reglementarea responsabilităţii – less carrots, more sticks?

Pentru că este vară şi pentru că time is on my side, am început să reflectez cu ceva mai multă atenţie la detalii şi să nu mă mai arunc cu ardoare în concluzii. Astfel, de joi până astăzi, ghidată de simpatica 100 de personalităţi care au definit piaţa a lui Kennet Fischer, am zis să îmi ies din obsesia roubiniană pentru a verifica dacă chiar „istoriile se repetă sau măcar rimează”.

Temperată aşadar de lecturi, m-am uitat abia astăzi pe angajamentele luate de reprezentanţii statelor membre ale eurozone pentru gestionarea crizei datoriilor suverane şi stabilizarea financiară a spaţiului euro. Da, ştirea cea mai vizibilă a fost aceea că “Grecia a mai fost salvată încă o dată”.

© Mishu

Privind însă cu ceva mai multă detaşare la ce s-a întâmplat, cel mai important lucru care trebuie reţinut este că
această decizie (care se poate să fie despre viitorul UE) a avut loc pe 21 iulie. Chiar dacă mă abţin cu greu, nu o să intru în argumentele de sorginte astrologică ale datei, deşi s-a văzut şi la case mai mari (i.e. Smith and Keynes Share a Birthday).

Pe 21 iulie 2010, preşedintele Obama semna Dodd–Frank Wall Street Reform and Consumer Protection Act sau pe numele său lung “An Act to promote the financial stability of the United States by improving accountability and transparency in the financial system, to end "too big to fail", to protect the American taxpayer by ending bailouts, to protect consumers from abusive financial services practices, and for other purpose”.

Dodd–Frank Wall Street Reform and Consumer Protection Act a schimbat major structura de reglementare existentă, a creat şi modificat instituţii, a pus la loc de cinste cercetarea (colectarea de date), monitorizarea şi transparenţa, mergând până la măsuri ce ţin de guvernanţa corporativă sau de protecţia consumatorilor de produse financiare (fie că sunt investitori sau contribuabili).

Dincolo de complexitatea şi comprehensivitatea reglementărilor, este clar că impactul măsurilor nu poate fi contorizat la doar un an de la adoptarea lui, deşi cantitatea şi calitatea analizelor asupra acestuia este impresionantă (iar ele merg de la colecţii de viziuni ale stakeholderilor asupra impactului, cum este Dodd-Frank: One Year On a VoxEU.org până la reprezentări grafice ale progresului în implementarea reglementărilor cum este One-Year Anniversary Dodd-Frank Rulemaking Progress Report a Davis Polk).

Acordul din 21 iulie 2011 al liderilor din zona euro aduce cu sine măsuri pentru problema stringentă a Greciei, constând în răspunsuri instituţional-politice pe termen scurt, dar şi în soluţia „excepţională şi unică” a implicării sectorului privat în politica eurozone. Pe termen lung, acordul vizează soluţii pentru problemele „din fabrică” ale mecanismelor zonei euro şi care merg de la modificarea/ adaptarea unor instituţii cu rol de stabilizare precum European Financial Stability Facility sau European Central Bank, până la măsuri de consolidare fiscală şi de guvernanţă economică (făcând referire inclusiv la cadrele fiscale naţionale sau la supravegherea indicatorilor macroeconomici).

A anticipa impactul acestui acord, mai ales pe termen lung, este de asemenea extrem de dificil, chiar dacă declaraţiile politice par optimiste, iar euro a crescut semnificativ faţă de dolar imediat după anunţarea rezultatelor summit-ului.

Căutând cu şi mai multă atenţie printre potenţialele coincidenţe, văd că pe 21 iulie şi şeful delegaţiei FMI la Bucureşti spunea că primordiale pentru România sunt menţinerea riscurilor la un nivel cât mai scăzut şi continuarea reformelor şi a redresării economice. Care desigur, semnifică în cadrul acordului că guvernul îşi asumă angajamentul pentru reglementări ce ţin de politica fiscală şi de cea monetară, de sectorul financiar-bancar, dar şi de reforme structurale care acoperă o arie largă (merg de la întreprinderi de stat până la piaţa muncii şi reforma sistemului judiciar).

Iar coincidenţa din toate aceste măsuri (intrate pe filieră occidentală şi în România) este o apetenţă tot mai mare pentru reglementare şi pentru o supraveghere (foarte?) strictă a pieţelor de către guvernele din ţările dezvoltate. Nu ştiu dacă este teamă/ nesiguranţă, dacă este exemplul politicilor financiare centralizate al Chinei sau dacă pur şi simplu responsabilitatea pieţelor trebuie impusă prin reglementări tot mai puternice. Dacă este să ne luăm după rezultatele World Economic Forum’s Summit on the Global Agenda, probabil sunt toate aceste motive (şi altele pe lângă) şi toate vorbesc despre responsabilitatea de a transforma riscurile în oportunităţi.

Concluzia? Dacă istoria nu se repetă şi nici nu există apucături/ principii universale care se propagă de-a lungul istoriilor cu rezultate similare, atunci Radu Cosaşu are dreptate – există cel puţin SMOC (Serviciul Mondial de Organizare a Coincidenţelor), iar cei de acolo sunt nişte profesionişti.

Posted in: criza financiara , eurozone , FMI , in jur , reglementare , UE