marea spălare naţională

Sursa: sxc.hu

De prin noiembrie mă tot gândesc la cum se spală două lucruri în România: banii şi imaginile. Pe măsură ce trecea vremea m-am tot convins că o dezbatere pe tema spălării este irelevantă pentru acest moment. Şi totuşi, ieri am primit un semn: o ţară întreagă vorbeşte despre cum o doamnă s-a spălat la televizor. Aşa că am decis să pun o maşină de rufe la spălat şi să mă bucur de minunatele coincidenţe pe care ultima săptămână mi le-a adus în cale.

În noiembrie eram în Brazilia la International Anti-Corruption Conference. Dincolo de concentraţia incredibilă de participanţi care se adună pentru a discuta orice domeniu care ar avea o legătură mai mică sau mai mare cu corupţia, formatul oferă spaţiu pentru mici încântări. Din întâmplare sau nu, am nimerit în prima zi la un workshop despre anticorupţie în fotbal.

Cu siguranţă oricine urmăreşte cât de cât lumea sportivă a auzit măcar o dată despre atenţia tot mai sporită a lumii fotbalistice pentru combaterea corupţie. Desigur, de cele mai multe ori vorbim despre meciuri aranjate, despre mafia pariurilor sau despre cum se spală banii prin transferuri (sună cunoscut, nu?). La un moment dat, expertul UNODC din workshop a citat chiar şi statisticile care fac ca în ţara vecină să facă ocupaţia de patron de club de fotbal una foarte periculoasă (în Bulgaria fuseseră ucişi anul trecut vreo 7 finanţatori din fotbal).

Mânată de mândria patriotică, dar şi profitând de avantajul de a fi una dintre puţinele femei rătăcite printre interesaţii de fotbal, îmi fac curaj şi ofer onoratei săli că noi stăm muuult mai bine decât vecinii, iar a fi finanţatorul unui club de fotbal în România nu doar că nu te omoară, ci chiar te face mai puternic.

Ei, normal că italienii o făcuseră înainte (Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume/ Că-n aste mâni mai curge un sânge de romaaaan) şi că tehnica asta mai are şi un nume pompos: ”image laundering” (care se deosebeşte de obişnuita cosmetizare sau de PR prin faptul că are mecanisme similare procesului de "money laundering"). Desigur, mecanismul e şi simplu, şi logic: în general funcţionează pentru personaje cu averi dobândite pe căi suspecte care achiziţionează un club de fotbal şi, printr-un efect de contagiune, devin populari pentru că vorbim de cel mai popular sport.

Un lucru este de apreciat totuşi la această situaţie: spălarea are loc „pe faţă”, este vizibil şi „subiectul” spălării, cât şi „detergentul utilizat”. Ce se întâmplă însă când nu este clar cine vrea să se spele şi cu ce?

Sursa: sxc.hu

Un exemplu relevant din acest punct de vedere este cel al trusturilor media, care are oferă o potenţială „maşină de spălat” cel puţin la fel de eficientă în termeni de ochi & urechi. Atunci când până şi o televiziune despre care toată lumea ştie că „e a lui Dan Diaconescu” are un acţionariat divers şi intrigant (după cum arată cei de la RISE Project), devine din ce în ce mai clar că fără un registru transparent în care să fie evidenţiaţi acţionarii din media nu vom avea acelaşi lux de a decide să nu ne expunem la imagini mai mult sau mai puţin fidele ale realităţii.

Din această perspectivă, cred că acesta ar fi trebuit să fie mesajul Comisiei Europene cu privire la media din România. Sigur, avem nevoie de etică în mass-media. Însă cred că aceasta nu poate fi rezultatul unui construct artificial (codurile şi reglementările se vor putea transforma, din păcate, tot în căsuţe bifate), ci mai curând al unei auto-reglementări a pieţei (într-o dinamică bi-direcţională furnizor-consumator de media).

Comisia Europeană nu putea însă cere României să implementeze un sistem transparent prin care să fie accesibile datele privind cei care deţin organizaţii media. Iar asta dintr-un motiv foarte simplu: nici în restul Uniunii Europene nu (prea) există astfel de registre ale proprietarilor de media, deşi acestea sunt cerute de ani de zile de către societatea civilă şi de către (unii) jurnalişti.

Ştiţi care este vestea bună? Sunteţi cetăţeni europeni şi aveţi drepturi :)

Pentru că e o problemă europeană şi pentru că nu există reglementări comprehensive în acest domeniu, astăzi a început campania European Initiative for Media Pluralism de promovare a European Directive to protect Media Pluralism and Press Freedom. Aceasta propune inclusiv o serie de măsuri în ceea ce priveşte proprietarii de organizaţii media.

Şi pentru că începând de anul trecut cetăţenii europeni au drept de iniţiativă legislativă (dacă sunt peste 1 milion şi din peste 7 state membre UE), vă propun să semnaţi petiţia aici. 

P.S. Pe 5 februarie, Comisia Europeană a publicat două propuneri pentru completarea cadrului existent cu privire la combaterea spălării banilor (o directivă şi un regulament). Acestea fac parte dintr-un pachet de politici mai larg de luptă împotriva criminalității, a corupției și a evaziunii fiscale. Partea bună este că directiva presupune că persoanele juridice vor trebui să păstreze registre cu informații privind identitatea persoanelor care se află de fapt în spatele societăților, ceea ce oferă o alternativă de a afla şi cine se află în spatele organizaţiilor media. Dar despre cât de bine implementează România politicile de combatere a spălării banilor, cu altă ocazie...

Read More

Greu de implementat 6

Comisia Europeană ştie să facă un show pe cinste atunci când vrea. Desigur, ca şi în cazul celebrului film, el nu prinde la oricine. Nu toată lumea este la fel de impresionată de bau-bau-ul Comisiei. Publicul român şi cel bulgar, încă nedezmeticite de euforia unui statut de stat membru UE obţinut mult prea uşor, urmăresc cu sufletul la gură deznodământul unei serii ce pare a nu se opri.

