Bloggroll

Pages

doua probleme de sistem in managementul fondurilor europene

Pentru mine motivele pot fi rezumate la două elemente de sistem: nu prea ştim ce înseamnă de fapt fondurile europene şi ineficienţa generală în managementul fondurilor publice.

care-i treaba cu legea sanatatii?

Habar nu am dacă legea aceasta este bună sau proastă!

Inventarul nostalgiilor preferate

Printre îndeletnicirile mele preferate este creşterea nostalgiilor. De obicei, am grijă de ele, le inventariez cu destul de multă stricteţe, le asortez între ele şi le pieptăn frumos, de fiecare dată când se mai transformă câte una.

Despre standarde şi alţi demoni

MCV este un instrument bun, dincolo de discuţiile despre indicatorii utilizaţi pentru măsurarea progreselor ori despre sursa datelor colectate.

Achiziţiilor publice cu dragoste

Aşa sunt ele, achiziţiile publice în România. Ce ai putea dori mai mult decât o relaţie mereu surprinzătoare, mereu dinamică?

19 December 2011

patriotism constructiv – rezoluţie #1 pentru 2012


În Franţa se conturează în ultima vreme o tendinţă tot mai puternică spre un fel de patriotism economic. Politicieni şi organizaţii non-guvernamentale invită consumatorii să se uite cu atenţie pe etichetă şi să aleagă „fabrique en France” pentru a ajuta ţara să se refacă după criza economică. Mă întreb dacă şi în România ar merge...

Piazza Vittorio Emanuele, Roma, 2007
În primul rând cred că ar trebui specificate două lucruri:
1. Succesul (sau prezenţa) acestei viziuni în dezbaterea publică a fost mult amplificat de faptul că toţi candidaţii la prezidenţialele franceze de anul viitor au îmbrăţişat cu drag acest discurs. France 24 se întreabă chiar dacă nu cumva vorbim despre un exerciţiu disperat de PR pentru a atrage voturile clasei muncitoare, pentru că acest patriotism economic ar trebui să meargă (cel puţin la nivel de discurs) mână în mână cu reducerea şomajului.
2. Acest gen de discurs riscă să devină doar apă de ploaie dacă el este servit ca promisiune electorală. Deşi organisme precum World Economic Forum sugerează că popularitatea regăsită a măsurilor protecţioniste reprezintă un risc real pentru stabilitatea globală, este extrem de clar că după noul acord al liderilor europeni nu vom putea vorbi în niciun caz de politici protecţioniste. Oricum şi până acum integrarea pieţelor din UE era destul de bine reglementată, însă e clar că “solidaritatea” în faţa crizei va sancţiona şi mai drastic orice tip de politică protecţionistă.

Aşadar, din tot acest discurs rămâne doar faptul că soluţia patriotismului economic poate fi strict o opţiune personală a consumatorului, la fel cum stagiul militar a devenit o opţiune a cetăţeanului. Iar această opţiune a început să fie tot mai prezentă pentru francezi. Şi nu ca rezultat al îndemnurilor politicienilor, ci mai curând ca rezultat al campaniilor diverselor asociaţii de consumatori care pun accent pe calitatea produselor fabricate în Franţa. Mai mult, un sondaj recent arată că 72% dintre francezi ar fi gata să plătească mai mult pentru „Made in France”.

Surse: www.rfi.ro şi www.romaniapozitiva.ro
Aşadar...or fi francezii mai socialişti, mai naţionalişti, or fi auzit mai des de comerţ echitabil?
S-ar putea să fie şi acestea parte a motivaţiei. Şi sunt sigură se pot adăuga multe alte argumente din zona comunicării, culturii civice, „feel good factor” etc...

Ceea ce mi se pare fascinant este cu totul altceva din acest mecanism – alăturarea la o „cauză” pe termen lung. Nu este vorba nici de like-uri pentru un Crăciun mai frumos pentru copiii dintr-un colţ uitat de lume, nici de 2 euro pentru bolnavi de cancer şi nici de salvarea unui moment de patrimoniu. Nu spun că aceste acţiuni/ cazuri punctuale nu sunt importante. Însă ele implică o participare la fel de punctuală – dai like o dată, donezi o sumă limitată, semnezi o petiţie sau participi la nişte evenimente. Eventual mai aduni nişte prieteni...

