Bloggroll

Pages

doua probleme de sistem in managementul fondurilor europene

Pentru mine motivele pot fi rezumate la două elemente de sistem: nu prea ştim ce înseamnă de fapt fondurile europene şi ineficienţa generală în managementul fondurilor publice.

care-i treaba cu legea sanatatii?

Habar nu am dacă legea aceasta este bună sau proastă!

Inventarul nostalgiilor preferate

Printre îndeletnicirile mele preferate este creşterea nostalgiilor. De obicei, am grijă de ele, le inventariez cu destul de multă stricteţe, le asortez între ele şi le pieptăn frumos, de fiecare dată când se mai transformă câte una.

Despre standarde şi alţi demoni

MCV este un instrument bun, dincolo de discuţiile despre indicatorii utilizaţi pentru măsurarea progreselor ori despre sursa datelor colectate.

Achiziţiilor publice cu dragoste

Aşa sunt ele, achiziţiile publice în România. Ce ai putea dori mai mult decât o relaţie mereu surprinzătoare, mereu dinamică?

Showing posts with label nostalgie. Show all posts
Showing posts with label nostalgie. Show all posts

29 September 2011

de ce sunt ong-ist – declaraţie de interese lungă

Prolog

De câteva luni bune deja, alături de prietenii din lista de leapşă (dreapta!!), avem câte o temă săptămânală pe care se întâmplă un blog sincron – miercuri, la 21:00. Aşa se explică de ce apar teme ciudate pe blog – de la colecţii, la sărăcie, la fantezii despre preşedinţia de o zi. Săptămâna aceasta este singura în care nu mi-am făcut tema la timp, deşi nu am nicio scuză legată de timp. Am însă scuza că este o temă amânată de mult mai mult timp şi că a scrie despre ceva ce s-a terminat înseamnă să îţi recunoşti că într-adevăr s-a terminat şi ca motivele care au dus acolo să fie asumate. Aşadar:

Broken society

Despre oameni...

Bună. Eu sunt Elena şi am fost ong-ist de profesie până în iulie. Într-un ong mare, care se ocupa cu lucruri importante şi necesare. Şi la nivel internaţional, şi în România. Mi-a plăcut. Atât de tare încât îmi doboram singură recordul de ore petrecute la birou (ultimul a fost de 38 ore şi a fost cu 2 ore mai lung decât cel stabilit în urmă cu un an, alături de draga de Mon). Nu m-a forţat nimeni, ba câteodată eram dată afară cu forţa. Îmi plăcea să stau acolo pentru că îmi plăcea ce făceam. Mă luptam cu corupţia, în general...

Am învăţat atât de multe în timpul petrecut ca ong-ist încât sigur nu mi-ar ajunge răbdarea cititorilor mei adunaţi pentru a le înşira – numere de legi şi legi, cum se fac caietele de sarcini, cum să fii elegant şi incisiv, cum să gândeşti sistemic, cum să pui o idee pe hârtie şi cum să transformi nişte rânduri de pe hârtia aia în realitate, cum să alergi pe tocuri prin aeroporturi, cum să ceri şi cum să primeşti, că oamenii pot să arunce cu ouă în tine, dar dacă îţi spui că ţara te vrea, faci o omletă bună din ele.

Atenţie, urmează un paragraf lung!

Singurătatea alergătorului de cursă scurtă
Am întâlnit, tot în perioada aceasta, unii dintre cei mai frumoşi oameni: pe expertul care încă mai avea răbdarea de a explica lucruri pe înţelesul celor care trebuiau să înţeleagă, pe consultantul aparent mercantil care ascunde un super coach şi mai ales un sentimental obiectiv, pe cea cu care am petrecut cele mai multe nopţi printre ţigări fumate şi care ştia cel mai bine cum să faci din căcat bici (scuzaţi expresia!), pe minunăţia blondă care se juca cu numerele mai bine decât oricine altcineva deşi ar fi făcut (şi i-ar fi plăcut) fantastic altele, pe activistul care încă mai găsea energia de a se duce în piaţa publică, pe afaceristul care ştie că integritatea în business nu e ceva la modă, ci ceva care s-ar putea să fie o soluţie în România, pe managerul public care mai găsea energia de a se enerva pe sistem făcând ceea ce trebuie şi mulţi alţii…

Cel de la care am învăţat cele mai multe lucruri rămâne acel omuleţ care ştia să explice norma de drept şi cum ar trebui ea să reflecte nevoile sociale la o bere în Traffic, să facă legături fabuloase între micro şi macro, să identifice implicaţii pe care probabil alţii le-ar fi descoperit în workshop-uri cu specialişti din vreo 20 de domenii, să sară de la una la alta pentru a construi un puzzle vizionar, să se certe cu mine şi să mă facă să mă întreb care o fi până la urmă cel mai utopic dintre noi.

