Cu ceva zile în
urmă, Camera Deputaţilor a aprobat proiectul de lege privind gestionarea câinilor fără
stăpân. Mai lipseşte doar ca legea să fie semnată de preşedinte şi va intra în
vigoare. Deşi stă în Parlament de prin 2007 şi a generat multe dezbateri, legea
nu rezolvă mare lucru – de fapt, cum bine spunea Toni Grecu la RFI, „în cazul câinilor
vagabonzi s-a aruncat pisica!”. Asta pentru că legea spune că rămâne la latitudinea autorităţilor locale să se
consulte de o manieră sau alta cu cetăţenii şi să decidă ce e mai bine.
Deşi sunt un fan
al participării publice şi aceasta e o problemă în care chiar s-ar putea să
avem o participare publică semnificativă, cred că mai curând această soluţie va
fi un eşec. De ce? Pentru că indiferent de soluţia care va primi cele
mai multe preferinţe (eutanasiere, adăposturi, sterilizare etc.), aceasta va fi
oricum una temporară. În plus, cum bine
observa un comentator la dezbaterea pornită de Vlad Petreanu, soluţiile acestea
presupun nişte bani cheltuiţi din bugetele locale. Mai grav, dacă aleşii locali
sunt suficient de „isteţi” încât să facă nişte consultări publice bine
promovate (şi vor face, că doar urmează alegeri), banii alocaţi vor putea fi
cheltuiţi într-o veselie, pentru că va exista pretextul susţinerii populare.
Şi atunci cum
facem? Pentru că deşi nici măcar n-aş mânca un animal (sunt vegetariană de 11
ani), tot există momente în care îmi spun că mai bine ar fi eutanasiaţi câinii
care mă fac să stau cu frica-n sân seara când...îmi plimb câinele.
„A murit Kriptonel”. Am primit de
dimineaţă acest mesaj scurt. Alături de Kriptonel am crescut şi eu, şi
soră-mea. În prima noapte când a fost adus acasă, am stat lângă el cu sora mea
până către dimineaţă, căci nu ne înduram să lăsăm singurel ghemotocul acela de
blană care scâncea. După prima băiţă, Mishu l-a înfofolit într-un halat de baie
imens şi a stat lângă el din nou o noapte întreagă. Kriptonel avea o pasiune
pentru şosete (le înghiţea cu totul când era mic) şi mamina îi fierbea un ou în
fiecare dimineaţă. Îl striga Copilu’ chiar şi când s-a transformat într-un
ciobănesc caucazian imens. Kriptonel în schimb o păzea, cam ca în
reclama la FNI, când dormea vara pe canapeaua de pe verandă. În fiecare zi
zdrăngănea din castronul lui. Ştiam atunci că în 5 minute va ajunge mamica
acasă.
Când m-am aşezat
la casa mea, am stat în principal singură, cu câteva excepţii (când am locuit
în Roma, când a stat soră-mea la mine...). Acum 3 ani, mi s-a pus pata – vroiam
un Kriptonel ca să stea cu mine. Şi l-am tot vrut, până când o prietenă mi l-a
adus pe unul dintre puiuţii fătaţi de căţeluşa unei mătuşi. Ştiam cu câteva
luni dinainte că îl va chema House şi începusem să repet plimbarea cu lesa în
mână :)
Aşa a apărut cel
mai bun coleg de apartament din lume: House. Deşi îmi tot spusese lumea că îmi
va fi greu, că nu e la fel să ţii un câine în apartament etc, nu am regretat
niciodată că îl am. Este una dintre cele mai mari surse de bucurie din viaţa
mea, pentru că nimic nu se compară cu o drăgăleală de dimineaţă sau cu
capacitatea lui de a fi fericit din mai orice. Evident, mă mai supără
câteodată, însă între timp am învăţat să îi ador până şi obrăzniciile, pentru
că ştiu că le face pentru că atenţia mea îl face fericit.
Aseară, cei de la
TechSoup România au avut un eveniment tare simpatic despre cum poate
societatea civilă să utilizeze mapping apps pentru a rezolva probleme sociale. Şi tot vorbindu-se despre un proiect care să
promoveze donarea de sânge, concluzia a fost una un pic tristă: într-adevăr e
un drum lung de la un like pe facebook până la a-ţi înfinge un ac în venă
pentru a dona. Iar această concluzie cred că reflectă un fenomen extrem de
larg răspândit în comunităţile din România: ne like protestele la care nu
ajungem niciodată,
ne revoltăm pe felul în care se cheltuiesc banii publici, dar nici măcar nu
încercăm să ajungem la dezbaterile pe bugetele locale (câte şi cum or fie
ele…), vrem să fim cetăţeni europeni, dar nu folosim cum trebuie fondurile care
ar trebui să ne ducă acolo etc.
La fel şi în cazul câinilor vagabonzi. Nu îi vreţi
eutanasiaţi? Atunci în loc să îi lăsaţi să moară mai lent şi mai crud în nişte
adăposturi sinistre, luaţi-i acasă. Nu vă permiteţi să ţineţi un câine? Sunt
sigură că o presiune publică destul de puternică ar putea face ca banii alocaţi
pentru eutanasiere să fie transformaţi în hrană pentru animalele adoptate de un
stăpân. Şi soluţiile pot lăsa loc de imaginaţie, cu singura condiţie ca varianta
preferată de comunitate să nu fie doar o ştampilă la un referendum local, ci şi
responsabilitatea comunităţii pentru decizia respectivă.
Altminteri, pentru mine, nu
există nicio diferenţă dintre moartea vreunui Lăbuş prin eutanasiere şi moartea
lui Kriptonel. Şi nu e cu nimic mai revoltătoare eutanasierea, decât faptul că
Lăbuş nu a avut ocazia să fie colegul de apartament al cuiva.