În celălalt caz vorbim despre un angajament continuu pe care ţi-l iei, de o schimbare în stilul de viaţă şi de o participare care presupune un efort conştient (bani în plus daţi pentru ceva ce nu e Made in China sau 10 minute în plus pentru a ajunge la piaţa de legume). Şi toate acestea fără a avea o măsură cuantificabilă a impactului pe care îl ai sau oricum cu o imagine foarte neclară a rezultatelor acţiunii tale.

Eu m-am decis să adopt moda franţuzească, dar aşa, fără talibanisme şi nerenunţând la calitate (la un moment dat, în fanatismul meu, în pasiunea mea pentru făcut aprovizionarea pentru biroul în care lucram mă apucasem să cumpăr oamenilor hârtie igienică Vrancart, ca să susţin industria locală, şi nu prea au părut oamenii fericiţi cu acest scop nobil). Rezoluţia mea arată cam aşa, deocamdată:

#1 Patriotism economic
1. Oricât de comod (distanţă mică, locuri de parcare...) mi-ar fi să ajung la unul dintre cele 3 Mega Image din zona mea, de acum mă duc la piaţă ca să susţin micii comercianţi. Oricum îmi place să mă tocmesc, iar frumuseţea culorilor şi zumzetul dintr-o piaţă nu se vor compara niciodată cu nişte rafturi, oricât de frumos ar fi ele aranjate.

2. Astăzi de dimineaţă am fost în plimbare cu House până la fabrica de pâine din capătul străzii mele. Şi cu toată ploaia de afară, a fost senzaţional să stăm la coadă pentru pâine proaspăt scoasă din cuptor. A durat puţin, hăinuţa lui House a fost admirată de toate cucoanele, iar mirosul de pâine caldă este fantastic pe vremea asta.


Mă mai gândesc dacă să adaug pe listă şi „de anul viitor voi cumpăra pantofi doar de la Musette” :)

15 December 2011

democraţia este un sport de echipă şi are nevoie de suporteri


În ultima vreme se tot petrec revolte, occupy-uri şi alte proteste prin Bucureşti. Majoritatea cu scopuri nobile, dacă se întâmplă să aibă vreunul. Filmul este întotdeauna acelaşi, iar actorii de multe ori aceiaşi. Nu vreau să insist asupra diferenţei de magnitudine între ce se întâmplă în România şi vreun Occupy Wall Street.
Sursa: www.mediafax.ro
Cred că specificul minimalismului participării româneşti (acea cultură a revoltei despre care scrie Vintilă Mihăilescu în Dilema Veche) se vede în prezenţa de la meeting-ul din Piaţa Universităţii de Ziua Internaţională a Drepturilor Omului. Înţeleg că au fost sub 100 de persoane, dintre care 54 s-au ales cu amenzi. Pe de altă parte, azi-noapte în Piaţa Universităţii erau 4000 de suporteri stelişti care sărbătoreau calificarea în primăvara europeană. Impresia mea este că nu s-au organizat din timp, ci că această adunare a venit ca o consecinţă simbolică firească: s-a întâmplat ceva bun (nu aş spune măreţ) şi mult aşteptat, aşa că merita strigat în gura mare.

Surse: www.sportlocal.ro şi www.prosport.ro
S-ar putea să fiu foarte antipatică scriind asta, dar eu nu ştiu o cauză „civică” din România ultimilor ani care să fi stârnit atâta pasiune. Nici pentru revolte, nici pentru bucurii. Unii ar spune că este mai uşor să strângi lume pentru a te bucura de un succes, însă suporterii stelişti s-au revoltat mai bine ca ong-iştii şi când nu le-a convenit ceva. Şi în imaginile alăturate nu cred că putem da vina pe o forţă mediatică mai mare, pe mai mulţi bani investiţi sau pe o mai bună organizare.
 Cu toate apucăturile mele civice, nu am fost niciodată la un protest. Pe stadion însă am fost de multe ori, aşa că nu pot da vina pe faptul că port tocuri. M-aş abţine şi de la a duce mai departe argumentul democraţiei ca sport de echipă, însă nu cred că această comparaţie este forţată şi nici că ea poate fi rezolvată simplu prin psihologia mulţimilor. Este suficient să vedem ce rol a avut sportul în construirea unor culturi civice – de la jocurile olimpice şi Hitler in 1936 până la construirea uneinaţiuni prin dominaţia fotbalului ghanez în Cupa Naţiunilor din Africa imediat după obţinerea independenţei.