...şi locuri

În acest weekend, pe 1 octombrie, aş fi împlinit 3 ani de când a dat virusul ong-ismului peste mine. Am plecat însă în momentul în care mi-am dat seama că nu mă mai gasesc acolo. Adică în momentul în care nici entuziasmul şi nici toate orele din lume nu mi-ar fi dat sentimentul că munca mea va avea impact. A fost o decizie pentru care mi-au trebuit vreo 6 luni de răzgândiri. Ceea ce mă face să cred că apucăturile de ong-ist nu se corectează aşa de uşor şi că odată prins în hora aceasta este imposibil să te dezveţi de tot.

Morning glory
Cred însă şi că, deşi societatea civilă organizată din România poate fi o şcoală extraordinară pentru tinerii entuziaşti, cu puţine excepţii, ea nu reuşeşte să devină acel loc în care cineva îşi poate construi o carieră. Eu cred că este din cauză că nu a reuşit să găsească acele mecanisme de a se profesionaliza ea însăşi. Nu am apucat vremurile în care finanţările pentru consolidarea democraţiei prin dezvoltarea societăţii civile erau atât de variate încât să nu fie necesar baletul cu fondurile structurale… Însă cred că încheierea acelei etape a lăsat multe ong-uri dezorientate.

Este foarte posibil ca volatilitatea resursei umane să arate tocmai această incapacitate de adaptare la noile realităţi în care, vrând-nevrând, ni s-a pus deja eticheta de stat democratic (că doar membru UE nu poate fi un stat ne-democratic). Iar în această nouă realitate, peste care s-au suprapus şi alte schimbări structurale – criza economică, revoluţia digitală, noile forme de implicare a cetăţenilor – a lăsat societatea civilă românească într-un spaţiu uşor atemporal, neconectată la trenduri, evoluţii şi schimbări.

În trecerea de la o etapă în care rolul ong-urilor era bine desenat şi finanţat de către standardele internaţionale în materie la o etapă în care, pentru a-şi arăta utilitatea, ong-urile trebuie să concureze cu alţi actori de pe piaţă pentru finanţări europene, cred că s-a ratat un momentum fantastic de a transforma acest segment într-o masă critică ce ar fi putut genera schimbare socială. Iar acest momentum însemna valorificarea a trei oportunităţi de creştere şi profesionalizare:

1. abordarea de tip business – care nu presupune transformarea ong-urilor în srl-uri, ci adapatarea instrumentelor de rentabilitate şi sustenabilitate în afaceri la proiectele societăţii civile. Profitul se poate măsura nu doar în dividende pentru acţionari, ci şi în impact social. Dacă s-a putut în Bangladesh, nu văd de ce nu s-ar putea şi în România.
2. abordarea de tip academic – care înseamnă conştientizarea faptului că influenţa nu mai înseamnă accesul la informaţii (căci în era internetului, toată lumea poate citi şi cele mai deştepte statistici), ci felul în care sunt ele utilizate astfel încât să justifice politici de dezvoltare, indiferent de domeniu. Şi cred că programul RAPID al ODI este cel mai concludent exemplu despre cum poţi influenţa politici de o manieră deşteaptă.
3. abordarea de tip virtual – care nu înseamnă închinarea la zeul Internetului, ci recunoaşterea faptului că participarea publicului s-a mutat în online şi că, indiferent cât ne-am încăpăţâna, asta nu se va schimba prea curând. În acest sens, mi se pare senzaţional exemplul Republicii Moldova, unde se pare că experienţa Twitter Revolution din 2009 a dus la manifestări şi mai constructive de Revoluţie digitală, cum îmi scria un prieten de la faţa locului.

Epilog

Din aceste motive şi câteva altele pe lângă, eu nu mai sunt ong-istă oficial. Între timp, am învăţat să fiu o altfel de idealistă.

