cel mai bun coleg de apartament

Cu ceva zile în urmă, Camera Deputaţilor a aprobat proiectul de lege privind gestionarea câinilor fără stăpân. Mai lipseşte doar ca legea să fie semnată de preşedinte şi va intra în vigoare. Deşi stă în Parlament de prin 2007 şi a generat multe dezbateri, legea nu rezolvă mare lucru – de fapt, cum bine spunea Toni Grecu la RFI, „în cazul câinilor vagabonzi s-a aruncat pisica!”. Asta pentru că legea spune că rămâne la latitudinea autorităţilor locale să se consulte de o manieră sau alta cu cetăţenii şi să decidă ce e mai bine.

Deşi sunt un fan al participării publice şi aceasta e o problemă în care chiar s-ar putea să avem o participare publică semnificativă, cred că mai curând această soluţie va fi un eşec. De ce? Pentru că indiferent de soluţia care va primi cele mai multe preferinţe (eutanasiere, adăposturi, sterilizare etc.), aceasta va fi oricum una temporară. În plus, cum bine observa un comentator la dezbaterea pornită de Vlad Petreanu, soluţiile acestea presupun nişte bani cheltuiţi din bugetele locale. Mai grav, dacă aleşii locali sunt suficient de „isteţi” încât să facă nişte consultări publice bine promovate (şi vor face, că doar urmează alegeri), banii alocaţi vor putea fi cheltuiţi într-o veselie, pentru că va exista pretextul susţinerii populare.

Şi atunci cum facem? Pentru că deşi nici măcar n-aş mânca un animal (sunt vegetariană de 11 ani), tot există momente în care îmi spun că mai bine ar fi eutanasiaţi câinii care mă fac să stau cu frica-n sân seara când...îmi plimb câinele.

„A murit Kriptonel”. Am primit de dimineaţă acest mesaj scurt. Alături de Kriptonel am crescut şi eu, şi soră-mea. În prima noapte când a fost adus acasă, am stat lângă el cu sora mea până către dimineaţă, căci nu ne înduram să lăsăm singurel ghemotocul acela de blană care scâncea. După prima băiţă, Mishu l-a înfofolit într-un halat de baie imens şi a stat lângă el din nou o noapte întreagă. Kriptonel avea o pasiune pentru şosete (le înghiţea cu totul când era mic) şi mamina îi fierbea un ou în fiecare dimineaţă. Îl striga Copilu’ chiar şi când s-a transformat într-un ciobănesc caucazian imens. Kriptonel în schimb o păzea, cam ca în reclama la FNI, când dormea vara pe canapeaua de pe verandă. În fiecare zi zdrăngănea din castronul lui. Ştiam atunci că în 5 minute va ajunge mamica acasă.

Când m-am aşezat la casa mea, am stat în principal singură, cu câteva excepţii (când am locuit în Roma, când a stat soră-mea la mine...). Acum 3 ani, mi s-a pus pata – vroiam un Kriptonel ca să stea cu mine. Şi l-am tot vrut, până când o prietenă mi l-a adus pe unul dintre puiuţii fătaţi de căţeluşa unei mătuşi. Ştiam cu câteva luni dinainte că îl va chema House şi începusem să repet plimbarea cu lesa în mână :)

Aşa a apărut cel mai bun coleg de apartament din lume: House. Deşi îmi tot spusese lumea că îmi va fi greu, că nu e la fel să ţii un câine în apartament etc, nu am regretat niciodată că îl am. Este una dintre cele mai mari surse de bucurie din viaţa mea, pentru că nimic nu se compară cu o drăgăleală de dimineaţă sau cu capacitatea lui de a fi fericit din mai orice. Evident, mă mai supără câteodată, însă între timp am învăţat să îi ador până şi obrăzniciile, pentru că ştiu că le face pentru că atenţia mea îl face fericit.

Aseară, cei de la TechSoup România au avut un eveniment tare simpatic despre cum poate societatea civilă să utilizeze mapping apps pentru a rezolva probleme sociale. Şi tot vorbindu-se despre un proiect care să promoveze donarea de sânge, concluzia a fost una un pic tristă: într-adevăr e un drum lung de la un like pe facebook până la a-ţi înfinge un ac în venă pentru a dona. Iar această concluzie cred că reflectă un fenomen extrem de larg răspândit în comunităţile din România: ne like protestele la care nu ajungem niciodată, ne revoltăm pe felul în care se cheltuiesc banii publici, dar nici măcar nu încercăm să ajungem la dezbaterile pe bugetele locale (câte şi cum or fie ele…), vrem să fim cetăţeni europeni, dar nu folosim cum trebuie fondurile care ar trebui să ne ducă acolo etc.

La fel şi în cazul câinilor vagabonzi. Nu îi vreţi eutanasiaţi? Atunci în loc să îi lăsaţi să moară mai lent şi mai crud în nişte adăposturi sinistre, luaţi-i acasă. Nu vă permiteţi să ţineţi un câine? Sunt sigură că o presiune publică destul de puternică ar putea face ca banii alocaţi pentru eutanasiere să fie transformaţi în hrană pentru animalele adoptate de un stăpân. Şi soluţiile pot lăsa loc de imaginaţie, cu singura condiţie ca varianta preferată de comunitate să nu fie doar o ştampilă la un referendum local, ci şi responsabilitatea comunităţii pentru decizia respectivă.

Altminteri, pentru mine, nu există nicio diferenţă dintre moartea vreunui Lăbuş prin eutanasiere şi moartea lui Kriptonel. Şi nu e cu nimic mai revoltătoare eutanasierea, decât faptul că Lăbuş nu a avut ocazia să fie colegul de apartament al cuiva. 

Posted in: caini , comunitate , leapsa , participare publica , politici , responsabilitate , schimbare sociala , societatea civila , vagabonzi