Era o seară obişnuită de bere în Centrul vechi. M-am ridicat de la terasă
cu gândul să mă duc să îmi fardez nasul, desigur. Graţie pietrei cubice,
deplasările mele în zonă devin promenade tacticoase pe tocuri, aşa că am timp
să savurez pe îndelete tot ce se întâmplă în jurul meu. Şi, mai ales, să mă uit
pe unde calc. De data aceasta era să calc pe un domn căzut pe jos, pe lângă
treceau liniştite alte domniţe, care agăţate fiind de braţele domnilor nu mai
aveau nevoie de alte puncte de sprijin în deplasare.
 |
| oh, bloody! |
Ca tot omul suferind de complexul salvatorului,
mă opresc şi întreb ceva stupid de genul „sunteţi ok?”, iar el murmură că îl
înţeapă inima. Între timp se mai opreşte un domn şi sună la 112, cât eu alerg
până la bar să cer nişte zahăr. Trecem peste replica tăioasă cu „poate a băut
prea mult şi de-asta îi e rău”, îmi primesc zahărul şi o sticlă de apă bonus,
îi torn un pliculeţ pe gât omului...şi aşteptăm. Între timp se face cerc în
jurul nostru şi toată lumea îşi dă cu părerea.
După vreo 20 de minute îşi fac apariţia şi poliţiştii comunitari, lumea din
jur se tot schimbă, Vama răsună în continuare
undeva în apropiere... Mă întreb de ce dumnezeului nu mai vine odată ambulanţa
şi ţin omul de vorbă între timp, aşa că aflu că are şi epilepsie. Oi fi eu
copil de medic, însă dacă ştiu că pentru căderile ce au legătură cu inima cel
mai la îndemână şi cel mai sigur este pliculeţul de zahăr, cu epilepsia nu ştiu
să mă port altfel decât asigurându-mă că nu îi fac şi mai mult rău.
După 40 de minute ajunge şi echipajul de prim-ajutor...privat, căci erau la
concert. Medicul mă întreabă pe un ton răstit de ce sunt acolo („Aveţi studii
medicale?!”), iar eu îi răspund aproape furioasă că „Nu, dar mama e medic şi
oricum i-am dat doar zahăr şi apă”. Aşa că se linişteşte, îmi aruncă un „foarte
bine!” printre dinţi şi începe să se preocupe şi de omul nostru. Mă retrag cu
gândul la cât de tare se agăţase omul acela de mâna mea şi la cum şi-o fi
permis să mă mai şi apostrofeze doamna de pe ambulanţă, dacă tot au venit după
atâta timp...
Mi-a trecut furia abia acum câteva zile, când am citit la Manafu despre campania O viaţă poate depinde de tine, aşa că am răspuns imediat
pozitiv apelului său către bloggeri de a face cât mai prezent acest proiect în
online. Aşa că am învăţat că:
- Peste 70% din apelurile înregistrate la Serviciul de Urgenţă 112 sunt false urgenţe, adică apeluri făcute în joacă sau accidental de către cei care sună. Sunt convinsă că, dincolo de slaba finanţare a sistemului sanitar sau de neajunsurile urbane care fac ca echipajele de urgenţă să ajungă cu întârziere, câteva minute din cele 40 necesare pentru ajungerea la destinaţie or fi avut legătură şi cu asta
- Nu toată lumea are o mamă doctor pe speed dial care să dea instrucţiuni telefonice care ar putea face ca aşteptarea ambulanţei să nu fie fatală. E de înţeles furia medicului care probabil o fi obosit de câte cazuri în care, din dorinţa de a face bine, oamenii au făcut şi mai mult rău în cazuri dintr-astea.
Aşa că această iniţiativă, care mizează pe faptul că prin internet se
poate ajunge mai uşor la tinerii care abuzează de serviciul de urgenţă 112, dar
şi pe faptul că video-urile cu măsurile de prim ajutor ajung la un public mai larg
astfel, poate avea impact doar dacă cine se (re)cunoaşte, se adună. Detalii
şi materiale despre campanie găsiţi aici. Hai!
