Pentru mine motivele pot fi rezumate la două elemente de sistem: nu prea ştim ce înseamnă de fapt fondurile europene şi ineficienţa generală în managementul fondurilor publice.
Printre îndeletnicirile mele preferate este creşterea nostalgiilor. De obicei, am grijă de ele, le inventariez cu destul de multă stricteţe, le asortez între ele şi le pieptăn frumos, de fiecare dată când se mai transformă câte una.
Mai e tare
puţin până la Oscaruri:
pe 24 februarie o să aflăm care este cel mai bun film al anului, iar unul dintre
favorite este Lincoln. M-au fascinat
dintotdeauna filmele politice, aşa că până la a afla dacă dl. Lincoln îşi ia (meritat,
zic eu) Oscarul, l-am provocat pe colegul de blog sincron la un exerciţiu de memorie: top 5 filme din zona asta care ne-au
rămas întipărite în minte.
Cu siguranţă unul dintre cele mai bune filme ale tuturor
timpurilor şi preferatul meu într-ale politicului. O fabuloasă satiră politică pentru
care se potriveşte perfect zicala cu nebunul care aruncă piatra şi înţelepţii
care vor să o recupereze de pe fundul lacului. Dincolo de umorul nebun şi de
tensiunea aproape înfricoşătoare a acelor timpuri (în plin război rece, filmul
se „joacă” cu războaie nucleare), povestea este absolut fabuloasă şi sintetizează
extrem de bine o epocă în care lumea lua în serios ameninţarea unui război: „Gentlemen,
you can't fight in here! This is the War Room.”.
Două poveşti înfricoşătoare despre corupţia din lumea
politică şi despre cum puterea ajunge să îi corupă şi pe cei decenţi. Ambele vorbesc
despre maeştri păpuşari şi despre reguli ale jocului pe care cei din interior trebuie
să le înveţe nu doar pentru a-şi asigura supravieţuirea politică, ci
supravieţuirea în sine. Şi deşi există multe alte filme care vorbesc despre
conspiraţii sau despre cadavrele peste care trebuie trecut pentru a ajunge
într-o poziţie de putere, cred că aceste două filme sunt adevărate bijuterii
pentru ce înseamnă o viziune realistică asupra politicului.
Un clasic al filmelor politice şi unul dintre primele (a
apărut în 1939) care aruncă o privire atentă asupra a ce înseamnă lupta dintre
bine şi rău în politică. Deşi pare cinic şi descumpănitor din multe privinţe,
filmul lui Capra este fascinant tocmai pentru că în acest context reuşeşte să
lase loc speranţei şi integrităţii morale. Dincolo de singurătatea
outsider-ului ajuns într-o lume pe care nu o înţelege şi care e în stare „să îl
mănânce de viu”, rămâne însă convingerea că: „I wouldn't give you two cents for
all your fancy rules if, behind them, they didn't have a little bit of plain,
ordinary, everyday kindness and a little looking out for the other fella, too.”.
Două veritabile „must-see” pentru ceea ce înseamnă
comunicarea politică şi gestionarea agendei publice. În ambele ameninţarea
îmaginată a unui război face ca „scăpările” din afacerile interne să fie mai
uşor de ascuns. În ambele satira la adresa politicului şi viziunea unui public
captiv în „zvon” te fac să te uiţi cu ceva mai multă atenţie la TV sau la
conflictele din spaţiul public. Sigur, un strop de conspiraţionism nu a stricat
nimănui vreodată, iar situaţiile hilare în care ajung oamenii din politic încă
mai dau speranţa că dacă am umple acea lume cu personaje un pic mai isteţe,
lucrurile ar fi mai bune.
Deşi nu este tocmai cel mai reuşit film care portretizează
un preşedinte american, filmul este interesant pentru că pune faţă în faţă două
lumi cu graniţe incerte: lobby-ul şi politica. Dar este mai mult decât o
poveste cu happy end despre lumi aflate în conflict de interese. Mi se pare
fabulos filmul pentru că este abia începutul a ceea ce Aaron Sorkin,
scenaristul, va transforma într-un fenomen: o poveste umanizată şi idealizată
despre politică şi politici, în care percepţiile contează şi ştirile pot fi
controlate, însă în care integritatea şi coerenţa personajelor nu se pierde
niciodată.
Şi pentru că tot aminteam de Aaron Sorkin, chiar dacă nu
sunt filme, ci seriale, cred că din topurile filmelor despre/din politică ar
trebui să fie puse la loc de cinste:
1. West Wing – produs de
Aaron Sorkin şi de departe cea mai fascinantă poveste din interiorul vieţii
politice. Dă dependenţă şi speranţe. Şi a dus la savuroasa replică din TheTelegraph: “Barack
Obama will win: It’s all in ‘The West Wing.’ ”
2. House of Cards –
probabil multă lume îşi aminteşte de versiunea britanică, însă şi recenta
versiune US este fabuloasă. Recunoaşte puterea media în a gestiona relaţiile
politice. Şi este plin de replici memorabile de tipul: „A great man once said,
everything is about sex. Except sex. Sex is about power.”
3. Boss – probabil cea mai cruntă viziune asupra politicii şi o nesecată sursă de similitudini
între politica de la nivel local de pe cele două maluri ale Atlanticului.
Boss-ul lor este baronul nostru.
De prin noiembrie mă tot gândesc
la cum se spală două lucruri în România: banii şi imaginile. Pe măsură ce trecea vremea m-am tot convins că o
dezbatere pe tema spălării este irelevantă pentru acest moment. Şi totuşi, ieri am primit un
semn: o ţară întreagă vorbeşte despre cum o doamnă s-a spălat la televizor.
Aşa că am decis să pun o maşină de rufe la spălat şi să mă bucur de minunatele
coincidenţe pe care ultima săptămână mi le-a adus în cale.
În noiembrie eram în Brazilia la
International Anti-Corruption Conference.
Dincolo de concentraţia incredibilă de participanţi care se adună pentru a
discuta orice domeniu care ar avea o legătură mai mică sau mai mare cu
corupţia, formatul oferă spaţiu pentru mici încântări. Din întâmplare sau nu,
am nimerit în prima zi la un workshop despre anticorupţie în fotbal.
Cu siguranţă oricine urmăreşte
cât de cât lumea sportivă a auzit măcar o dată despre atenţia tot mai sporită a
lumii fotbalistice pentru combaterea corupţie. Desigur, de cele mai multe ori
vorbim despre meciuri aranjate, despre mafia pariurilor sau despre cum se spală
banii prin transferuri (sună cunoscut, nu?). La un moment dat, expertul UNODC din
workshop a citat chiar şi statisticile care fac ca în ţara vecină să facă ocupaţia de
patron de club de fotbal una foarte periculoasă (în Bulgaria fuseseră ucişi
anul trecut vreo 7 finanţatori din fotbal).
Mânată de mândria patriotică, dar
şi profitând de avantajul de a fi una dintre puţinele femei rătăcite printre interesaţii
de fotbal, îmi fac curaj şi ofer onoratei săli că noi stăm muuult mai bine
decât vecinii, iar a fi finanţatorul unui club de fotbal în România nu doar că
nu te omoară, ci chiar te face mai puternic.
Ei, normal că italienii o
făcuseră înainte (Acum ori niciodată să
dăm dovezi la lume/ Că-n aste mâni mai curge un sânge de romaaaan) şi că
tehnica asta mai are şi un nume pompos: ”image laundering” (care se deosebeşte de obişnuita cosmetizare sau de PR prin faptul că are mecanisme similare procesului de "money laundering"). Desigur, mecanismul
e şi simplu, şi logic: în general funcţionează pentru personaje cu averi
dobândite pe căi suspecte care achiziţionează un club de fotbal şi, printr-un
efect de contagiune, devin populari pentru că vorbim de cel mai popular sport.
Un lucru este de apreciat totuşi
la această situaţie: spălarea are loc „pe faţă”, este vizibil şi „subiectul”
spălării, cât şi „detergentul utilizat”. Ce se întâmplă însă când nu este clar
cine vrea să se spele şi cu ce?
Sursa: sxc.hu
Un exemplu relevant din acest
punct de vedere este cel al trusturilor media, care are oferă o potenţială „maşină
de spălat” cel puţin la fel de eficientă în termeni de ochi & urechi. Atunci când
până şi o televiziune despre care toată lumea ştie că „e a lui Dan Diaconescu”
are un acţionariat divers şi intrigant (după cum arată cei de la RISE Project),
devine din ce în ce mai clar că fără un registru transparent în care să fie evidenţiaţi
acţionarii din media nu vom avea acelaşi lux de a decide să nu ne expunem la
imagini mai mult sau mai puţin fidele ale realităţii.
Din această perspectivă, cred că
acesta ar fi trebuit să fie mesajul Comisiei Europene cu privire la media din
România. Sigur, avem nevoie de etică în mass-media. Însă cred că aceasta nu
poate fi rezultatul unui construct artificial (codurile şi reglementările se
vor putea transforma, din păcate, tot în căsuţe bifate), ci mai curând al unei
auto-reglementări a pieţei (într-o dinamică bi-direcţională furnizor-consumator
de media).
Comisia Europeană nu putea însă
cere României să implementeze un sistem transparent prin care să fie accesibile
datele privind cei care deţin organizaţii media. Iar asta dintr-un motiv foarte
simplu: nici în restul Uniunii Europene nu (prea) există astfel de registre ale
proprietarilor de media, deşi acestea sunt cerute de ani de zile de către
societatea civilă şi de către (unii) jurnalişti.
Ştiţi care este vestea bună? Sunteţi
cetăţeni europeni şi aveţi drepturi :)
Pentru că e o problemă europeană
şi pentru că nu există reglementări comprehensive în acest domeniu, astăzi a
început campania European Initiative for Media Pluralism de promovare a European Directive to protect Media Pluralism and Press Freedom.
Aceasta propune inclusiv o serie de măsuri în ceea ce priveşte proprietarii de
organizaţii media.
Şi pentru că începând de anul
trecut cetăţenii europeni au drept de iniţiativă legislativă (dacă sunt peste 1
milion şi din peste 7 state membre UE), vă propun să semnaţi petiţia aici.
P.S. Pe 5 februarie, Comisia
Europeană a publicat două propuneri pentru completarea cadrului existent cu privire la combaterea
spălării banilor (o directivă şi un regulament). Acestea fac parte
dintr-un pachet de politici mai larg de luptă împotriva criminalității, a
corupției și a evaziunii fiscale. Partea bună este că directiva presupune că persoanele
juridice vor trebui să păstreze registre cu informații privind identitatea persoanelor
care se află de fapt în spatele societăților, ceea ce oferă o alternativă de a
afla şi cine se află în spatele organizaţiilor media. Dar despre cât de bine
implementează România politicile de combatere a spălării banilor, cu altă
ocazie...