Sursa: Fabulosul Iepure Mizantrop

Acest an este al şaselea an în care Comisia Europeană supraveghează România în cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare (MCV). Şi bine face. MCV este un instrument bun, dincolo de discuţiile despre indicatorii utilizaţi pentru măsurarea progreselor ori despre sursa datelor colectate. Important este că în chestiunile ce ţin de aspecte fundamentale precum o justiţie independentă sau lupta anticorupţie avem (încă) un etalon prin care să ne evaluăm progresele.

Ce nu face bine Comisia? Păi dacă monitorizezi cinci ani un stat, te înmoi la un moment dat şi lauzi progresele semnificative făcute (până în 2012, Bulgaria era oaia neagră în cadrul MCV), iar după aceea începi să observi derapaje grave din nou, înseamnă că ceva nu merge. E drept că la fel ca în cazul Greu de ucis sau a altor serii cu happy end, întotdeauna găseşti noi provocări pentru a relua o poveste de succes.

Însă dacă vezi că simpla dezvoltare de coduri, legi sau instituţii nu funcţionează, ai o problemă. Iar această obsesie pentru reglementare nu este doar boală românească. Aş spune că ea este cu atât mai mult o problemă europeană.

Probabil una dintre cele mai bune lecturi ale începutului de an a fost cea despre „the Brussels Effect”. O găsiţi în The Globalist - TheGlobal Rise of a Regulatory Superstate in Europe. Pe scurt, Anu Bradford spune că degeaba se uită lumea la cât de grave sunt problemele generate de criza din UE. O fi Europa incapabilă să vorbească peo singură voce sau să îşi rezolve problemele economice, însă când vine vorba de reglementare...Face o treabă minunată şi copiii americani nu îşi mai găsesc jucăriile de plastic în Happy Meal din cauza asta.

România însă a învăţat rapid acest joc. Şi nu e de mirare că orice Raport din cadrul MCV va spune că România a făcut progrese – are probabil cel mai rapid guvern în reglementare, că doar se adoptă ordonanţe, bugete şi se fac numiri cât ai zice peşte, aşa că acele recomandări cu „să adopte”, „să introducă” etc. s-au bifat rapid.

Problema cea mai mare este că rar lucrurile se întâmplă doar pentru că ele sunt reglementate. Iar atâta vreme cât recomandările vor continua să ceară încă o lege, un cod ori un document care să spună că lucrurile vor fi frumoase...ei bine, ne vom integra foarte bine în Uniunea Europeană. Dar la fel ca şi în cazul european, aceasta garantează cu greu lucruri precum performanţa justiţiei sau a economiei.

Read More

Guvernul Ponta şi (dia)criticile

Haos
Sursa: sxc.hu

Am citit programul de guvernare propus de Victor Ponta în 20 de minute. Şi cred că asta spune multe… La fel ca şi diacriticile care sunt prezente când şi când, măsurile concrete şi coerente apar şi el cu o frecvenţă numai de ele ştiută.

De formă…

Prima impresie pe care mi-a lăsat-o este că am citit mai curând un discurs decât un program. Apoi, îmi dă impresia de dezorganizare: este normal ca fiecare ministru desemnat să îşi scrie “bucata”, însă ar trebui să existe şi o oarecare unitate în prezentare.

Unele capitole au principii, obiective, altele obiective prioritare, direcţii de acţiune, după cum altele au doar bullet points. Ştiu că timpul avut la dispoziţie a fost scurt, după cum ştiu şi că teoretic nu ar trebui să mă împiedic de formă. Dar forma, în acest caz, este foarte importantă. De ce? Pentru că un program bine structurat poate fi mult mai uşor monitorizat de către subiecţii lui – adică de guvernaţi.

De fond…

Statistică reinventată
Sursa: sxc.hu

Trecând peste asta, ceea ce mă enervează cu adevărat este absenţa cifrelor. Există şi excepţii, însă în majoritatea măsurilor propuse nu înţeleg nici de unde plecăm, nici unde ne îndreptăm şi deja de aici nici nu mai contează cum vom ajunge din A în B.

De exemplu, în Capitolul 1 “Bugetul public şi politica economică”, o măsură şi acţiune concretă prioritară (parafrazez) arată aşa: “Eliminarea practicilor prin care “băieții deștepți” au devenit rentieri ai statului prin fraudarea banului public”.

Eu pot fi de acord cu asta şi sigur că majoritatea românilor ar rezona cu uşurinţă cu o astfel de măsură. Însă diferenţa dintre guvernanţi şi guvernaţi este că în timp ce cetăţenii pot avea păreri şi preferinţe mai mult sau mai puţin informate în legătură cu un subiect, guvernanţii ar trebui ca, utilizând resursele puse la dispoziţia lor graţie taxelor şi impozitelor plătite de noi, să vină cu ceva mai mult de atât. Ar trebui să ne poată spune, utilizând date şi analize coerente, că ne aflăm într-un punct A, că ar trebui să ajungem într-un punct B, iar viziunea lor despre drumul de la A la B trece prin punctele X şi Y.

Altfel, nimic nu face diferenţa specifică dintre un guvern sau altul. Sunt sigură că niciun guvern cu mintea-n cap nu ar spune că îşi propune ca obiectiv absorbţia fondurilor europene, de exemplu. Doar că viziunea despre îndeplinirea acestui obiectiv poate fi diferită: un guvern ar putea spune că soluţia cea mai bună e descentralizarea maximă a fondurilor şi alocarea banilor prin structuri regionale, în timp ce altul ar spune că e mai bine ca procesul să fie coordonat de la nivel central etc.

De detaliu…

Desigur, timpul de elaborare (şi de execuţie) a programului de guvernare este scurt. Însă acest lucru nu justifică cvasi-absenţa unor elemente importante din el şi mai ales a măsurilor concrete de abordare a acestora.