P.S. Mulţumesc, Andreei Vasile, colega de facultate a cărei postare de acum 3 zile m-a făcut să înţeleg că, din când în când, trebuie să-ţi iei (şi) aşa „la revedere”:

12 September 2011

prima zi de şcoală


Astăzi am avut onoarea ca, după nişte ani de absenţă, să fiu invitată la inaugurarea anului şcolar 2011/2012. Evident, mi-am pus rochiţa toamnă/iarnă 2011/2012 şi tocurile comode, obişnuită fiind să fiu sinceră cu mine şi să admit că sigur voi fi în întârziere.


Invitaţia a venit şi într-un loc minunat, la Liceul Coşbuc, unde boboaca mea preferată îşi începe periplul prin

9 September 2011

still got the blues


Locul acesta nu are nimic special. Este doar o casă dintr-un perimetru de străzi cu case frumoase din zona parcului Izvorul Rece. La Blu'zz scaunele sunt din lemn, muzica frumoasă şi liniştită, serile de vară fantastice în curtea micuţă, nopţile de iarnă perfecte pentru poveşti lângă soba de teracotă şi nu îţi prea vine să bei altceva în afara berii.


7 September 2011

inventarul nostalgiilor preferate

Printre îndeletnicirile mele preferate este creşterea nostalgiilor. De obicei, am grijă de ele, le inventariez cu destul de multă stricteţe, le asortez între ele şi le pieptăn frumos, de fiecare dată când se mai transformă câte una. Criteriul după care le scot din vitrină este de cele mai multe ori subiectiv, la rândul său, chiar dacă din când în când joaca preferată devine şi mai interesantă cu câte un criteriu raţional şi fix. Astăzi le-am aşezat astfel încât să reiasă epoca preferată. Cu un mic imbold din partea unui Midnight in Paris, mi-am zis că îmi pot asuma clişeul preferinţei pentru boema anilor ’20, căci tare bine o zice criticul de la The New Yorker despre Parisul lui Woody Allen: “Yes, these are clichés, but they’ve become clichés because this is the most beautiful place on earth."

În nostalgia mea:

Sursa: forgottenantiquities.tumblr.com
  • Aş vrea să-i întâlnesc pe – Henry şi June Miller, dar doar pentru a avea intrare la Anaïs Nin
  • M-aş plimba – evident, prin Paris, fie el mare sau mic, cu gândul la Le Corbusier şi la faptul că în materie de construcţii, există doar două opţiuni: arhitectura sau revoluţia
  • Aş avea nostalgia – Crailor de Curtea Veche, visând la alte timpuri şi mai boeme
  • M-aş enerva – pe Eliade când aş citi Romanul adolescentului miop. Ce, doar el să se supere pe Papini?!
  • M-aş juca – de-a Les Enfants Terribles pentru că nimeni nu ştie mai bine decât Cocteau că atunci când te dezveţi “de exerciţiul care constă în a te proiecta în afara ta” poţi numi distracţie şi etapa nouă prin care te scufunzi în tine însăţi
  • Aş analiza cu atenţie – cât din Goana după aur a lui Chaplin îl face pe Brecht să concluzioneze că “un om=un om” chiar dacă el devine un soldat perfect
  • Aş dormi – cu Chanel No. 5, ce altceva?
  • Mi-aş găsi o scuză în – Falling in love again şi într-o Lola interpretată de Marlene Dietrich
  • Aş privi – Un Chien Andalou, şi nu doar pentru combinaţia de Buñuel şi Dalí, ci mai ales pentru visare
  • M-ar fascina – o lume în care la distanţă de 13 zile mor Lenin şi Woodrow Wilson, dar aş pune asta pe marginea faptului că Einstein descoperise deja teoria relativităţii
  • Aş visa la – rochiile lui Isabel Jeans din Easy Virtue al lui Hitchcock
  • Aş dansa – pe Duke Ellington, la o petrecere de-ale lui Gatsby, of course…
  • Aş surâde – citind în Bilete de papagal despre mijloacele morale de a scăpa de concurenţii comerciali sau intelectuali: când cineva îţi laudă adversarul, trebuie “să taci, să asculţi şi să surâzi indirect”. E însă important “să ţi se ghicescă surîsul, ca într’o bancnotă valoarea în lei, prin transparenţă” (nr. 337/1929).
  • Aş pleca – într-o călătorie cu trans-siberianul, căci în acei ani încă ar mai fi timp de ceva libertate şi de trimis scrisori 

Într-un final, m-aş emoţiona – clişeic, la Zavaidoc: