Era o vreme când aşteptam cu nerăbdare ora când se publica Raportul de progres pentru România în cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare. Şi mai ales Raportul din iulie, căci Technical Update-ul este cel care dă imaginea cea mai clară asupra evoluţiilor. Şi nu, raportul tehnic nu este ceva ocult, care circulă din mână în mână într-un cerc de oameni bine plasaţi (imaginea care se crea prin reacţiile televiziunilor de ieri, după conferinţa preşedintelui), ci un document pus transparent pe website lângă celelalte comunicări.
 |
| ©Thomas |
În fine, era o vreme şi când sala în care avea loc tradiţionalul press statement al EC avea ceva mai multe scaune ocupate, după cum observa ieri un prieten. Sălile de conferinţă ale diverselor autorităţi din România care au avut declaraţii au fost însă pline. Şi nu cred că este o consecinţă de tipul „căldură mare, mon cher!”, pentru că raportul s-a prezentat întotdeauna în a doua jumătate a lui iulie şi sigur şi cei de la Bruxelles au auzit de climatizare...
Unde era atunci presa europeană în acel moment? Impresia mea, după o selecţie subiectivă (Le Figaro, Le Monde, The Times, Financial Times, La Repubblica, Bild, Corriere della Sera, Der Spiegel), este că, dincolo de obişnuitele actualităţi, toate privirile sunt aţintite către summit-ul de astăzi al statelor membre ale eurozone.
Summit-ul adresează atât problema punctuală a Greciei, cât şi contextul mai larg al întăririi eurozone prin reglementări şi soluţii instituţionale. Mulţi afirmă că acesta reprezintă un moment major nu doar pentru viitorul eurozone, ci şi pentru politicile EU (inclusiv cele de integrare). Iar această atitudine de „trebuie să facem ceva, acum” cred că are legătură cu două elemente majore:
1. Frica de contagiune a statelor europene şi mai ales a economiilor dezvoltate. Iar această frică nu este nouă şi nu are legătură doar cu consecinţele crizelor din diverse state membre, ci mai curând cu opţiunile pentru o mai mare sau mai mică integrare, fie în zona euro, fie în Uniune. Opţiunile şi argumentele variază de la scepticismul britanic privind intervenţia comună în criza datoriilor Greciei (prezent atât în declaraţiile oficiale despre cum banul contribuabilului britanic nu va fi folosit pentru greşelile celui grec, dar şi în savuroase comparaţii cu eşecul argentinian precum Breaking! Ten-year old news from Argentina) până la apeluri mai mult sau mai puţin convingătoare pentru o Uniune tot mai integrată („The truth is: we are inter-dependent. This is not an option”, declaraţia Preşedintelui EC Barroso înainte de summit sau “The solution is more, not less Europe”, opţiunea Directorului FMI pentru Europa, Antonio Borges).
2. „We should never waste a good crisis” – fraza adesea repetată de economişti (şi făcută faimoasă de Hilarry Clinton într-o vizită la Parlamentul European) şi care vorbeşte despre lecţiile pe care asemenea evenimente ar trebui să le dea. O concluzie care, în principiu, înseamnă că ceva nu mergea bine în situaţia care a dus la criză şi că acel ceva trebuie identificat şi corectat. Ori, dincolo de diferitele opţiuni punctuale (o mai bună reglementare a sectorului bancar, operaţionalizarea European Financial Stability Facility, intervenţii comune pentru gestionarea datorilor unor state precum Grecia etc.), cele mai importante decizii de politici nu au neapărat legătură cu economicul şi financiarul, ci cu politicul. Pentru că reformele, mai ales în structuri atât de mari, au nevoie de voinţă şi de decizii politice. Sau, după cum spunea o altă doamnă celebră: „We must re-establish the primacy of politics over the markets”.
Dincolo de ceea ce ar putea părea un studiu de caz, ceea ce răzbate din fierberea din aceste zile este faptul că nu căldura este de vină pentru o participare scăzută la concluziile Rapoartelor de progres ale României şi Bulgariei sub MCV, ci faptul că în actualul context, o discuţie despre numărul de dosare instrumentate de DNA, spre exemplu, pare cel puţin inadecvată.
MCV este un instrument bun, dincolo de discuţiile despre indicatorii utilizaţi pentru măsurarea progreselor ori despre sursa datelor colectate. El corespunde, prin chiar denumirea sa, unor principii extrem de importante pentru întregul construct european: cooperarea (adică vrem să atingem împreună nişte standarde, nişte valori comune, prin voinţa suverană a statului membru) şi verificarea/ conformitatea (adică ştim unde suntem, ştim unde vrem să ajungem şi ştim că pe drum trebuie să atingem anumite „puncte de control” pentru a şti că urmăm calea corectă). Şi mai popular, nu ratăm pădurea din cauza copacilor şi nici nu ne furăm singuri căciula.
Că rezultatele evaluării plac sau nu plac, în funcţie de preferinţe şi de ceea ce vrem să demonstrăm, este o cu totul altă discuţie. Care generează dezbateri şi risipiri de energie doar la nivel intern. Şi aceasta pentru că, la nivelul de mai sus, problemele sunt altele – hiperbolizând, s-ar putea ca faptul că UN a declarat foamete în Somalia sau că s-ar putea să nu mai avem o eurozone, să facă rezultatele din cadrul MCV prea puţin relevante.
Nu vreau să demonstrez că sistemul de justiţie sau lupta împotriva corupţiei nu contează. Ci că, într-adevăr, de la momentul 2007 când a început să funcţioneze MCV, lucrurile s-au schimbat. Organizaţiile şi structurile supra-naţionale s-au schimbat, lumea s-a schimbat, interesele şi priorităţile au devenit altele, multe dintre ele ţinând de însăşi supravieţuire.
De aceea, este absurd să ne imaginăm că noi nu ne-am schimbat, sau că rezultatele unei metodologii din 2007, interpretate în aceeaşi cheie ca în 2007, nu ne oferă o imagine adecvată asupra realităţilor. Căci dacă standardele/ valorile pe care a fost construit mecanismul sunt aceleaşi (nu cred că cineva a renunţat la ele), utilizarea metodologiei trebuie adecvată la prezent şi la provocările lui. Iar faptul că criza financiară a făcut şi mai evidente riscurile aduse de o lume (şi nu doar de o Europă) tot mai integrată nu înseamnă neapărat renunţarea la beneficiile aduse de integrare, ci mai curând adaptarea la context şi învăţarea lecţiilor din trecut (un exemplu proaspăt despre cum se poate face acest lucru este Managing Openness: Trade and Outward-Oriented Growth after the Crisis).
Aceasta este frumuseţea metodologiilor: utilizarea lor poate arăta un drum către viitor, învăţând din trecut şi aplicând în prezent. Şi nu ştiu cât de tare ne-ar plăcea să ne trezim (în mod ideal) peste un an că am bifat cerinţele din 2007, când lumea din 2012 va fi o cu totul alta. Ori aceasta înseamnă să nu luăm din MCV rezultatele concrete, ci mecanismele mai importante ale acestuia: evaluarea obiectivă a realităţii, definirea unor valori/ standarde şi prioritizarea intervenţiilor pentru atingerea lor. Iar acest proces trebuie să aibă loc anual, chiar dacă este cald.
0 comments :
Post a Comment