Spre exemplu, un element pe care mi-ar fi plăcut să îl văd tratat unitar este cel al achiziţiilor publice. Pentru o problemă care a apărut atât de des în discursul public lipseşte o viziune coerentă, referinţele la îmbunătăţirea cadrului privind achiziţiile publice aparând ici şi colo. Iar când apar, sunt tratate puţin ciudat: “auditarea şi evaluarea tuturor contractelor de achiziţii de bunuri şi servicii şi de consultanţă din punctul de vedere al necesităţii, oportunităţii şi eficientizării actului decizional”. Nu înţeleg exact ce înseamnă asta, dacă se poate face în 6 luni şi mai ales cât ar costa toată tărăşenia…

Dincolo de asta, lipsesc însă şi alte subiecte majore care chiar ar fi putut pune accentul pe avantaje competitive ale României ce merită susţinute în vremuri de restrişte, cum ar fi industria IT&C. Ori “societatea informaţională” este tratată într-o pagină, chiar dacă guvernul ar fi putut să rezolve cu siguranţă în cele 6 luni cel puţin câteva probleme în directa sa rază de acţiune (proiectele mari precum e-romania care au înghiţit o groază de bani cu rezultate tinzând către zero).

De apreciat…

Chiar dacă la capitolul “Justiţie” nu găsim ataşată şi sintagma “şi politici anticorupţie”, chiar dacă MCV-ul pare a primi cea mai mare atenţie şi chiar dacă nu e nimic nou sub soare în restul măsurilor, mi-a plăcut la nebunie o prioritate (sau ce o fi ea): “urmărirea aplicării obiectivelor şi principiilor fundamentale ale Strategiei Naţionale Anticorupţie”. Pentru că, probabil că la fel ca şi alţii interesaţi de subiect, am obosit să aud de elaborarea de strategii, programe, mecanisme ş.a. în zona aceasta şi aştept cu interes ca ceea ce s-a propus (adoptat) să fie şi implementat.

De asemenea, la capitolul “Agricultură şi dezvoltare rurală”, mi se pare că obiectivul de creare a “unui concept modern de dezvoltare a satului românesc, care să fie implementat prin noul PNDR 2014-2020” este necesar şi realistic pentru perioada de timp dată. Mi-ar plăcea ca el să fie o urmare firească a unei consultări şi implicări a tuturor stakeholderilor, după cum cred şi că modelul dezvoltat de WEF (Putting the New Vision for Agriculture into Action) merită luat în calcul. Dincolo de clişee, chiar cred că România nu are nicio şansă dacă nu face ceva în termeni de agricultură şi dezvoltare rurală. Şi asta cât mai repede.

De gustibus…

Şi mie, ca şi altora, ne-ar fi plăcut să fie incluse (şi) altfel de măsuri în acest program de guvernare. Partea bună este că guvernul pare că este într-o dispoziţie (şi într-o ipostază) în care presiunea efemerităţii sale şi a testului din noiembrie l-ar putea face mai deschis la a asculta şi a prelua sugestii şi recomandări “din public”. Partea proastă este că până acum nu am văzut niciun set de recomandări sau propuneri din partea societăţii civile, a mediului de afaceri sau a sindicatelor.

Am găsit câteva critici foarte bine întemeiate şi, de altfel, majoritatea observă absenţa fundamentării programului – mi se pare excelent articolul lui Iulian Anghel din ZF, iar textul lui Mihnea Vasilache de pe contributors.ro chiar m-a făcut să ascult Paroles, paroles în timp ce dădeam aprobator din cap.

Însă din partea stakeholderilor…nimic (dacă au fost şi nu le-am găsit eu, să-mi fie iertat!). Da, programul a fost scris într-un timp scurt şi timpul ce va trece până la votul Parlamentului este şi mai scurt. Însă îmi place să cred că toţi potenţialii parteneri de dialog ai viitorului guvern au un wish list din care ar putea extrage acele măsuri pe care cred că un guvern le-ar putea îndeplini în 6 luni. Ce se alege din ele, e altă discuţie…însă cred că exerciţiul merită făcut.

Două măsuri pe care mi-ar fi plăcut să le văd în program şi care sunt implementabile în 6 luni arată aşa:

1. La capitolul “Bugetul public şi politica economică” – reformarea/regândirea sistemului de achiziţii publice, atât din punct de vedere legislativ, cât şi instituţional.

De ce? Am scris deja aici despre cum poate fi acest domeniu un spaţiu predilect pentru corupţie. Iar atunci când nu este vorba despre corupţie, proasta gestionare a mecanismelor de alocare a banilor publice a dus în România fie la probleme sectoriale (cum e cazul fondurilor europene, spre exemplu), fie la schimbări dese şi bulversante în legislaţie.

Cum? Pentru că şi Comisia Europeană este în plin proces de reformare a cadrului care reglementează achiziţiile publice, sigur că “filosofia”aceea trebuie să fie principalul punct de plecare. În rest, cred că o evaluare “cu mintea-n cap” şi dezbaterea cu actorii din sistem ar trebui să dea suficiente elemente pentru a avea ceva cu mult mai eficient decât haosul din prezent. Pentru asta însă este necesară asumarea unor standarde (slavă cerului, în materie de achiziţii sunt extrem de multe) fără “copy-paste”.

2. În privinţa fondurilor europene, mi-ar plăcea să văd implementată o măsură ce cred că ar duce la îmbunătăţirea capacităţii administrative a structurilor implicate în managementul fondurilor europene – profesionalizarea corpului funcţionarilor ce se ocupă de asta.

De ce? Ca şi în cazul mai larg al achiziţiilor publice, funcţia de gestionare a fondurilor europene nu este o simplă funcţie “administrativă”, ci mai curând una strategică. Pentru ca fondurile europene să fie cheltuite eficient, autorităţile de management nu trebuie să se asigure doar de îndeplinirea criteriilor formale de către beneficiari, ci de impactul proiectelor în implementare. În actualul cadru, responsabilitatea ofiţerilor de proiect din AM-uri se rezumă la purtarea beneficiarilor prin birocraţii, ceea ce face ca responsabilitatea “a mai mare” ce ţine calitatea şi impactul proiectelor să fie delegată către sectorul privat. Ca şi în cazul celorlalte contracte de achiziţii publice, calitatea contractelor implementate rămâne aşadar la dispoziţia contractorului.

Cum? Este clar că şase luni nu sunt suficiente pentru a crea un corp de astfel de manageri de fonduri europene. Însă sunt suficiente pentru a defini o strategie coerentă de resurse umane în ceea ce priveşte responsabilii pentru gestionarea fondurilor europene (eu i-aş vedea mai curând ca manageri de contracte publice): necesităţile de personal, responsabilităţi, o viziune coerentă privind aptitudinile şi competenţele necesare, sistemul prin care aceştia sunt ţinuţi în sistem (salarizare şi recompensare), mecanismele de asigurare a integrităţii acestora etc. Resursele financiare necesare pentru realizarea unui astfel de proiect se pot găsi cu siguranţă în Programul Operaţional Asistenţă Tehnică.

ABBA
Sursa: sxc.hu

Acestor două “vise” ale mele se pot adăuga şi alte măsuri ce se pot implementa în 6 luni, dar care trebuie să pornească de la probleme reale, măsurate prin date. Prea rar vedem politici bazate pe analize, chiar dacă acestea pot indica punctele nevralgice şi modalităţile de intervenţie.

De exemplu, doar dacă ne uităm la Change Readiness Index, observăm că diferenţa dintre capacitatea României în materia “capitalului uman” (0.76/1.00) şi cea în materie de “abilităţi şi formare” (0.35/1.00) al aceluiaşi capital uman indică dimensiunea reală a problemei de inadaptare a politicilor educaţionale la cererea de piaţa muncii. Şi aşa se duce pe apa sâmbetei un avantaj competitiv… Cum ar arăta un indice anual al Capitalului uman (ştiu că cei de la WEF deja au început să gândescă aşa ceva la nivel global) în care să se monitorizeze necesităţile de piaţa muncii, industriile în creştere pentru următorii cinci ani şi oferta educaţională? Şi cum ar fi ca un astfel de instrument să fie utilizat de universităţi pentru stabilirea locurilor la diferite facultăţi?

În loc de concluzie…

La momentul în care închei acest post, participarea la votul pentru prezidenţialele din Franţa era de 71.96% (la ora 17.00)…Asta înseamnă politizare în sensul bun al cuvântului – opţiuni clare şi participare. Şi asta mi-ar plăcea să văd şi în legătură cu noul guvern. Daţi cu recomandări în el!

Update 7 mai:
În discursul din Parlament, Victor Ponta a anunţat că îşi doreşte o lege nouă a achiziţiilor publice. Bun aşa :)

Read More

Ucraina în offside

Într-o zi liniştită în care lumea se pregăteşte pentru sărbătoarea de 1 mai, o ştire agita apele diplomaţiei europene: luni cancelarul german Angela Merkel şi comisarul pentru justiţie Viviane Reding (două dintre cele mai puternice doamne ale politicii europene) anunţau boicotarea Campionatului European de fotbal. Din dragoste pentru drepturile omului sau din solidaritate feminină, cele două reacţionează împotriva tratamentului în primit de fostul premier ucrainean Iulia Timoşenko în închisoare.

Sursa: www.uefa.com

Cu greu am văzut în diplomaţia ultimilor ani o reacţie atât de vehementă în ceea ce priveşte „treburile interne” ale unui alt stat. De obicei, statele europene şi mai ales Comisia Europeană „îşi manifestă îngrijorarea” profundă sau nu, „trag un semnal de alarmă” sau aruncă în luptă câte o frază generalistă de tipul „considerăm că drepturile omului stau la baza statului de drept etc.”.

Dincolo de numeroasele glume cvasi-misogine pe care le poate stârni acest protest, ceea ce mi se pare ironic este faptul că acest tip de „război rece” va lovi cel mai mult...Polonia. În timp ce oficialii ucraineni afirmă că pentru pregătirea Euro 2012 au cheltuit aproximativ 1.9 mld. Euro (20 mld. HR), polonezii îşi estimează investiţiile la 23 mld. Euro.

Sigur, investiţiile făcute cu cap de Polonia (aproape 40% sunt acoperite din fonduri europene!) au numeroase alte avantaje pe termen lung în afara celor generate de turismul pentru meciurile din cadrul campionatului şi majoritatea se simt deja: de la creşterea PIB-ului la o creştere semnificativă a locurilor de muncă şi a ocupării. Însă Polonia merită să îşi recupereze o parte din aceste investiţii şi pe termen scurt, aşa că mă întreb de ce boicotul nu vizează doar meciurile jucate în Ucraina...

Oricum, ar fi interesant să vedem unde va fi Angela Merkel atunci când naţionala Germaniei va avea meciuri la Euro2012: eu mi-o imaginez la un concert cu Viviane Reding în timp ce schimbă mesaje cu Hillary Clinton :)

Read More

două probleme de sistem în managementul fondurilor europene

Ca om care are ceva experienţă în lucrul cu fondurile europene, nu pot să nu fiu uimită în faţa dezbaterii foarte haotice cu privire la ce se întâmplă de s-a ajuns la suspendarea plăţilor pe Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (POSDRU). E umitor şi că în faţa acestui eşec nu avem responsabili. Pentru mine însă motivele pot fi rezumate la două elemente de sistem: nu prea ştim ce înseamnă de fapt fondurile europe şi ineficienţa generală în managementul fondurilor publice.

1. Concentrarea pe absorbţie şi nu pe impact

Probabil cea mai importantă problemă în gestionarea fondurilor europene în România este aceea că uităm de ce primim aceşti bani. Nu cred că este adevărat faptul că ei ni se cuvin – ei vin ca urmare a unei politici de investiţie a UE, chiar dacă politica regională a UE funcţionează şi pe principiul solidarităţii, având ca obiectiv reducere disparităţilor economice, sociale şi teritoriale între regiunile europene.

