Update:
Am fost şi m-am simţit ca Alice în Ţara Minunilor pentru că l-am întâlnit pe dânsul:
 |
| Sursa: www.pancarte.org |
Nu am fost în
viaţa mea la proteste, fiind tot timpul convinsă că de altceva este nevoie
pentru a face schimbări majore (structurale, organizate, profunde). Sâmbătă
seara însă am fost la Universitate pentru un motiv extrem de simplu: am vrut să
ies din bula mea şi să văd dacă ce îmi imaginez eu despre oamenii din jurul meu
este chiar aşa. Ce am învăţat despre ţara mea?
Sâmbătă, la o
excelentă pizza alături de soră-mea şi prietenul ei, ne uitam la Antena 3 la ce
se mai întâmplă cu protestele de prin România. Da, mă uit extrem de mult la A3.
Or fi isterici pe alocuri, or fi fanatici, însă măcar în cazul lor am o „cheie
de lectură” – adică ştiu clar în ce galerie sunt şi asta îmi dă posibilitatea
de a-i asculta cu acest disclaimer în minte. Aşa că ne-am zis că ar trebui să
vedem cu ochii noştri ce se întâmplă.
Ne-am pus superbele căciuli din Moscova şi am ieşit. Evident,
cu maşina. Am fost întâi la Cotroceni, unde era o parte din oameni. Am parcat
frumos, ne-am dus printre oameni şi ne-am uitat cuminţi la mulţimea care
scanda. După puţin timp, oamenii s-au prins că nu prea avea rost să stea acolo.
Era seară de weekend şi doar nu reacţiona cineva atunci – reacţiile se întâmplă
luni, dimineaţa, după regulile de PR, nu? Aşa că s-au întors la Universitate.
Ne-am mutat şi noi, evident, tot cu maşina. Am parcat iar
frumos, ne-am dus printre oameni şi ne-am uitat cuminţi la mulţimea care scanda
la Universitate. Acolo am stat câteva ore bune. Suficient pentru o răceală
superbă, dar şi pentru a învăţa câte ceva despre motivele pentru care o
persoană ca mine (care crede că protestele nu vor schimba mare lucru şi că
psihologia mulţimilor face ca oamenii să se adune şi fără să ştie de ce) ar
trebui să experimenteze un astfel de eveniment:
Întâlnire cu ţara mea
Recunosc că nu
ştiu cum e ţara în care trăiesc. Am trăit toată viaţa într-o bulă, în micul meu
univers, cel în care oamenii sunt educaţi, reacţionează la argumente raţionale,
prietenii sunt de cele mai multe ori înţelegători cu faptul că ieşi la bere mai
târziu pentru că ai impresia că te lupţi cu corupţia, iar Bucureştiul este un
minunat loc pentru a găsi piese de teatru geniale, cafenele care îndeamnă la
vorbă sau cluburi unde poţi dansa şi în timpul săptămânii.
Primul şoc legat
de această ţară a fost în anul în care am studiat în Roma. Mi-a fost atât de
ruşine de compatrioţii mei. Peste tot: în metrou când exasperau cu acordeonul
italienii, în staţia de autobuz când mă avertiza o bătrânică să am grijă că
fură şi violează, la o conferinţă despre Eliade unde dormeau şi unde veniseră pentru
că se dădeau pişcoturi, în momentul în care până şi în facultatea unde
impresionau destul de mulţi români tot nu-şi puteau reţine un „a!” uşor dezamăgit
când le spuneai că eşti din România.
Între timp, am
trecut peste furia de a trebui să explic că nu toţi suntem aşa. Am acceptat, cu
o oarecare tristeţe, că din aceeaşi ţară fac parte şi buni, şi răi. Ca peste
tot. Am învăţat şi că obsesia imigranţilor români din Roma pentru jeans cu
paiete sau pentru pantofi sport „de marcă” e poate construită şi de anii în
care nu au avut acces la ele şi care le-au transformat de o manieră ciudată în „must
have”.
Aşa şi la protest
– sigur că mi-aş fi dorit să găsesc mai mulţi ong-işti sau cetăţeni care să ştie
exact despre ce ar trebui protestat, sigur că toţi oamenii decenţi ar fi vrut
să nu fie ciocniri violente, sigur că glumiţa celor de la Times New Roman cu „La manifestţia de ieri cîţiva
protestatari nostalgici au strigat "Jos Iliescu!"” are şi o urmă (mare)
de adevăr în ea.
Cu toate acestea,
cred că protestele (eu nu simt nevoia să adaug non-violente, căci reacţiile
violente sunt huliganisme, infracţiuni etc.) sunt un semn de normalitate, de
sănătate a democraţiei. Iar la acesta nu cred că este vorba despre Arafat sau
despre legea sănătăţii. Nici nu văd motive pentru a ne întreba pentru ce
protestăm acum – este clar că vorbim de un pahar umplut şi cred ca acest comentariu explică foarte bine această stare.
Nu cred nici că
este vorba despre politizarea acestui protest. De fapt, de ce ne-am teme de
politizare? În toate ţările normale oamenii sunt politizaţi, ştiu dacă sunt
liberali, socialişti etc. Sigur, este destul de ciudat să găseşti amestecate
mesaje de genul „Salvaţi Roşia Montană” şi „Jos taxa auto”. Dar este
îmbucurător că prin exprimarea nemulţumirilor prin proteste mobilizate pe Facebook
în sfârşit nu mai suntem cu vreo 50 de ani în urmă, ci cu doar vreunul.
Eu mă duc şi în
seara aceasta. Probabil pe tocuri. Nici acum nu voi scanda, ci mă voi uita cu
atenţie la oameni. Probabil cu aceeaşi curiozitate antropologică. Cred că este
important să ştiu pe ce lume trăiesc.
0 comments :
Post a Comment