(de)construcţii

„Tanti, îmi dai şi mie să-mi iau o pită?” „O ce?!” „O pită!”

Aşa am fost întâmpinate, eu şi prietena care participă la o cercetare „la faţa locului”, de copiii desculţi din Câlnic.

Câlnic este inclus prin biserica săsească fortificată în lista UNESCO a patrimoniului cultural mondial, alături de alte 5 biserici fortificate din Transilvania. Nu o să insist asupra istoricului sau specificului local, căci aştept cu interes rezultatele cercetării :)

Am trecut de multe ori prin sudul Transilvaniei şi mereu am fost fascinată de arhitectura satelor din zonă, iar imaginea pe care acestea mi-o dădeau era una „din altă lume”, puţin sau deloc atinsă de meandrele concretului sau actualităţii. Desigur, niciodată nu am interacţionat cu localnicii, dar deşi mi-au sărit mereu în ochi elemente ce mă atenţionau că o anumită bere sau o televiziune digitală au pătruns şi acolo, îmi imaginăm totuşi că ele au legătură strictă cu circulaţia bunurilor în natură şi nu cu mutaţii profunde de natură socială chiar şi în spaţiile închise.

Ceea ce m-a izbit însă vizual a fost faptul că lângă superba arhitectură săsească (şi nu doar a bisericilor!) şedeau nestingherite case recente ale unei arhitecturi incerte, urlând a sărăcie, dar vopsite în culori de-a dreptul isterice.

Într-un studiu privind modul în care locuirea devine „coextensivă cu însăşi esenţa fiinţei umane” („Repere pentru o hermeneutică a locuirii” în Secolul 20, nr. 1-2-3, 1999), Gabriel Liiceanu observă măsura în care grecescul oikos („locul locuirii”, casa) nu reprezintă atât spaţiul fizic în care omul îşi petrece viaţa, ci locul in care acesta îşi dezvoltă însăşi esenţa fiinţei, dându-i acesteia caracterul de stabilitate.

Pe de altă parte, instanţa ce impune zidul cetăţii are un rol predominant, fiind aceea care evidenţiază şi sensul ordinii edificate şi al modelului politic ce rezultă din ea. Mai precis, arhitectura urbei este tocmai expresia programului politic adoptat de stat, spaţiul public şi cel privat găsindu-şi expresia construită simbolic în ceea ce Augustin Ioan numeşte „arhitectura cu două viteze” a puterii – pe de o parte, stilul oficial (arhitectura ca artă –martor, imortalizând puterea prin edificii, monumente reprezentative), iar pe de altă parte ceea ce am putea numi programele sociale (locuinţele individuale). Toate aceste concepte ar trebui să dea seama de un anumit tip de virtute civică pe care cetăţeanul şi-o asimilează prin prezenţa fizică, zilnică, vizuală a spaţiului construit.

Aceasta înseamnă că statul, un anumit regim, construieşte prin politicile sale urbane şi un anumit tip de cetăţean, obligat a se adapta/ supune/ integra într-un anumit tip de viziune asupra felului în care ar trebui să funcţioneze comunitatea (chiar dacă acest lucru poate însemna că vrem un cetăţean limitat de apartamentele-cutie de chibrit sau doar de funcţionalul de tip Bauhaus).

Desigur, nu este de înţeles că diversitatea nu poate exista, însă, citându-l tot pe Augustin Ioan (ale cărui viziuni asupra spaţiului construit sunt nu doar bazate pe o impresionantă încrengătură de cunoaştere a subiectului, implicaţiilor culturale şi simbolisticilor, ci şi, mai ales, pe extrem de mult bun simţ), „într-un ţesut urban, diversitatea este necesară, dar incoerenţa este de evitat”.

Într-un final, toate aceste elemente arată absenţa coerenţei politicilor în extrem de multe domenii, inclusiv în cele ce ţin de teme de „generaţia a treia” sau ce ţin mai curând de development. Ori, acest lucru se traduce, ca efecte, fie în tirurile ce trec cu viteză prin plăpândele comune tradiţionale adăugându-le natural câte un popas cu mici, fie prin a fi cvasi hărţuit pentru 1 leu.

Incoerenţa se manifestă, evident, în politici ineficiente, dublate de cele mai multe ori de proastă administrare. O evidenţă care se reflectă, dacă vorbim de cauzele care duc la cerşetorie, atât în relaţiile cu grupurile (care ar trebui) asistate, cât şi în ineficienţa alocării resurselor publice (o excelentă analiză a sărăciei şi a politicilor de asistenţă socială în spaţiul românesc pe parcursul ultimelor trei secole este în continuare, deşi apărută în 1998, volumul coordonat de Ligia Livadă-Cadeschi la NEC).

Nu ştiu însă dacă aceste efecte (urbanistice şi sociale) sunt rezultatul eşecului welfare state. Tind mai mult să cred în specificul local, chiar dacă mă inspiră discursul reformisto-temperat al unor oameni precum Sri Mulyani Indrawati, Managing Director, World Bank.

Căci, într-adevăr, după atenţia acordată în principal chestiunilor ce ţin de salvarea şi refacerea sistemul financiar internaţional, până şi structuri precum G20 au început să acorde o importanţă crescândă politicilor globale ce ţin de development issues precum sărăcia şi o potenţială criză a alimentelor, urbanizare, corupţie. Şi deşi atât discursul World Bank, şi mai ales al G20 sunt în continuare ancorate în perspectiva economică, atenţia acordată transparenţei şi responsabilităţii economiilor lumii pare abordată mult mai coerent.

Dacă e prezentată ca „a much better protection of the poor” sau ca o încercare de a evita dezastre financiare similare, e o altă poveste ce va depinde, desigur, de specificul local. Acelaşi care a făcut ca acum vreo două luni, la o terasă din Bucureşti, un băieţel cerea „5 lei ca să-mi iau şi eu un hamburger de la Mec”.

Posted in: