În ultima vreme
se tot petrec revolte, occupy-uri şi alte proteste prin Bucureşti. Majoritatea
cu scopuri nobile, dacă se întâmplă să aibă vreunul. Filmul este întotdeauna
acelaşi, iar actorii de multe ori aceiaşi. Nu vreau să insist asupra diferenţei
de magnitudine între ce se întâmplă în România şi vreun Occupy Wall Street.
 |
| Sursa: www.mediafax.ro |
Cred că
specificul minimalismului participării româneşti (acea cultură a revoltei despre care scrie Vintilă Mihăilescu
în Dilema Veche) se vede în prezenţa de la meeting-ul din Piaţa
Universităţii de Ziua Internaţională a Drepturilor Omului. Înţeleg că au fost sub 100 de persoane, dintre care 54 s-au ales cu amenzi. Pe de altă parte,
azi-noapte în Piaţa Universităţii erau 4000 de suporteri stelişti care sărbătoreau calificarea în primăvara europeană.
Impresia mea este că nu s-au organizat din timp, ci că această adunare a venit
ca o consecinţă simbolică firească: s-a întâmplat ceva bun (nu aş spune măreţ)
şi mult aşteptat, aşa că merita strigat în gura mare.
 |
| Surse: www.sportlocal.ro şi www.prosport.ro |
S-ar putea să fiu
foarte antipatică scriind asta, dar eu nu ştiu o cauză „civică” din România
ultimilor ani care să fi stârnit atâta pasiune. Nici pentru revolte, nici
pentru bucurii. Unii ar spune că este mai uşor să strângi lume pentru a te
bucura de un succes, însă suporterii stelişti s-au revoltat mai bine ca
ong-iştii şi când nu le-a convenit ceva. Şi în imaginile alăturate nu cred că
putem da vina pe o forţă mediatică mai mare, pe mai mulţi bani investiţi sau pe
o mai bună organizare.
Cu toate
apucăturile mele civice, nu am fost niciodată la un protest. Pe stadion însă am
fost de multe ori, aşa că nu pot da vina pe faptul că port tocuri. M-aş abţine
şi de la a duce mai departe argumentul democraţiei ca sport de echipă, însă nu
cred că această comparaţie este forţată şi nici că ea poate fi rezolvată simplu
prin psihologia mulţimilor. Este suficient să vedem ce rol a avut sportul în
construirea unor culturi civice – de la jocurile olimpice şi Hitler in 1936 până la construirea uneinaţiuni prin dominaţia fotbalului ghanez în Cupa
Naţiunilor din Africa imediat după obţinerea independenţei.
Şi atunci ce are
fotbalul din România în plus de adună atâţia oameni într-o societate pe care
toţi se grăbesc să o eticheteze drept „apatică”?
 |
| Sursa: www.prosport.ro |
În primul rând nu
cred că este vorba despre „subiectul” cauzei susţinute. Poate fi vorba despre
felul în care este ea împachetată, dar asta este altceva şi depinde în primul
rând de imaginaţia organizatorilor. Eu refuz să cred că indivizii acestei ţări
nu înţeleg de ce este important să se respecte drepturile omului sau importanţa
educaţiei pentru o ţară. De asemenea, nu cred că este vorba despre leadership.
Pentru a continua cu exemplul recent al Stelei, e greu de crezut că suporterii
susţin echipa pentru că îi inspiră Gigi Becali, iar antrenorii se schimbă acolo
atât de repede încât ataşamentul faţă de un personaj este aproape imposibil.
Cred însă că
răspunsul trebuie căutat undeva printre suporteri şi în mecanismele care îi fac
pe oamenii aceştia „suporteri până la moarte”. Însă dacă în Marea Britanie avem
suporteri ai Liverpool sau ai Manchester şi în egală măsură ai laburiştilor sau
conservatorilor, în România găsim mai greu un „electorat captiv” al unui partid
sau al unei cauze. Avem însă rapidişti, stelişti, dinamovişti etc. care îşi
susţin echipele.
 |
| Surse: www.time.com şi www.prosport.ro |
Ceva îi face pe
aceşti oameni să prindă „microbul” şi să nu mai scape de el, câteodată dându-l
la generaţia următoare. Şi nu este neapărat vorba despre indivizi care aderă la
o cauză transformându-se într-o masă incultă şi iraţională. Nu spun că nu sunt
şi fanatici, însă majoritatea suporterilor pe care îi cunosc îşi susţin sau
hulesc echipa cu pasiune, dar se uită şi la alte meciuri din campionatul intern
sau din cele europene, ştiu extrem de bine ce fac şi cum sunt alte echipe,
analizează, compară şi critică. Dar rămân suporteri.
Din păcate, nu
reuşesc să îmi dau seama care este ingredientul lipsă care ar putea transforma
indivizii în suporteri ai cauzelor civice. Ştiu însă că nu vorbim despre o
naţiune apatică şi de vreo 2-3 idealişti care se trezesc să apere democraţia. Trebuie
doar găsite acele echipe care să joace suficient de bine cât să merite să fie criticate
de propriii suporteri, fără a fi însă abandonate.
0 comments :
Post a Comment