de ce Turcia nu este un exemplu

Sursa: Occupy Gezi

În ultimele zile mi-este plin wall-ul de articole, imagini şi filmuleţe care relatează ce se întâmplă în Turcia. Şi peste toate tronează un aer de admiraţie amestecat cu un entuziasm care trădează o îmbufnare (mai mult sau mai puţin) tăcută. Ca şi cum revolta oamenilor aceia ar fi revolta noastră, ca şi cum lupta lor ar compensa capacitatea noastră scăzută de a lupta asemenea lor pentru lucruri în care credem. Mai trist însă este faptul că în această euforie a lui „ah, se întâmplă ceva!”, asemănătoare întru câtva cu curiozitatea morbidă a oamenilor adunaţi ciorchine la câte un accident, se uită sau se ignoră aspecte şi nuanţe.

Este motivul pentru care avem parte de emisiuni unde se fac comparaţii forţate între Piaţa Universităţii şi ce se întâmplă în Turcia, după cum avem parte şi de sentimentul că trusturile media care fac asta „confiscă” revolta din Turcia pentru a-și justifica ei legitimitatea de “singuri împotriva tuturor”. La fel cum unele figuri, media şi politicienii au dat sentimentul confiscării Pieţei Universităţii, de îmi era şi ruşine să spun că am fost pe-acolo în ianuarie anul trecut.

Este motivul pentru care nu ne uităm dincolo de un fapt reprobabil - un guvern care nu respectă un drept fundamental la nemulțumire și alege să reprime violent pe cei ce și-l manifestă nu legitimează neapărat cererile celor nemulțumiți și nici faptele unora dintre ei. Învăluiți în mantia de solidaritate cu niște oameni pe care cel mai probabil nu-i înțelegem (diferențele culturale sunt uriașe, chiar dacă avem cu toții twitter și iphone), uităm să privim mai cu atenție.

Sursa: Facebook

Este motivul pentru care ne imaginăm că Poporul în revolta lui are suficientă putere cât să înlăture ceva rău, tiranic și opresiv cu ceva mai bun. Oare? Noi suntem ultimii care ar trebui să uite că din revolta maselor se pot naște uneori monștri poate la fel de perverși și greu de combătut. Uitați-vă cu atenția la imaginea asta. Masa aceea de oameni e formată și din astfel de personaje. Nu înseamnă că e mai puțin frumoasă solidaritatea oamenilor. Ci doar că, din păcate, există și griuri.

Sursa: Facebook

Este motivul pentru care noi înșine, sub tristețea unei neputințe a statului modern de a-și respecta iluzia de cel mai bun dintre statele posibile, riscăm să susținem confiscarea unei demers legitim. Transformarea evenimentelor din Turcia în simbolul revoltei anti-capitaliste este cel puțin o ipocrizie. Vorba unui comentator de pe facebook, or vrea ei abolirea proprietății private, dar încearcă să le iei iphone-urile și atunci o să vezi libertarianismul la apogeul lui.

Or fi gânduri scrise la frustrare, însă mă întristează și mă înfurie un gând: până și printre unii oameni minunați de pe lângă mine apare această euforie a lui “uite că în alte părți se poate”. Ca și cum toți anii de frustrare ai fraților și surorilor întru ONG-ism ar avea dintr-odată o luminiță la capătul tunelului. Ca și cum munca noastră ar fi răsplătită de cei care, la mii de kilometri distanță și la și mai mulți mii de kilometri distanță culturală (nu e peiorativ, ci realist; culturile sunt diferite) ne-ar fi împlinit visul de a avea suporteri pentru cauzele noastre (ecologia, democrația etc).

Aștept să văd că o astfel de vară poate provoca schimbări semnificative. Deocamdată, uitându-mă la primăveri și ierni, văd că nu există soluții bruște care chiar să funcționeze. Iar vina pentru o oală aflată sub presiune nu e niciodată doar a capacului. Ci și a focului, a mâinii care îl putea da mai încet sau a celui care a pus capacul.

