Bloggroll

Pages

19 July 2011

de ce iubesc metodologiile

În primul rând pentru că, după cum spunea un om tare înţelept, în majoritatea limbilor serioase a iubi e un verb (acţiune). Aceasta presupune că faci ceva cu obiectul iubit, îl incluzi cumva în viaţa ta, iar formele în care faci acest lucru depinde, desigur, de valorile şi, deci, de apucăturile (sau hai, înclinaţiile habituale) fiecăruia. Iar eu iubesc atât de tare metodologiile, încât ele mi-au adus de la zile întregi de jucat cu datele unui sondaj pentru a minimiza impactul ratei de non-răspuns (şi zău ca e complicat, have a look) până la glumiţe (răutăcioase) din seria „nu vrei să faci o metodologie pentru cumpărat pantofi?” sau „metodologia ta de făcut curăţenie merită ajustată”.


patul lui Procust
Desigur, îmi plac şi datele statistice (absolvent de mate-info, ce să-i faci?!), însă cel mai tare îmi plac metodologiile. Pentru că datele statistice sunt supuse subiectivităţii sau obiectivelor celor care le comunică. Într-un virtual sondaj despre ce fel de politică de taxare preferă românii, cu nişte procente de 35 % iubitori de taxare progresivă, 30% iubitori de taxă unică, vreo 31% nehotărâţi şi 4% care nu răspund, un guvernant şi-ar putea anunţa mândru poporul că mai mult de o treime din români preferă taxarea progresivă şi că iată putem să adoptăm această politică fiscală.


Dacă vreau însă să iau o decizie cu mintea în cap, o să mă uit însă la metodologia utilizată pentru culegerea datelor (la indicatori de tipul categoriei sociale a respondenţilor, a veniturilor acestora, chiar a preferinţelor pentru o anumită doctrină etc.). Desigur, în mod ideal, ar trebui să am o metodologie şi pentru a şti cum utilizez după aceste date în procesul decizional, căci poate mă interesează să stimulez investiţiile şi atunci voi prefera să fac pe plac antreprenorilor, însă mă voi uita şi la cât/ ce trebuie să schimb din actualul cadru normativo-instituţional, la ce a funcţionat în alte ţări cu un profil asemănător sau care pentru mine reprezintă un standard etc.


Cu alte cuvinte, dacă vreau să fac o pâine, pot fie să îmi imaginez pur şi simplu cam cum se face o pâine şi să mă apuc să torn într-o oală făină, sare, apă şi tot ce mi se pare că ar merge şi să pun conţinutul la cuptor. Dar pot să mă şi gândesc la pâinile pe care le-am mai făcut (dacă am mai făcut) şi să văd ce pot corecta, pot să sun o prietenă la care am mâncat pâine făcută în casă şi să o întreb cum procedează ea, pot verifica vreo 2 cărţi de bucate şi internetul sau pot să îmi iau o maşină de făcut pâine. De asemenea, s-ar putea să prefer pâinea de secară şi atunci voi căuta tehnici prin care aluatul îmi va creşte (pentru că făina de secară e mai pretenţioasă) sau, dacă vreau să invit la masă un prieten cu intoleranţă la gluten, s-ar putea să fac o mămăligă pentru a nu-mi omorî prietenul.
© Thomas
Cu toate acestea, s-ar putea ca mie să îmi placă pâinea mai sărată (căci chiar dacă ştiu că se pune o linguriţă de sare, eu voi pune întodeauna două). Aici însă intervine decizia mea (ce corespunde unor valori, preferinţe, obiceiuri). Frumuseţea metodologiilor este că ele îţi permit să faci primul pas către atingerea acelor valori la care vrei să ajungi. Îţi dau o imagine asupra realităţii, asupra punctului A din care, după ce ţi-ai determinat valorile şi preferinţele, poţi să porneşti către un punct B.


etica metodologiilor
Într-o carte despre crize economice şi despre „cum se pot previziona asemenea evenimente şi, tot atât de important, cum pot fi ele preîntâmpinate, cum se poate rezista în timpul lor şi cum se poate face curăţenie în urma lor”, Nouriel Roubini şi Stephen Mihm vorbesc despre lecţiile pe care istoria ni le dă şi cum ar fi trebuit acestea aplicate, chiar şi atunci când unele evenimente par prea „excesive statistic” pentru a avea loc. Fără a intra în detalii despre ciclurile economice sau despre naturaleţea crizelor, o lecţie importantă pe care o dă această lectură este că, utilizând metodologia corectă, ne putem uita în trecut pentru a anticipa viitorul sau măcar pentru a gestiona mai bine efectele unor principii perene. Din acest punct de vedere, nu cred că Roubini este „profetul crizei”, ci mai curând un foarte bun utilizator al metodologiilor. Pentru că atunci când sunt corect construite şi când în interpretarea lor se utilizează common sense, ele pot da o imagine destul de clară asupra a ceea ce este bine şi ce este greşit.


„o hartă a lumii ce nu cuprinde Utopia nu merită nici măcar o privire”
Acum aproape două săptămâni, Secretarul General al ONU a lansat la Geneva Raportul pe 2011 în atingerea Millenium Development Goals. Raportul spune că în atingerea obiectivelor de dezvoltare adoptate unanim la Millennium Summit al Naţiunilor Unite în September 2000, s-au făcut progrese majore, însă se pare că multe dintre obiectivele asumate, mai ales în ceea ce priveşte grupurile cele mai vulnerabile, sunt în pericol de a nu fi atinse în termenul stabilit.


