Tare mi-au mai plăcut ultimele zile de dezbatere publică pe tema rezultatelor dezastruoase la examenul de bacalaureat din acest an. Adevărul este că tare greu se mai găsesc subiecte în care să stârnească atâta pasiune atât pe agenda media, pe agenda politică, cât şi pe agenda publică. Nu sunt încă atât de convinsă că acelaşi lucru se află şi pe agenda corporate, însă pe acest subiect nu voi insista, căci poate e o poveste prea lungă.
Ca om ce şi-a propus să fie mai atent la lucrurile din jurul său, am fost de-a dreptul încântată de apucăturile ceva mai puţin talibane ale celor două tabere ce par a se prefigura: cei care cred că există o vină guvernamentală în faptul că s-a ajuns aici şi cei care cred că guvernul a făcut bine că ne-a arătat care este nivelul tinerilor din ziua de azi. Este simpatic totuşi că, dincolo de nevoia ambelor tabere de a identifica vinovaţi, există totuşi un consens asupra a cum stă treaba. Şi anume că ea, educaţia, nu stă bine deloc.
O manifestare tare simpatică a acestei concluzii a tot circulat pe internet încă din primele ore de după afişarea rezultatelor la BAC:
Nu ştiu cine o fi făcut textul, însă
cred că “reflecţiile” pe marginea rezultatelor surprind tare bine trei elemente:
cred că “reflecţiile” pe marginea rezultatelor surprind tare bine trei elemente:
1. Omoară destul de bine clişeul bine împămânetenit despre cum, deşi România e la pământ în multe privinţe (calitatea guvernării, prosperitate, libertatea presei), măcar suntem un popor inteligent, “cu rezultate de excepţie la învăţătură”.
Pe mine m-a dezorientat dintotdeauna această percepţie şi deşi recunosc nevoia de a oferi societăţii lucruri pozitive în care să creadă, eu una simt nevoia şi de ceva mai mult realism în alegerea acestor subiecte de mândrie naţională. Mi se pare mai firesc şi mai puţin riscant din punctul de vedere al deziluziilor la scală naţională ca subiectul de mândrie naţională să fie mai curând stârnit de fenomene precum Românii au talent (şi mi-a plăcut teribil analiza Brânduşei Armanca pe această temă).
Pentru că dacă genul acesta de abordare face apel la subiectivismul unor credinţe (cred sau nu cred că X are talent sau cred că merita sau nu merita să câştige), a ne imagina că educaţia merge bine (sau că are rezultate bune, în ciuda faptului că sistemul e prost finanţat) frizează iraţionalul. Nu de alta, dar este absurd să ne imaginăm că fie şi dacă luăm doar aceste elemente – calitatea guvernării, prosperitate, libertatea presei – ele nu sunt într-o interdependenţă directă cu felul în care funcţionează sistemul educaţional. Dacă este să luăm ca exemplu aceşti indicatori într-un alt stat european (voi fi exigentă şi aleg...Suedia :)) şi în România, este evident că trendurile se menţin în aceeaşi zonă:
2. Dincolo de comparaţiile dintre „elevii din vremea lui” şi „tinerii din ziua de azi” (aşadar diferenţele de sistem), Hitler povesteşte despre cum s-a străduit să înveţe mai mult pentru a nu-l întrece Stalin şi deci despre un efort individual.
Ceea ce ar putea fi interesant dacă ne gândim la cât anume din ceea ce înseamnă educaţia sau mai bine spus impactul acesteia ţine de sistem (şi de politicile publice ale unui stat în această privinţă) şi cât de elemente ori ambiţii individuale.
Mi-e greu să îmi dau un răspuns ferm în această privinţă, căci dacă mai gândesc la perioadele ce mă „inspiră” ca sistem de formare, îmi vin la fel de puternic în minte ca abordări „de impact” atât viziunile sistemice, cât şi cele individualiste.
Desigur, cu toate diferenţele şi tonurile date de epoci şi contexte diferite, par a fi la fel de successful în conturarea unui „bun cetăţean” şi sistemul colectiv utopic prin care se construieşte un anumit standard de educaţie pentru toţi (ca în Christianopolis-ul lui Johann Valentin Andreae spre exemplu) şi sistemul individual-elitist al iluminiştilor scoţieni (cvasi-spartan pe alocuri, dacă mă gândesc la Autobiografia lui John Stuart Mill)
3. Indiferent de sisteme sau de imbolduri (individuale sau colective), cred că este fantastic ales momentul de descumpănire din final: „Oricum, am pus-o…Dacă ăştia sunt cei care-mi vor plăti mie pensia…”
Păstrând proporţiile implicaţiilor istorice pentru o astfel de competiţie între indivizi şcolarizaţi şi statele în care trăiesc, este interesant de observat, păstrând acelaşi element de comparaţie, în ce măsură aceste elemente duc şi la competitivitatea unei naţiuni pe termen lung:
Astfel, România ocupă locul 67/139 în Global Competitiveness Report 2010-2011 al World Economic Forum şi locul 84 la indicatorul „Quality of the educational system” în comparaţie cu Suedia, locul 2/139 global şi locul 8 la indicatorul „Quality of the educational system”.
În mod evident, partea bună a acestei întâmplări naţionale este că am mai scăpat de un stereotip ceea ce poate duce la o mai bună confruntare a realităţii. Acum, e destul de greu de spus dacă această concluzie va duce şi la politici publice coerente, menite a repara situaţia, căci surse de inspiraţie ori recomandări specifice (i.e. World Bank – Romania. Education Policy Note) sau generale (i.e. Consiliul UE – Concluziile Consiliului privind rolul educaţiei şi formării în cadrul punerii în aplicare a Strategiei Europa 2020 sunt destule.
Desigur, el poate fi şi un nou subiect de lamentaţie pentru guvernele prezente şi viitoare, purtat ca inefabil în discursul public (ceva de genul „e multă corupţie, iar sistemul educaţional e la pământ” ori în cuvintele imaginatului Hitler „Mai bine fac o refinanţare şi plec din ţară”).
Oricum, pe vremea mea era altfel...
0 comments :
Post a Comment