă din păcate se întâmplă foarte târziu.
c. Absenţa actualizării programelor operaţionale la evoluţiile socio-economice – în mod evident, deşi programarea acestor fonduri se face la nivelul UE şi al statelor membre pe o perioadă de 7 ani, asta nu înseamnă că totul trebuie să rămână neschimbat. Asta deşi în ultimul Raport Strategic privind implementareaprogramelor 2007-2013 transmis CE în ianuarie 2010 Guvernul României afirmă că „In addition, in 2010, consideration will be given to the need of revising some of the targets set out in NSRF and the operational programmes, due to the impact of the financial crisis or various social and economic factors, as well as the projections of the indicators in question by the end of the programming interval.”. Din câte ştiam eu, piaţa muncii este unul dintre punctele-cheie afectate de criza economică. Cu toate acestea o simplă căutare prin Ghidurile pe baza cărora se evaluează finanţarea din POSDRU (cel general şi cele specifice) arată că cuvântul „criză” apare de 0 ori din 2009 până acum.

În această etapă se stabileşte metoda prin care vor fi alocate fondurile şi forma în care va avea loc, criteriile de evaluare etc. Fondurile structurale şi de coeziune sunt administrate sub formăde shared-management, ceea ce înseamnă că autorităţile naţionale sunt cele care „desenează” sistemul de management şi control al acestora, CE având doar un rol de supervizare. Tocmai de aceea, „vina” pentru managementul slab al fondurilor europene revine autorităţilor naţionale şi la acest nivel are legătură cu:
a. O birocraţie excesivă în documentaţia solicitată accesării fondurilor – am arătat aici cam care este diferenţa dintre tipul şi numărul de documente pentru un contract pe fonduri europene derulat direct de CE şi unul gestionat de autorităţile române. Trecând peste faptul că nu ştiu în ce măsură există capacitatea autorităţilor de management de a verifica toate aceste documente, mă întreb la ce folosesc documente în n exemplare într-o lume care militează din ce în ce mai mult pentru un consum mic de hârtie, în care teoretic cheltuim resurse pentru sisteme informatizate de alocare a fondurilor şi mai ales în care capacitatea statului de a verifica dacă un solicitant este sau nu „viabil” nu ar trebui să se limiteze la citirea unor declaraţii pe proprie răspundere.
b. Reglementarea de dragul reglementării – aceasta îndepărtează tocmai categoriile de potenţiali aplicanţi care au capacitatea cea mai puternică de a da un sens şi un impact în lumea reală acestor fonduri (IMM-uri, ONG-uri şi alte structuri mici de la nivel local/ comunitar). Într-o perioadă în care UE pregăteşte o propunere demodernizare a sistemului de achiziţii publice care are ca principal obiectiv „simplificarea regulilor şi procedurilor şi flexibilizarea lor”, domnul Orban spune că trebuie să introducem „reguli mult mai stricte”. Mă îndoiesc de faptul că acest lucru este necesar sau eficient.
c. Criterii de evaluare ciudate – acestea duc, la rândul lor, la suprapuneri sau la lipsa de impact a unor proiecte. De exemplu, cu ce mă încălzeşte un indicator de evaluare de tipul „x funcţionari publici instruiţi în y” dacă nu am şi un mecanism pentru a păstra respectivii funcţionari în sistem? Aici cred că principala problemă stă în lipsa de integrare a obiectivelor de politici publice finanţabile din fonduri europene cu cele finanţate la nivel naţional, ceea ce scade şansele ca absorbţia banilor europeni să ducă la un impact semnificativ.

În această fază se întâmplă competiţia propriu-zisă de proiecte şi se selectează beneficiarii contractelor. Impresia mea este că acest pas are de suferit din cauza a două probleme majore:
a. Evaluarea şi selecţia superficială a proiectelor – are loc mai ales din cauza criteriilor stabilite deficitar în etapa anterioară, dar şi pentru că evaluarea în sine are loc pe principiul după care acestea au loc este unul de tipul bifării depunerii unor documente. Astfel se ajunge la proiecte care sunt cvasi-similare, la diferenţe de performanţă între proiecte care ar trebui să ducă la implementarea aceleiaşi politici (chiar dacă abordările pot fi diferite, trebuie totuşi urmărită fluiditatea politicii la nivel naţional) sau cum unii beneficiari ajung să intre în incapacitate de derulare a activităţilor (din perspectiva mea este inadmisibil să i se acorde un contract de câteva milioane de euro unei organizaţii care nu are capacitatea financiară de a avansa plăţile – el poate aplica, dar este de datoria evaluatorilor să îl respingă dacă bilanţul său arată că nu poate duce un proiect).
b. Întârzierea în contractare şi absenţa unor mecanisme de sincronizare – atâta vreme cât diferenţa temporală între depunerea unui proiect şi începerea efectivă a acestuia depăşeşte uneori un an, respectivul proces are de suferit puternic.De exemplu, bugetul depus de o organizaţie la momentul 2009 va fi semnificativ afectat dacă proiectul începe la sfârşitul lui 2010 (fie şi doar luând în calcul creşterea TVA-ului sau inflaţia). De asemenea, nimic nu obligă o organizaţie care şi-a propus să deruleze cursuri privind Codul muncii în 2010 şi care erau programate pentru martie 2011 să le adapteze la noul Cod al muncii intrat în vigoare la 1 mai 2011 – respectiva organizaţie îşi va fi îndeplinit obligaţiile contractuale, va fi bifat activitatea şi rezultatele, chiar dacă utilitatea respectivului proiect tinde către 0.