După cum remarca Eric Swanson pe blog-ul Băncii Mondiale, MDG nu sunt primul efort global de mobilizare pentru dezvoltare şi nici prima acţiune de acest tip în care o metodologie foarte strictă de determinare a unor indicatori şi de monitorizare a acestora este dezvoltată şi implementată (chiar dacă în acest caz vorbim de un exerciţiu în care sunt implicate 27 de organizaţii, fonduri şi programe internaţionale, de la OECD, IMF, UN, WB).


Mulţi au fost convinşi încă de la bun început că ţintele MDG sunt prea ambiţioase, dacă nu chiar o utopie. Pornind de la însăşi condiţia utopiei – de construct eminamente intelectual, ce nu-şi are pretenţia realizarii sale (fie şi numai urmărind originea etimologică a termenului) – putem distinge în moştenirea acestui gen al gândirii politice proiecte cum sunt MDG în care se găsesc două implicaţii majore – pe de o parte, o critică a status-quo-ului, iar pe de altă parte propunerea unei alternative la acesta. Utopie sau nu, factorul de progres, recunoscut aproape în unanimitate utopianismului, este urmarea acestor două consecinţe conjugate. Iar metodologia de monitorizare a MDG arată, în cuvinte şi statistici, că progresul este posibil chiar şi în obiective care traduc valori atât de mari:
Sursa: https://blogs.worldbank.org/developmenttalk/files/developmenttalk/mdg_report_2011_progress_chart_lr.pdf
Şi de aceea iubesc metodologiile tare. Pentru că, uneori, îţi pot arăta drumul către lucruri ce par de nemăsurat, cum sunt valorile. Iar faptul că trebuie actualizate permanent, că pot fi adaptate şi rafinate, face parte din natura lor, iar succesul lor ţine în esenţă şi de alte lucruri cu care merg mână-n mână (strategii, planuri de management etc.). Dar aceasta este deja altă poveste, ce ţine de răbdare şi de practica valorilor. Şi s-ar putea să fie cam mult să îl citez şi pe domnul Aristotel :)

6 comments :

Postul tău începe cu o eroare metodologică? provenită din neintegrarea cunoaşterii din şcoala generală. Verbele nu includ numai acţiuni, ci şi stări şi a iubi nu-i musai o acţiune, ci poate fi şi o stare. Faptul că iubirea are tot timpul un "obiect" ce pare prin definiţie neînsufleţit mă mâhneşte teribil şi intra în contradicţie cu raţiunea mea de-a fi.
Altfel, un font mai mare n-ar strica şi mă gândesc dacă nu cumva ar trebui să scriu despre viitor şi despre limitele pe care gândirea le are în împingerea cunoaşterii .. mai departe.

This comment has been removed by the author.

mi se pare ciudat ca iubesti un instrument... intr'un fel, pot intelege asta, amintindu-mi ca mie mi se pare ca pierderea memoriei ar fi cea mai mare nenorocire... in ce te priveste, nu stiu daca-nteleg pe deplin cum se relationeaza metodologiile cu plictisirea si/sau obiectivele--da'-ncerc si cred ca-ncep sa vad :) mi-ar fi placut mai mult sa aflu ce te entuziasmeaza in procesul de elaborare, intr'atat de mult incat ai ajuns sa le ridici de la rang de indeletnicire la rang de iubire?!?

@pe bicicleta: nu cred ca este vorba de o eroare metodologică, ci despre un mod de a vedea lucrurile. şi aceasta pentru că şi starea în sine are legătură cu acţiunea - nimeni nu te poate obliga să simţi ce nu vrei să simţi, aşadar vorbim şi aici despre acţiune (mod de a-ţi exercita voinţa liber, în acord cu valorile tale). cu atât mai puţin "obiectul" iubirii nu este prin definiţie neînsufleţit. Am preferat termenul "obiect" pentru că, dacă vorbim de analiza iubirii, eu una simt nevoia să ma relaţionez la interpretarea lui Ortega y Gasset din "Studii despre iubire" ca exerciţiu de analiză similar. Aşadar, fie că este vorba de un "instrument" (metodologiile) sau de un om, traseul este cam acelaşi - întâi el trebuie să îţi dea o imagine asupra locului în care eşti (ca om, ca naţiune etc.), trebuie să îţi dea o idee despre ce faci bine şi ce faci greşit pe baza unor principii perene (căci de-asta oamenii stau împreună, ca să mai crească unul lângă celălalt) şi trebuie să îţi dea imboldul pentru a atinge un ideal, nişte valori...

Mulţam pt. explicaţii. Da, poate nu-i eroare metodologică (tu ştii mai bine că de aceea întrebam). Cred în dreptul fiecăruia de a avea propria viziune faţă de iubire.
De acord că iubirea nu are valoare fără acţiune. Eu n-am citit studii despre iubire şi vorbeam empiric :), însă pe baza liberei voinţe şi a valorilor proprii cred că fiecare îşi alege traseul şi da, el poate fi acelaşi/similar dacă valorile sunt similare. Anyway .... vezi cât de nocivă e libertatea de exprimare :)