Read More

două portrete ale (ne)fericirii românilor

Între 19 tab-uri deschise în Chrome, 3 word-uri şi 2 excel-uri, m-am oprit pentru o clipă pentru că feed-ul meu de Facebook mă tot anunţă că ONU ar vrea ca azi să fie Ziua Internaţională a Fericirii...

Ştiu, fericirea e de cele mai multe ori un lucru mărunt. Însă tot de cele mai multe ori, fericirea se măsoară în termeni mai largi. Iar a spune că ne putem găsi fericirea rupţi de ce se întâmplă la nivelul mai larg al ţării, societăţii sau comunităţii în care trăim este, în cel mai bun caz, un semn de optimism feroce.

Fără a-mi propune să răspund la subtilităţi pe care doar nişte greci rafinaţi sau nişte sociologi le-ar putea analiza cu atenţia cuvenită, azi m-am pus pe cotrobăit prin seturi de date care măsoară fericirea (sau părţi ale ei).

1. (ne)fericirea ca prosperitate

În fiecare an, Legatum Institute îşi publică celebrul Prosperity Index. Index-ul este bazat pe un studiu care acoperă 142 de ţări (adică 96% din populaţia globului) şi analizează 89 de indicatori din 8 categorii, precum educaţia, guvernarea sau libertatea individuală. PIB-ul, şomajul sau creşterea economică sunt luate în calcul, dar toată ideea studiului este să ia în calcul nu doar aceste cifre „reci” şi să se uite la alţi indicatori mai subtili care, împreună, duc la o imagine despre ce înseamnă prosperitatea sau bunăstarea unei ţări. Din aceste perspective, România este o ţară nefericită. La nivel global, suntem pe locul 60, iar dintre ţările Uniunii Europene suntem la distanţă considerabilă de penultima clasată, Grecia (locul 49). Iar în ultimii 4 ani am scăzut în acest indice în mod constant, de la locul 48 pe care îl ocupam în 2009. 

2. (ne)fericirea ca percepţie

Un alt studiu realizat anual şi care surprinde diverse instanţe care dau măsura fericirii sau nefericirii românilor este World Poll alGallup. Cum se percepeau românii în 2012? Pe lângă procentul foarte scăzut de oameni fericiţi cu standardul de viaţă (36%, în scădere faţă de anul precedent), pesimismul în legătură cu creşterea standardului de viaţă este dezolant – doar 14% dintre români cred că vor avea o viaţă mai bună în perioada următoare. Cât priveşte tristeţea, ei bine, românii sunt pe locul 8 la nivel global în experimentarea acestui sentiment. Mai trişti ca noi s-au declarat doar oamenii din: Iran, Siria, Armenia, Irak, Italia, Egipt, Portugalia şi Togo.

                                               ********

Ce este de făcut? Cine este vinovat? Ar fi greu să da eu un răspuns la o întrebare atât de mare. Însă îmi permit să trag două concluzii. Este greu să ne imaginăm că fericirea noastră individuală (cel puţin aceea completă, sustenabilă) poate exista pe termen mediu şi lung în absenţa unei fericiri mai largi, sociale şi uităm prea des să facem legătura între decizii şi întâmplări de acolo, de sus, de la nivel guvernamental, şi ce ni se întâmplă jos, în imediat, la nivel individual.

Read More

Micul Prinţ şi protestele

Sursa: monotremu.blogspot.com

Când am văzut pentru prima dată imaginea alăturată, am avut un gol în stomac, amintindu-mi înţeleptele cuvinte ale Micului Prinţ: „Oamenii mari nu pricep niciodată nimic şi este obositor pentru copii să le dea întruna explicaţii.” Mi-l imaginez pe acesta şocat în faţa acestei situaţii. Pentru că, după zile de proteste, se tot repetă două întrebări: „până la urmă, împotriva a ce se protestează?” şi „iar acum ce urmează?”.

De ce protestează oamenii?

Vineri am participat la o întâlnire tare interesantă: ONG-işti şi oameni din altă lume, în care democraţia şi idealismul pragmatic au vârste asemănătoare, care se numără în sute de ani. La întrebarea acestora din urmă: despre ce este vorba, de fapt?, răspunsurile au fost la fel de diferite precum pancartele din Piaţa Universităţii: corupţie, sărăcie, o clasă politică în care nimeni nu mai crede etc.

Nu cred că întrebarea a primit un răspuns concludent, pentru simplul motiv că nu există unul. Este extrem de greu să pui într-un singur cuvânt toate frustrările adunate de o mulţime care s-a plâns puţin sau deloc de ceea ce se întâmplă. Evident că în ochii unor decidenţi rupţi de lumea reală acea mulţime poate părea o casnică ce nu a crâcnit în mai bine de 20 de ani de mariaj, iar acum brusc pleacă ţipând aproape isteric: m-ai înşelat, m-ai bătut, nu ai dus gunoiul, nu ai fost la şedinţele cu părinţii, mai ţii minte petrecere din iunie 2005 când m-ai făcut de râs de faţă cu prietenele mele?

Adevărul este că unii oameni au o limită de rezistenţă extrem de ridicată şi că este şi mai greu să identifici acea linie fină după care personajul de mai sus nu mai crede că ceva se va schimba şi pleacă. Picătura care umple paharul poate fi în egală măsură un copil cu amanta sau faptul că soţul iar nu a îndoit tubul de pastă de dinţi. Şi niciunul dintre motive nu este mai frivol dacă ne gândim că ele au aceeaşi consecinţă.

La fel şi cu o ţară care nu şi-a strigat frustrările decât timid, sperând de fiecare dată că cei care o conduc îşi vor ţine promisiunea şi se vor îndrepta. Psihoterapeuta mea ar numi asta negare a realităţii şi incapacitate de a pune limite. Eu aş fi de acord cu ea şi mi-aş spune că vina este, ca de obicei, împărţită. Şi această vină, la care cei mai mulţi dintre noi sunt părtaşi, a făcut ca România să arate aşa:

Iar românii aşa:

Ce înseamnă asta? În afară de faptul că îmi plac statisticile, este evident că sunt extrem de multe probleme...Iar lista poate continua şi deveni mai diversă de atât, la fel ca şi picătura care poate umple oricare dintre aceste pahare.

Sursa: en.wikipedia.org

Pentru acest moment precis, picătura care a umplut paharul celor mai mulţi poate fi căutată la domnul...Maslow. Dacă ne uităm la piramida nevoilor şi la statisticile de mai sus, este clar că nevoile nesatisfăcute ale unui procent semnificativ de români au derapat din nivelul de siguranţă către nivelul cel mai de bază, dacă 42% dintre români nu au avut suficienţi bani pentru mâncare în ultimul an... De asemenea, în funcţie de standardul de viaţă cu care o persoană este obişnuită, sigur că orice treaptă coborâtă în ierarhia nevoilor poate fi o picătură care umple un pahar.

Cum s-au sincronizat aceste picături? Dacă ne gândim la evenimentul care a declanşat protestele – legea sănătăţii –, cred că perspectiva (justificată sau nu de realitate) de a nu avea satisfăcută o nevoie de siguranţă (sănătate) a arătat multora o imagine neplăcută în care mai devreme sau mai târziu ar putea ajunge la baza piramidei.

Şi acum ce?

Cred că este absurd să acuzi mulţimea care se revoltă că nu are un program, o petiţie sau soluţii. Strategiile, programele, legile se fac cu cap, uitându-te cu atenţie la probleme, la posibile soluţii, analizând posibilul impact al acestora, discutând cu cei ce se pricep şi cu cei care vor fi afectaţi de măsurile luate. Tocmai de aceea dăm bani prin taxe şi impozite unor instituţii care ar trebui să aibă capacitatea de a găsi soluţii şi de a le implementa.

Aceste soluţii nu se întâmplă de pe o zi pe alta şi în niciun caz lipsa unei proclamaţii a protestarilor nu face manifestaţia mai puţin legitimă. Este suficient faptul că problema este conştientizată. Pentru moment ajunge un J’accuse!.