De aceea, a spune că ni se cuvin aceste fonduri este cel puţin inexact. Citând din chiar descrierea oficială a politicii regionale, „Leaving these disparities in place would undermine some of the cornerstones of the EU, including its large single market and its currency, the euro.” Aşadar, este mai curând o investiţie a UE în regiuni, pentru a evita efectele acestor disparităţi asupra funcţionării sale în ansamblu. Biblic, este o investiţie în a învăţa regiunile să pescuiască singure, astfel încât să nu fie necesară hrănirea lor cu peşte generaţii la rând. Şi noi avem acces la ele, în virtutea faptului că suntem stat membru:

Mecanismul prin care noi ajungem să avem acces la fondurile europene este aşadar strâns legat de a lua în calcul de fiecare dată (şi pentru fiecare proiect în parte) the big picture – mai exact, Comisia Europeană monitorizează impactul fondurilor europene într-un anumit stat membru nu doar la nivel de certificare a plăţilor (cheltuirea corectă “contabiliceşte” a fondurilor), ci şi (mai ales, aş spune eu) la nivel de atingere a obiectivelor de impact (adică a dovedi că odată implementat un proiect el ajută la îndeplinirea unui obiectiv superior, care ajută la îndeplinirea obiectivului superior şamd):

Să ne imaginăm că o mamă i-ar da copilului 50 de lei şi îi spune că trebuie să se încadreze în buget pentru a cumpăra făină, drojdie, zahăr şi fructe (cheltuieli eligibile) pentru a găti o plăcintă cu mere (obiectiv). Respectivul copil se duce la piaţă şi cumpără 13 kg de făină, 100 de cuburi de drojdie, 2 pliculeţe de zahăr şi 1 măr. Evident, nu a greşit cu nimic în privinţa categoriilor de alimente pe care trebuia să le cumpere. Însă aceste ingrediente nu vor putea fi folosite pentru plăcinta propusă. Sigur, făina va sta bine în cămară, drojdia probabil se va strica, iar zahărul şi mărul vor trebui suplimentate cu un nou drum la piaţă şi cu resurse suplimentare.

Desigur, nu o va încălzi cu nimic pe aceasta că au fost cheltuite toate fondurile pe categoriile stabilite de preţ. După cum sigur nu ar fi deranjat-o cu nimic dacă un copil cu ceva tehnici de negociere ar cheltui doar 15 lei, reuşind ca în aceşti bani să includă 1 kg de făină, 1 cub de drojdie, 1 kg de zahăr şi 7 mere. Pentru că deşi nu au fost cheltuiţi toţi banii, scopul final va fi atins.

Diferenţa între această ipostază şi utilizarea fondurilor europene este doar aceea că unui copil îi poţi ierta neştiinţa în urmărirea scopului final sau lipsa artificiilor de tip „mai mult cu mai puţin”, în timp ce unui stat nu i se poate ierta nici incapacitatea de a urmări obiectivele de politică publică. Inutil poate să menţionez că în actuala situaţie nu avem nici o absorbţie sănătoasă (statul a cheltuit în proiecte, la31 ianuarie, 15.60% din fondurile europene alocate, în timp ce Comisia Europeană ne-a rambursat doar 5.55%), nici proiecte de impact (căci într-un final contează destul de puţin dacă absorbim doar 10% din toate fondurile dacă sunt atinse obiectivele propuse).

2. Sistemul de achiziţii publice defectuos

Un alt element care este prea puţin luat în calcul atunci când se evaluează mecanismul românesc de atragere de fonduri europene este acela că acest proces se desfăşoară sub incidenţa aceluiaşi cadru care reglementează şi achiziţiile publice. Ori problema ineficienţei şi risipei procesului de achiziţii publice sunt probabil cea mai gravă problemă românească în acest moment.

Iar asta se vede în multe locuri: de la rapoartele Comisiei Europene în cadrul MCV care insistă asupra necesităţii de a „demonstra rezultate mai bune în ceea ce privește frauda în domeniul achizițiilor publice”, la Global Competitiveness Report 2011-2012 al World Economic Forum care plasează România pe locul 107 (din 142) pe indicatorul „wastefulness of government spending”, la cei 16.661.343.017 EURO evaluaţi de cei de la porcisme.ro http://porcisme.ro ca fiind banii furaţi/risipiţi din banii publici, până la taximetristulcare se plânge că îşi rupă maşina în gropi pentru că „De unde drumuri dacă ăştia ne fură cu achiziţiile lor publice trucate?!”.

Aşa că în mod evident şi fondurile europene, derulate prin aceleaşi proceduri, sunt afectate în fiecare etapă presupusă de procesul achiziţiilor publice:

În cazul fondurilor europene, această perioadă corespunde cu elaborarea Programelor Operaţionale, dar şi cu pregătirea fiecărei cereri de propuneri de proiecte. Printre problemele majore din această etapă, apar:

a. Dezbaterea publică minimală în elaborarea documentelor programatice (adică cele ce dau viziunea asupra a ce se va finanţa) – ceea ce duce de cele mai multe ori la o închistare a filosofiei despre unde şi cum se cheltuiesc fondurile europene. Este extrem de trist că în majoritatea acestor documente strategice sunt aproape copiate obiectivele din strategiile de la nivelul UE. Ideea cu aceste Orientări Strategice Comunitare este de a oferi o direcţie pentru statele membre şi nu a le trece ad litteram în strategiile naţionale.

b. O prioritizare cel puţin ciudată în cheltuielile publice – pentru fiecare dintre proiectele finanţate din fonduri structurale, bugetul este format dintr-un procent finanţat de UE, un procent finanţat de bugetul naţional şi un procent finanţat de fiecare dintre beneficiari. Dacă ne uităm la bugetul de stat, vedem că banii alocaţi pentru proiectele din fonduri europene sunt cu 56.81% mai mulţi în 2012 faţă de 2011. Acest lucru este îmbucurător, însă din păcate se întâmplă foarte târziu.

c. Absenţa actualizării programelor operaţionale la evoluţiile socio-economice – în mod evident, deşi programarea acestor fonduri se face la nivelul UE şi al statelor membre pe o perioadă de 7 ani, asta nu înseamnă că totul trebuie să rămână neschimbat. Asta deşi în ultimul Raport Strategic privind implementareaprogramelor 2007-2013 transmis CE în ianuarie 2010 Guvernul României afirmă că „In addition, in 2010, consideration will be given to the need of revising some of the targets set out in NSRF and the operational programmes, due to the impact of the financial crisis or various social and economic factors, as well as the projections of the indicators in question by the end of the programming interval.”. Din câte ştiam eu, piaţa muncii este unul dintre punctele-cheie afectate de criza economică. Cu toate acestea o simplă căutare prin Ghidurile pe baza cărora se evaluează finanţarea din POSDRU (cel general şi cele specifice) arată că cuvântul „criză” apare de 0 ori din 2009 până acum.

În această etapă se stabileşte metoda prin care vor fi alocate fondurile şi forma în care va avea loc, criteriile de evaluare etc. Fondurile structurale şi de coeziune sunt administrate sub formăde shared-management, ceea ce înseamnă că autorităţile naţionale sunt cele care „desenează” sistemul de management şi control al acestora, CE având doar un rol de supervizare. Tocmai de aceea, „vina” pentru managementul slab al fondurilor europene revine autorităţilor naţionale şi la acest nivel are legătură cu:

a. O birocraţie excesivă în documentaţia solicitată accesării fondurilor – am arătat aici cam care este diferenţa dintre tipul şi numărul de documente pentru un contract pe fonduri europene derulat direct de CE şi unul gestionat de autorităţile române. Trecând peste faptul că nu ştiu în ce măsură există capacitatea autorităţilor de management de a verifica toate aceste documente, mă întreb la ce folosesc documente în n exemplare într-o lume care militează din ce în ce mai mult pentru un consum mic de hârtie, în care teoretic cheltuim resurse pentru sisteme informatizate de alocare a fondurilor şi mai ales în care capacitatea statului de a verifica dacă un solicitant este sau nu „viabil” nu ar trebui să se limiteze la citirea unor declaraţii pe proprie răspundere.

b. Reglementarea de dragul reglementării – aceasta îndepărtează tocmai categoriile de potenţiali aplicanţi care au capacitatea cea mai puternică de a da un sens şi un impact în lumea reală acestor fonduri (IMM-uri, ONG-uri şi alte structuri mici de la nivel local/ comunitar). Într-o perioadă în care UE pregăteşte o propunere demodernizare a sistemului de achiziţii publice care are ca principal obiectiv „simplificarea regulilor şi procedurilor şi flexibilizarea lor”, domnul Orban spune că trebuie să introducem „reguli mult mai stricte”. Mă îndoiesc de faptul că acest lucru este necesar sau eficient.

c. Criterii de evaluare ciudate – acestea duc, la rândul lor, la suprapuneri sau la lipsa de impact a unor proiecte. De exemplu, cu ce mă încălzeşte un indicator de evaluare de tipul „x funcţionari publici instruiţi în y” dacă nu am şi un mecanism pentru a păstra respectivii funcţionari în sistem? Aici cred că principala problemă stă în lipsa de integrare a obiectivelor de politici publice finanţabile din fonduri europene cu cele finanţate la nivel naţional, ceea ce scade şansele ca absorbţia banilor europeni să ducă la un impact semnificativ.

În această fază se întâmplă competiţia propriu-zisă de proiecte şi se selectează beneficiarii contractelor. Impresia mea este că acest pas are de suferit din cauza a două probleme majore:

a. Evaluarea şi selecţia superficială a proiectelor – are loc mai ales din cauza criteriilor stabilite deficitar în etapa anterioară, dar şi pentru că evaluarea în sine are loc pe principiul după care acestea au loc este unul de tipul bifării depunerii unor documente. Astfel se ajunge la proiecte care sunt cvasi-similare, la diferenţe de performanţă între proiecte care ar trebui să ducă la implementarea aceleiaşi politici (chiar dacă abordările pot fi diferite, trebuie totuşi urmărită fluiditatea politicii la nivel naţional) sau cum unii beneficiari ajung să intre în incapacitate de derulare a activităţilor (din perspectiva mea este inadmisibil să i se acorde un contract de câteva milioane de euro unei organizaţii care nu are capacitatea financiară de a avansa plăţile – el poate aplica, dar este de datoria evaluatorilor să îl respingă dacă bilanţul său arată că nu poate duce un proiect).

b. Întârzierea în contractare şi absenţa unor mecanisme de sincronizare – atâta vreme cât diferenţa temporală între depunerea unui proiect şi începerea efectivă a acestuia depăşeşte uneori un an, respectivul proces are de suferit puternic.De exemplu, bugetul depus de o organizaţie la momentul 2009 va fi semnificativ afectat dacă proiectul începe la sfârşitul lui 2010 (fie şi doar luând în calcul creşterea TVA-ului sau inflaţia). De asemenea, nimic nu obligă o organizaţie care şi-a propus să deruleze cursuri privind Codul muncii în 2010 şi care erau programate pentru martie 2011 să le adapteze la noul Cod al muncii intrat în vigoare la 1 mai 2011 – respectiva organizaţie îşi va fi îndeplinit obligaţiile contractuale, va fi bifat activitatea şi rezultatele, chiar dacă utilitatea respectivului proiect tinde către 0.

Această etapă pare a fi mai curând una în care autoritatea de management/ contractantă are un rol de monitorizare, în timp ce beneficiarul proiectului execută cele propuse, procesul finalizându-se cu încheierea contractului şi evaluarea acestuia. Cu toate acestea, cred că principala problemă apărută în această etapă a gestionării fondurilor europene nu se găseşte neapărat la beneficiar ci în:

a. Mecanisme de monitorizare şi supervizare ineficiente la nivelul Autorităţilor de Management – acestea duc dela o executare punctuală a activităţilor fără atenţie dată impactului, la efecte mai grave cum sunt neregulile şi fraudele. Absenţa acestor mecanisme merge de la lipsa unor standarde "de calitate" pentru proiectele în implementare în favoarea unui sistem bazat pe bifat activităţi, la absenţa unui corp profesional de „manageri de contracte” profesionişti care să înţeleagă că fiecare proiect reprezintă un pas în implementarea unei politici publice prin fonduri europene (faţă de un „ofiţer de proiect” care are mai curând un rol de evaluare a conformităţii).

b. O implementare a proiectelor care ignoră managementul riscurilor – pentru că un sistem de control intern şi extern depinde în mare măsură de o evaluare a posibilelor riscuri din diferitele etape ale unui proiect. Acesta este un instrument care poate identifica atât riscurile de natură financiară (cele care fac ca rambursările să fie întârziate sau ca valorile pre-finanţărilor să fie modificate din cauza incapacităţii de plată a respectivelor sume), cât şi acele elemente care pot duce la o calitate scăzută a unor proiecte sau la un impact minimal al acestora.

c. Cadrul incert de responsabilitate şi lipsa de coordanare în monitorizarea proiectelor – probabil una dintre cele mai întâlnite „boli” ale sistemului instituţional românesc, lipsa de integrare între diferitele organisme de control face ca „maioneza” gestionării fondurilor europene să se taie, chiar dacă în respectivul bol sunt şi ouă, şi ulei, şi sare. O exemplificare a acestei slăbiciuni de cooperare inter-instituţională este POSDRU, în care, deşi problemele erau sesizate de ceva vreme, nu se ştie cine este vinovat pentru suspendarea plăţilor. Asta deşi avem responsabilităţi de control şi prevenire a neregulilor şi la Autorităţile de Management, DLAF, ministere, Curtea de Conturi etc.

d. Evaluarea finală rezumată la eligibilitatea cheltuielilor şi a activităţilor – din nou, şi aici indicatorii de impact ar trebui să reprezinte principalul criteriu luat în calcul. De asemenea, performanţa în implementarea proiectului nu mi se pare suficient evaluată – eu nu am văzut la nicio Autoritate de Management o astfel de clasificare a contractelor finalizate, deşi, spre exemplu, la POS Transport îţi poţi da seama relativ uşor de eficienţa utilizării fondurilor pe kilometrul de şosea.

*****

Desigur, există un motiv concret pentru care este greu să pui exact degetul pe cauza eşecului în atragerea fondurilor europene: problemele sunt atât de multe şi diverse, schimbările au fost atât de precipitate şi subiectul ignorat atât de mult timp încât este clar că aceste cauze pot fi cu greu rezumate. 

De asemenea, există multe probleme verticale care fac procesul de accesare a fondurilor europene dificil: resursa umană volatilă şi uneori nespecializată din Autorităţile de Management, superficialitatea implicării stakeholder-ilor în proces, întârzierile în rambursare şi managementul financiar instabil, beneficiari care se trezesc cu proiectele aprobate deşi bâjbâie în înţelegerea mecanismului acestora etc.

Dincolo de acestea, eu cred că motivele prestaţiei slabe în gestionarea română a fondurilor europene pot fi explicate prin problemele de sistem cauzate de obsesia pentru absorbţie şi de o gestionare defectuoasă a achiziţiilor publice, în general. Cât despre soluţii...în episodul următor.

Read More

top 7 din dimineţile unei fete cuminţi

 Ador dimineţile reci. Pentru că după o plimbare rapidă cu House afară, ne întoarcem îngheţaţi în casă şi frigul acela îmi dă o hărnicie teribilă. De când lucrez mai ales de acasă, este momentul meu preferat din zi. Miroase a cafea în casă, băiatul e liniştit pentru că a mers la plimbare şi este momentul perfect pentru curiozităţi, învăţat lucruri noi şi citit cu pixul în mână. Iar topul lucrurilor cu care îmi încep ziua arată aşa:

1. Blogul WorldBank – prima gură de cafea şi locul meu preferat pentru identificat noi tendinţe în materie de politici de dezvoltare, dar şi pentru a mă pune la curent cu ce mai funcţionează în lumea largă. Astăzi am învăţat că există open development şi că acesta ar putea fi o nouă viziune funcţională asupra dezvoltării, fiind o „troika of Open Governance, Open Knowledge and Open Aid”.

2. VoxEU – una dintre cele mai mari concentraţii de analiză de politici europene şi de comentarii venite din partea unor specialişti cât se poate de obiectivi. Oamenii pot fi foarte răutăcioşi (de o manieră inteligentă, desigur) când vorbesc, de exemplu, despre incapacitatea liderilor europeni de a transforma European Financial Stability Facility într-un instrument eficient pentru combaterea crizei.

4. Eastern Approaches - unul dintre blogurile The Economist cu cea mai interesantă abordarea a acestei bucăţi de Europă. Mi-a plăcut teribil astăzi articolul Backwash fromBerlin, care surprinde un moment senzaţional fie şi doar din perspectivă cultural-istorică – ministrul de externe polonez cerând Germaniei să preia leadership-ul în rezolvarea crizei euro.

5. Wall-Street.ro – unul dintre website-urile mele preferate pentru o informare independentă şi nu doar din zona economico-financiară. Asta pe lângă faptul că şi astăzi am avut parte de o experienţă tare plăcută în emisiunea lor de la Radio Lynx, căci din nou am văzut că antreprenoriatul social devine din ce în ce mai prezent în România şi că există oameni care par să fi făcut paşi mari în direcţia aceasta.

6. Chestii livreşti – locul preferat pentru recenzii de cărţi şi pentru ce se mai întâmplă pe piaţa de carte din România. Astăzi m-am convins definitiv, după teasing-ul foarte simpatic de la Gaudeamus, că trebuie să vizitez noua librărie Bastilia, chiar dacă asta va însemna să las la o parte comoditatea de a da o fugă până la Diverta, în spatele blocului.

7. Freakonomics – blogul lui Levitt şi Dubner. De când le-am citit una dintre cărţi, mă tot plimb la ei pe blog, pentru că au o manieră senzaţională de a transforma viziunile economice seci în experienţe umane cotidiene. Este suficient să citeşti finalul articolului despreîncălzirea globală de astăzi ca să revii: „In other words: the more you know, the more you know that what you know is true — even when it’s not”.

Read More

românii sunt oameni buni

Astăzi şi ieri am mai adăugat câteva persoane la colecţia cu „oameni pe care îi admir”. I-am întâlnit în două contexte diferite şi cred că sunt din lumi diferite. Cu toate acestea, este impresionant pentru mine că în mai puţin de 24 de ore i-am descoperit. Aşa că asta îmi dă speranţe că printre români sunt (şi) oameni buni. Mulţi şi deşi.

Netcamp 2011 sau despre a potenţialul unei noi generaţii

Acum două zile, am primit un sms de la mentorul meu pe antreprenoriat online: „Am o invitaţie la Netcamp. O vrei?”. În primul rând, Daniel Ţigănilă (owner-ul startups.ro) chiar şi-a luat în serios rolul de mentor pentru Bani pierduţi. Ceea ce deja este admirabil. În al doilea rând, a avut mare dreptate că îmi va prinde bine să fiu acolo, printre oameni care deşi se concentrează mai mult pe antreprenoriatul clasic inspiră (şi încă tare bine!) şi cauzele de „social business”.