Această etapă pare a fi mai curând una în care autoritatea de management/ contractantă are un rol de monitorizare, în timp ce beneficiarul proiectului execută cele propuse, procesul finalizându-se cu încheierea contractului şi evaluarea acestuia. Cu toate acestea, cred că principala problemă apărută în această etapă a gestionării fondurilor europene nu se găseşte neapărat la beneficiar ci în:
a. Mecanisme de monitorizare şi supervizare ineficiente la nivelul Autorităţilor de Management – acestea duc dela o executare punctuală a activităţilor fără atenţie dată impactului, la efecte mai grave cum sunt neregulile şi fraudele. Absenţa acestor mecanisme merge de la lipsa unor standarde "de calitate" pentru proiectele în implementare în favoarea unui sistem bazat pe bifat activităţi, la absenţa unui corp profesional de „manageri de contracte” profesionişti care să înţeleagă că fiecare proiect reprezintă un pas în implementarea unei politici publice prin fonduri europene (faţă de un „ofiţer de proiect” care are mai curând un rol de evaluare a conformităţii).
b. O implementare a proiectelor care ignoră managementul riscurilor – pentru că un sistem de control intern şi extern depinde în mare măsură de o evaluare a posibilelor riscuri din diferitele etape ale unui proiect. Acesta este un instrument care poate identifica atât riscurile de natură financiară (cele care fac ca rambursările să fie întârziate sau ca valorile pre-finanţărilor să fie modificate din cauza incapacităţii de plată a respectivelor sume), cât şi acele elemente care pot duce la o calitate scăzută a unor proiecte sau la un impact minimal al acestora.
c. Cadrul incert de responsabilitate şi lipsa de coordanare în monitorizarea proiectelor – probabil una dintre cele mai întâlnite „boli” ale sistemului instituţional românesc, lipsa de integrare între diferitele organisme de control face ca „maioneza” gestionării fondurilor europene să se taie, chiar dacă în respectivul bol sunt şi ouă, şi ulei, şi sare. O exemplificare a acestei slăbiciuni de cooperare inter-instituţională este POSDRU, în care, deşi problemele erau sesizate de ceva vreme, nu se ştie cine este vinovat pentru suspendarea plăţilor. Asta deşi avem responsabilităţi de control şi prevenire a neregulilor şi la Autorităţile de Management, DLAF, ministere, Curtea de Conturi etc.
d. Evaluarea finală rezumată la eligibilitatea cheltuielilor şi a activităţilor – din nou, şi aici indicatorii de impact ar trebui să reprezinte principalul criteriu luat în calcul. De asemenea, performanţa în implementarea proiectului nu mi se pare suficient evaluată – eu nu am văzut la nicio Autoritate de Management o astfel de clasificare a contractelor finalizate, deşi, spre exemplu, la POS Transport îţi poţi da seama relativ uşor de eficienţa utilizării fondurilor pe kilometrul de şosea.

*****

Desigur, există un motiv concret pentru care este greu să pui exact degetul pe cauza eşecului în atragerea fondurilor europene: problemele sunt atât de multe şi diverse, schimbările au fost atât de precipitate şi subiectul ignorat atât de mult timp încât este clar că aceste cauze pot fi cu greu rezumate. 

De asemenea, există multe probleme verticale care fac procesul de accesare a fondurilor europene dificil: resursa umană volatilă şi uneori nespecializată din Autorităţile de Management, superficialitatea implicării stakeholder-ilor în proces, întârzierile în rambursare şi managementul financiar instabil, beneficiari care se trezesc cu proiectele aprobate deşi bâjbâie în înţelegerea mecanismului acestora etc.

Dincolo de acestea, eu cred că motivele prestaţiei slabe în gestionarea română a fondurilor europene pot fi explicate prin problemele de sistem cauzate de obsesia pentru absorbţie şi de o gestionare defectuoasă a achiziţiilor publice, în general. Cât despre soluţii...în episodul următor.