Ceea ce se poate face însă de pe o zi pe alta, după conştientizarea problemei, este să ne recunoaştem vina. Iar vina este aceea că mult prea puţini dintre noi au recunoscut că aşa cum cerem responsabilitate a autorităţilor, politicienilor, companiilor etc. trebuie să ne cerem şi nouă responsabilitate. Cea mai bună lege din lume nu îşi va avea efectele dorite dacă nu există mecanisme de control din partea celor afectaţi de ea.

Punga de gunoi nu se duce singură la ghenă dacă nu îi spui celuilalt că ar trebui să facă asta şi degeaba îl părăseşti dacă nu i-ai spus de prima dată că asta se va întâmpla dacă nu îndoaie tubul de pastă de dinţi…

Responsabilitatea individuală ar trebui să culmineze, când restul încercărilor au rămas fără răspuns, cu protestele. Până atunci, câţi ne-am dat timpul să completăm hârtii sau să scriem e-mailuri care să însemne responsabilitate? Adică: 

• Ai votat?
• I-ai scris preşedintelui să îl întrebi cât a îndeplinit din ce a promis?
• I-ai scris senatorului din colegiul tău să îl întrebi cât a îndeplinit din ce a promis?
• I-ai scris deputatului din colegiul tău să îl întrebi cât a îndeplinit din ce a promis?
• I-ai scris primarului tău să îl întrebi cât a îndeplinit din ce a promis?
• I-ai scris consilierilor locali să îi întrebi cât au îndeplinit din ce au promis?
• Ai scris/telefonat la primărie/ consiliu local să ridice copacul acela căzut?
• Ai scris/telefonat la protecţia consumatorului sau la o altă instituţie când ţi-au fost încălcate drepturile?
• Ai participat la vreo dezbatere publică?
• Ai direcţionat 2% către un ONG care face ceva cu care rezonezi şi care face ce nu ai tu timp să faci?
• Câte plângeri ai făcut faţă de compartamente abuzive ale poliţiei, funcţionarilor publici etc.?

Iar lista poate continua…cu acţiuni care iau mai mult sau mai puţin timp, cu drepturi şi legi care sunt mai mult sau mai puţin cunoscute. Nu spun că aceste acţiuni individuale vor schimba foarte multe, dar sigur mai mulţi care sunt responsabili îi vor forţa şi pe ceilalţi să îşi facă partea lor de treabă. Părerea mea. Şi a Micului Prinţ: “Oamenii au dat uitării adevărul acesta. Tu însă nu trebuie să-l uiţi. Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit. Tu eşti răspunzător pentru floarea ta.” 

Read More

cel mai bun coleg de apartament

Cu ceva zile în urmă, Camera Deputaţilor a aprobat proiectul de lege privind gestionarea câinilor fără stăpân. Mai lipseşte doar ca legea să fie semnată de preşedinte şi va intra în vigoare. Deşi stă în Parlament de prin 2007 şi a generat multe dezbateri, legea nu rezolvă mare lucru – de fapt, cum bine spunea Toni Grecu la RFI, „în cazul câinilor vagabonzi s-a aruncat pisica!”. Asta pentru că legea spune că rămâne la latitudinea autorităţilor locale să se consulte de o manieră sau alta cu cetăţenii şi să decidă ce e mai bine.

Deşi sunt un fan al participării publice şi aceasta e o problemă în care chiar s-ar putea să avem o participare publică semnificativă, cred că mai curând această soluţie va fi un eşec. De ce? Pentru că indiferent de soluţia care va primi cele mai multe preferinţe (eutanasiere, adăposturi, sterilizare etc.), aceasta va fi oricum una temporară. În plus, cum bine observa un comentator la dezbaterea pornită de Vlad Petreanu, soluţiile acestea presupun nişte bani cheltuiţi din bugetele locale. Mai grav, dacă aleşii locali sunt suficient de „isteţi” încât să facă nişte consultări publice bine promovate (şi vor face, că doar urmează alegeri), banii alocaţi vor putea fi cheltuiţi într-o veselie, pentru că va exista pretextul susţinerii populare.

Şi atunci cum facem? Pentru că deşi nici măcar n-aş mânca un animal (sunt vegetariană de 11 ani), tot există momente în care îmi spun că mai bine ar fi eutanasiaţi câinii care mă fac să stau cu frica-n sân seara când...îmi plimb câinele.