Şi atunci ce are fotbalul din România în plus de adună atâţia oameni într-o societate pe care toţi se grăbesc să o eticheteze drept „apatică”? 
Sursa: www.prosport.ro
În primul rând nu cred că este vorba despre „subiectul” cauzei susţinute. Poate fi vorba despre felul în care este ea împachetată, dar asta este altceva şi depinde în primul rând de imaginaţia organizatorilor. Eu refuz să cred că indivizii acestei ţări nu înţeleg de ce este important să se respecte drepturile omului sau importanţa educaţiei pentru o ţară. De asemenea, nu cred că este vorba despre leadership. Pentru a continua cu exemplul recent al Stelei, e greu de crezut că suporterii susţin echipa pentru că îi inspiră Gigi Becali, iar antrenorii se schimbă acolo atât de repede încât ataşamentul faţă de un personaj este aproape imposibil.

Cred însă că răspunsul trebuie căutat undeva printre suporteri şi în mecanismele care îi fac pe oamenii aceştia „suporteri până la moarte”. Însă dacă în Marea Britanie avem suporteri ai Liverpool sau ai Manchester şi în egală măsură ai laburiştilor sau conservatorilor, în România găsim mai greu un „electorat captiv” al unui partid sau al unei cauze. Avem însă rapidişti, stelişti, dinamovişti etc. care îşi susţin echipele.
Surse: www.time.com şi www.prosport.ro
Ceva îi face pe aceşti oameni să prindă „microbul” şi să nu mai scape de el, câteodată dându-l la generaţia următoare. Şi nu este neapărat vorba despre indivizi care aderă la o cauză transformându-se într-o masă incultă şi iraţională. Nu spun că nu sunt şi fanatici, însă majoritatea suporterilor pe care îi cunosc îşi susţin sau hulesc echipa cu pasiune, dar se uită şi la alte meciuri din campionatul intern sau din cele europene, ştiu extrem de bine ce fac şi cum sunt alte echipe, analizează, compară şi critică. Dar rămân suporteri.

Din păcate, nu reuşesc să îmi dau seama care este ingredientul lipsă care ar putea transforma indivizii în suporteri ai cauzelor civice. Ştiu însă că nu vorbim despre o naţiune apatică şi de vreo 2-3 idealişti care se trezesc să apere democraţia. Trebuie doar găsite acele echipe care să joace suficient de bine cât să merite să fie criticate de propriii suporteri, fără a fi însă abandonate.

8 December 2011

cel mai bun coleg de apartament


Cu ceva zile în urmă, Camera Deputaţilor a aprobat proiectul de lege privind gestionarea câinilor fără stăpân. Mai lipseşte doar ca legea să fie semnată de preşedinte şi va intra în vigoare. Deşi stă în Parlament de prin 2007 şi a generat multe dezbateri, legea nu rezolvă mare lucru – de fapt, cum bine spunea Toni Grecu la RFI, „în cazul câinilor vagabonzi s-a aruncat pisica!”. Asta pentru că legea spune că rămâne la latitudinea autorităţilor locale să se consulte de o manieră sau alta cu cetăţenii şi să decidă ce e mai bine.

Deşi sunt un fan al participării publice şi aceasta e o problemă în care chiar s-ar putea să avem o participare publică semnificativă, cred că mai curând această soluţie va fi un eşec. De ce? Pentru că indiferent de soluţia care va primi cele mai multe preferinţe (eutanasiere, adăposturi, sterilizare etc.), aceasta va fi oricum una temporară. În plus, cum bine observa un comentator la dezbaterea pornită de Vlad Petreanu, soluţiile acestea presupun nişte bani cheltuiţi din bugetele locale. Mai grav, dacă aleşii locali sunt suficient de „isteţi” încât să facă nişte consultări publice bine promovate (şi vor face, că doar urmează alegeri), banii alocaţi vor putea fi cheltuiţi într-o veselie, pentru că va exista pretextul susţinerii populare.