Aşa că ajunsă la Netcamp, am fost impresionată de toată energia acelei generaţii pe care nu m-aş grăbi să o etichetez drept „generaţia tânără”, însă nu cred că aş greşi foarte mult dacă i-aş pune atributul de „entuziastă”. Oameni care nu se mulţumesc doar cu ce au şi ce li s-a dat, oameni care caută şi inovează sau, pur şi simplu, oameni care fac lucrurile să se întâmple: fie că e vorba de o aplicaţie pentru mobil, fie că e vorba de un antreprenoriat inteligent pentru perioadele în care ai mai mult timp (un exemplu fantastic al Monicăi Jitariuc, care a găsit o modalitate inteligentă de a ajuta oamenii să se prezinte mai bine prin CV şi să facă şi bani din asta, în anul în care a stat acasă în concediu de maternitate).

Şi sunt multe alte exemple, însă cel mai tare mi-a plăcut că există un om, Cristian Manafu, care oferă acest spaţiu de întâlnire şi inspiraţie unor astfel de oameni. Sigur, cei mai familiari decât mine într-ale online-ului au apucat să-l admire deja de mai mult timp. Eu însă abia ieri l-am descoperit, chiar dacă îi citesc blog-ul destul de des. Sigur, face asta cu sprijinul altor oameni, companii sau contra cost. Sigur, s-ar putea implica pe componenta socială şi pe proiecte ce ţin de „sistem” şi nu neapărat de cazuri punctuale. Cu toate acestea, îmi dă impresia unui om care are capacitatea de a coagula oameni în jurul unei idei, iar asta se simte şi mie îmi stârneşte admiraţia, chiar dacă încă mai am de învăţat cum se pot aplica aceste instrumente în domenii precum statul de drept, responsabilitatea politicului, politici publice ancorate în societate.

Participarea şi viitorul României

Azi am fost la conferinţa Elaborarea participativă a documentelor europene strategice aleRomâniei 2014-2020, organizată de Fundaţia Soros România şi de Coaliţia ONGuri pentru Fonduri Structurale. O fi sunând complicat sau poate redundant, în funcţie de cât de familiar e cititorul cu subiectele. Este însă vorba de un lucru simplu: România, ca şi celelalte state membre UE, trebuie să elaboreze nişte documente, pe baza strategiei Europa 2020, care să ne ajute să privim dincolo de ziua de mâine. Iar organizatorii şi susţinătorii lor vor ceva firesc: dacă tot ne priveşte pe toţi cum va arăta viitorul nostru, hai să punem cu toţii mâna, expertiza, resursele la înaintare pentru a nu avea încă o strategie fără legătură cu nevoile din societate.

Simplu până aici. Însă de-a lungul timpului s-a întâmplat ca multe dintre documentele (includ aici şi legile, strategiile, codurile) care definesc societatea românească să fie treacă prin forurile decizionale aşa, ca vodă prin lobodă. Şi pentru că vorbim aici de lucruri mari şi importante, cum sunt politicile de dezvoltare pentru coeziunea cmunităţii europene, dar şi de foarte mulţi bani alocaţi pentru ca acest lucru să se întâmple, cum sunt fondurile structurale, se pare că subiectul a meritat şi înfiinţarea unui minister.

Fără a intra în detalii, deşi mă inspiră subiectul (ah, uite altă temă), am descoperit azi un om de admirat. Nu ştiu dacă e de admirat doar pentru azi sau dacă o fi comparaţia cu alţii din poziţii similare, însă mi-au plăcut tare pragmatismul, aşezarea şi poziţia obiectiv-competentă ale lui Leonard Orban. Asta pentru că a vorbit despre soluţii pentru fondurile structurale precum simplificarea procedurilor, transparentizarea procesului, creşterea rigurozităţii sau cheltuirea mai bună a fondurilor din perspectiva calităţii proiectelor.

Genul acesta de discurs, cu soluţii aproape banale (dacă nu fireşti), ar fi sunat politicianist din gura unui alt om. Fără a fi dată pe spate de admiraţie şi cu rezerva timpului pentru confirmare, mi s-a părut că văd o altă specie de om din spaţiul public: nu pare nici politician bun de gură şi nici tehnocrat scorţos. Mi-a părut doar un om care ştie despre ce vorbeşte şi o face aproape modest. Ceea ce e rar. Rămâne de văzut dacă va fi încă unul din categoria „el a vrut, dar nu l-a lăsat sistemul”. Astăzi însă a fost admirabil şi mi se par fezabile direcţiile trasate pentru a privi către 2020. 

Read More

dieu est un fumeur de havanes

Tutunul a stârnit de-a lungul celor cinci secole de istorie în Europa atât de multe pasiuni şi discuţii, iar perioada contemporană face subiectul atât de simpatic, încât cred că există puţine subiecte care să dea o imagine mai bună a lui Machiavelli in Brussels.

Ieri scriam despre reglementarea unor domenii ce ţin în mod tradiţional de sfera privată şi despre cum ajung

Read More

reglementarea responsabilităţii – less carrots, more sticks?

Pentru că este vară şi pentru că time is on my side, am început să reflectez cu ceva mai multă atenţie la detalii şi să nu mă mai arunc cu ardoare în concluzii. Astfel, de joi până astăzi, ghidată de simpatica 100 de personalităţi care au definit piaţa a lui Kennet Fischer, am zis să îmi ies din obsesia roubiniană pentru a verifica dacă chiar „istoriile se repetă sau măcar rimează”.

Temperată aşadar de lecturi, m-am uitat abia astăzi pe angajamentele luate de reprezentanţii statelor membre ale eurozone pentru gestionarea crizei datoriilor suverane şi stabilizarea financiară a spaţiului euro. Da, ştirea cea mai vizibilă a fost aceea că “Grecia a mai fost salvată încă o dată”.

© Mishu

Privind însă cu ceva mai multă detaşare la ce s-a întâmplat, cel mai important lucru care trebuie reţinut este că

Read More