Ce face un om atunci când îşi impune o lună de vacanţă după aproape 3 ani de dependenţă de muncă? ...în principal îşi spune cu obstinaţie că din el nu poate fi numai viaţa profesională şi că sigur există şi alte lucruri care îi plac, că sigur la un moment dat făcea şi altceva în afară de a munci. Iar atunci când vacanţa are ca principal obiectiv descoperirea acelor lucruri care îmi plac şi planificarea următorilor paşi în funcţie de acest element...ei bine, locurile în care este posibil să găsesc răspunsuri/ indicii devin destul de clare: cărţi, filme şi oamenii din jur.
La cărţi nu am renunţat niciodată în aceşti ani şi, chiar dacă ele au devenit ceva mai aplicate temelor cu care lucram, m-am încăpăţânat ca printre ele să fie întotdeauna inserate măcar micile bijuterii selectate de Ioana Pârvulescu pentru „Cartea de pe noptieră”. A rămas, de altfel, singurul loc în care mi se manifestă spriritul de colecţionar.
La capitolul filme nu am stat însă bine niciodată. Şi aceasta în ciuda faptului că tot timpul am fost înconjurată de cinefili înrăiţi. Vizionarea filmelor este singurul moment în care proverbiala-mi greutate de a (a)dormi nu se manifestă. Aşa că mi-am spus că e momentul să trec peste faptul că nu îmi place să văd filme acasă (la cinema merg, pentru că acolo nu pot dormi) şi să îmi acompaniez lectura micii dietetici a lui alex. leo şerban cu filme alese la întâmplare.
Povestea Emmei, imigranta rusă şi mama de familie burgheză ce îşi descoperă pasiunea reprimată în aventura cu prietenul-bucătar al fiului, este atât de clasică încât m-a făcut să mă uit de-a dreptul „judgemental” la ea. Cu toate acestea, filmul mi se pare irezistibil şi savuros, în cel mai propriu înţeles al cuvintelor. Este atât de multă piacere şi somptuozitate în imaginile în culorile cele mai italiene, în muzica lui John Adams şi mai ales în pasiunea pentru mâncare, încât tot clişeul narativ devine eleganţă a realităţii şi hedonism în stare pură. Atât de evidente încât până şi The New Yorker permite un „They could be dying, but I think they’re in search of food”. Şi cred că este admirativ.
Am continuat joi noapte cu Potiche, un film absolut genial prin frivolitatea burgheză, curajul de a se juca cu clişeele emancipării feminine şi muzica adorabil-jucăuşă a lui Philippe Rombi:
Uşurinţa cu care o soţie-trofeu reuşeşte în Franţa sfârşitului anilor ’70 să treacă de la statutul de casnică la cel de capitalist cu faţă umană nevoit să preia conducerea afacerii familiei şi apoi la cel de femeie-politician este la fel de atentă la detalii şi de adecvată precum trecerea de la jogging-ul matinal în training asortat cu batic de mătase pentru protejarea coafurii la negocierea cu sindicaliştii uzinei într-o rochiţă de mătase asortată cu capă de blană. Desigur, toate purtate de o doamnă trecută de 50 de ani, cu o viaţă extra-conjugală ce nu ne lasă să o compătimim şi cu o discreţie a jocului care pe mine una m-au făcut să îmi achiziţionez un ciocan rotopercutor şi să ascult pe repeat Michele Torr până când mă voi linişti cu ideea că nu există risipire şi nici prea multă duioşie în nimicurile cotidiene.
Vineri noapte am luat o pauză de la acest nou tabiet (căci el are loc de obicei după 2-3 noaptea) pentru ca sâmbătă să mă delectez cu un alt film francez adorabil. La tête en friche pare a fi reluarea temei lui Simplicius Simplicissimus fiind o poveste despre cum un bărbat modest trecut de prima tinereţe şi cu oareşcare deficienţe intelectuale învaţă prin prietenia şi mai bătrânei doamne Margueritte să asocieze Albert nu doar cu prenumele bunicului, ci şi cu Camus:
Ceea ce scapă povestea de predictibilitatea unei poveşti despre devenire nu este numai inversarea de roluri din Pygmalion-ul lui Bernard Shaw (căci femeia învaţă bărbatul) căci nu există componenta amoroasă a poveştii, ci şi absenţa sfârşitului tragic al lui Charlie din Flori pentru Algernon. Margueritte nu vrea să îl schimbe fundamental pe Germain şi nici nu vede în „cultivarea” lui o modalitate de a lăsa ceva în urma ei. Margueritte este genială pentru că nu judecă şi nu forţează, iar din aceasta cred că vine senzaţia de bine şi de mai bine pe care mi-a lăsat-o filmul. Dintr-un optimism bine temperat.
Iar pentru a continua cu laitmotive, duminică noaptea m-a cuprins pofta de o poveste cu adevărat clişeică. Aşa am ajuns la Elegy:
Nu am citit cartea lui Philip Roth după care înţeleg că a fost ecranizat, însă sper ca atunci când voi pune mâna pe ea să descopăr un personaj masculin cu tonuri ceva mai accentuate de egoism şi detaşare decât am descoperit în criticul din film. Altminteri, dincolo de faptul că Penelope Cruz este extrem de frumoasă şi îşi intră extrem de bine în rolul de fascinată şi fascinantă, am fost uşor dezamăgită să descopăr un nou film despre femeie/ feminitate, în locul unei poveşti despre interacţiune şi despre joc.
Motiv pentru care azi-noapte am abandonat dorinţa de recent pentru un film pus de tare mult timp în aşteptare – Elena et les hommes al lui Jean Renoir.
O poveste despre o prinţesă poloneză în Parisul din ajunul primului război mondial şi de care se îndrăgosteşte (printre alţii) un general care ar trebui să preia conducerea Franţei. De aici, filmul vorbeşte de o manieră boemă şi plină de pitoresc despre o sumedenie de locuri comune: de la apetitul francezilor pentru amour şi glorie până la firescul inferenţei sexualităţii în politic. Nimeni nu pare a fi deranjat că destinul marii ţări poate sta în ochii convingători ai unei femei. Dimpotrivă, consilieri, generalul însuşi, logodnicul mai în vârstă încurajează şi (se) conving că este onorabil şi necesar ca o femeie să fie motivul schimbării politice. După cum nu există niciun strop de tristeţe în convingerea Elenei că e un port bonheur pentru bărbaţi atâta timp cât ei au un ţel şi cât poartă margareta dăruită de ea.
Mi-a plăcut. Mult. Subiectiv. Mai ales că se încheie cu o Juliette Greco adorabilă în rol de ţigancă:
0 comments :
Post a Comment