Şi atunci cum facem? Pentru că deşi nici măcar n-aş mânca un animal (sunt vegetariană de 11 ani), tot există momente în care îmi spun că mai bine ar fi eutanasiaţi câinii care mă fac să stau cu frica-n sân seara când...îmi plimb câinele.

„A murit Kriptonel”. Am primit de dimineaţă acest mesaj scurt. Alături de Kriptonel am crescut şi eu, şi soră-mea. În prima noapte când a fost adus acasă, am stat lângă el cu sora mea până către dimineaţă, căci nu ne înduram să lăsăm singurel ghemotocul acela de blană care scâncea. După prima băiţă, Mishu l-a înfofolit într-un halat de baie imens şi a stat lângă el din nou o noapte întreagă. Kriptonel avea o pasiune pentru şosete (le înghiţea cu totul când era mic) şi mamina îi fierbea un ou în fiecare dimineaţă. Îl striga Copilu’ chiar şi când s-a transformat într-un ciobănesc caucazian imens. Kriptonel în schimb o păzea, cam ca în reclama la FNI, când dormea vara pe canapeaua de pe verandă. În fiecare zi zdrăngănea din castronul lui. Ştiam atunci că în 5 minute va ajunge mamica acasă.

Când m-am aşezat la casa mea, am stat în principal singură, cu câteva excepţii (când am locuit în Roma, când a stat soră-mea la mine...). Acum 3 ani, mi s-a pus pata – vroiam un Kriptonel ca să stea cu mine. Şi l-am tot vrut, până când o prietenă mi l-a adus pe unul dintre puiuţii fătaţi de căţeluşa unei mătuşi. Ştiam cu câteva luni dinainte că îl va chema House şi începusem să repet plimbarea cu lesa în mână :)
Aşa a apărut cel mai bun coleg de apartament din lume: House. Deşi îmi tot spusese lumea că îmi va fi greu, că nu e la fel să ţii un câine în apartament etc, nu am regretat niciodată că îl am. Este una dintre cele mai mari surse de bucurie din viaţa mea, pentru că nimic nu se compară cu o drăgăleală de dimineaţă sau cu capacitatea lui de a fi fericit din mai orice. Evident, mă mai supără câteodată, însă între timp am învăţat să îi ador până şi obrăzniciile, pentru că ştiu că le face pentru că atenţia mea îl face fericit.

Aseară, cei de la TechSoup România au avut un eveniment tare simpatic despre cum poate societatea civilă să utilizeze mapping apps pentru a rezolva probleme sociale. Şi tot vorbindu-se despre un proiect care să promoveze donarea de sânge, concluzia a fost una un pic tristă: într-adevăr e un drum lung de la un like pe facebook până la a-ţi înfinge un ac în venă pentru a dona. Iar această concluzie cred că reflectă un fenomen extrem de larg răspândit în comunităţile din România: ne like protestele la care nu ajungem niciodată, ne revoltăm pe felul în care se cheltuiesc banii publici, dar nici măcar nu încercăm să ajungem la dezbaterile pe bugetele locale (câte şi cum or fie ele…), vrem să fim cetăţeni europeni, dar nu folosim cum trebuie fondurile care ar trebui să ne ducă acolo etc.

La fel şi în cazul câinilor vagabonzi. Nu îi vreţi eutanasiaţi? Atunci în loc să îi lăsaţi să moară mai lent şi mai crud în nişte adăposturi sinistre, luaţi-i acasă. Nu vă permiteţi să ţineţi un câine? Sunt sigură că o presiune publică destul de puternică ar putea face ca banii alocaţi pentru eutanasiere să fie transformaţi în hrană pentru animalele adoptate de un stăpân. Şi soluţiile pot lăsa loc de imaginaţie, cu singura condiţie ca varianta preferată de comunitate să nu fie doar o ştampilă la un referendum local, ci şi responsabilitatea comunităţii pentru decizia respectivă.

Altminteri, pentru mine, nu există nicio diferenţă dintre moartea vreunui Lăbuş prin eutanasiere şi moartea lui Kriptonel. Şi nu e cu nimic mai revoltătoare eutanasierea, decât faptul că Lăbuş nu a avut ocazia să fie colegul de apartament al cuiva.