„A murit Kriptonel”. Am primit de dimineaţă acest mesaj scurt. Alături de Kriptonel am crescut şi eu, şi soră-mea. În prima noapte când a fost adus acasă, am stat lângă el cu sora mea până către dimineaţă, căci nu ne înduram să lăsăm singurel ghemotocul acela de blană care scâncea. După prima băiţă, Mishu l-a înfofolit într-un halat de baie imens şi a stat lângă el din nou o noapte întreagă. Kriptonel avea o pasiune pentru şosete (le înghiţea cu totul când era mic) şi mamina îi fierbea un ou în fiecare dimineaţă. Îl striga Copilu’ chiar şi când s-a transformat într-un ciobănesc caucazian imens. Kriptonel în schimb o păzea, cam ca în reclama la FNI, când dormea vara pe canapeaua de pe verandă. În fiecare zi zdrăngănea din castronul lui. Ştiam atunci că în 5 minute va ajunge mamica acasă.

Când m-am aşezat la casa mea, am stat în principal singură, cu câteva excepţii (când am locuit în Roma, când a stat soră-mea la mine...). Acum 3 ani, mi s-a pus pata – vroiam un Kriptonel ca să stea cu mine. Şi l-am tot vrut, până când o prietenă mi l-a adus pe unul dintre puiuţii fătaţi de căţeluşa unei mătuşi. Ştiam cu câteva luni dinainte că îl va chema House şi începusem să repet plimbarea cu lesa în mână :)

Aşa a apărut cel mai bun coleg de apartament din lume: House. Deşi îmi tot spusese lumea că îmi va fi greu, că nu e la fel să ţii un câine în apartament etc, nu am regretat niciodată că îl am. Este una dintre cele mai mari surse de bucurie din viaţa mea, pentru că nimic nu se compară cu o drăgăleală de dimineaţă sau cu capacitatea lui de a fi fericit din mai orice. Evident, mă mai supără câteodată, însă între timp am învăţat să îi ador până şi obrăzniciile, pentru că ştiu că le face pentru că atenţia mea îl face fericit.

Aseară, cei de la TechSoup România au avut un eveniment tare simpatic despre cum poate societatea civilă să utilizeze mapping apps pentru a rezolva probleme sociale. Şi tot vorbindu-se despre un proiect care să promoveze donarea de sânge, concluzia a fost una un pic tristă: într-adevăr e un drum lung de la un like pe facebook până la a-ţi înfinge un ac în venă pentru a dona. Iar această concluzie cred că reflectă un fenomen extrem de larg răspândit în comunităţile din România: ne like protestele la care nu ajungem niciodată, ne revoltăm pe felul în care se cheltuiesc banii publici, dar nici măcar nu încercăm să ajungem la dezbaterile pe bugetele locale (câte şi cum or fie ele…), vrem să fim cetăţeni europeni, dar nu folosim cum trebuie fondurile care ar trebui să ne ducă acolo etc.

La fel şi în cazul câinilor vagabonzi. Nu îi vreţi eutanasiaţi? Atunci în loc să îi lăsaţi să moară mai lent şi mai crud în nişte adăposturi sinistre, luaţi-i acasă. Nu vă permiteţi să ţineţi un câine? Sunt sigură că o presiune publică destul de puternică ar putea face ca banii alocaţi pentru eutanasiere să fie transformaţi în hrană pentru animalele adoptate de un stăpân. Şi soluţiile pot lăsa loc de imaginaţie, cu singura condiţie ca varianta preferată de comunitate să nu fie doar o ştampilă la un referendum local, ci şi responsabilitatea comunităţii pentru decizia respectivă.

Altminteri, pentru mine, nu există nicio diferenţă dintre moartea vreunui Lăbuş prin eutanasiere şi moartea lui Kriptonel. Şi nu e cu nimic mai revoltătoare eutanasierea, decât faptul că Lăbuş nu a avut ocazia să fie colegul de apartament al cuiva. 

Read More