vremea participării

Sursa: Pentru Apa Curata si Contra Fracturare Hidraulica

Astăzi ar trebui ca în 26 de oraşe din ţară şi din străinătate să aibă loc un protest împotriva explorării şi exploatării gazelor de șist prin fracturare hidraulică. În descrierea evenimentului de pe Facebook, organizatorii afirmă că: „Ne-am prins deja că democraţie nu înseamnă punerea unei ştampile din 4 în patru ani. Ci implicare reală a opiniei publice în procesul de luare a deciziilor importante.”

Sursa: Asociaţia Vira

Până la a vedea dacă evenimentele programate pentru această după-amiază vor strânge mulţimile anticipate, ploaia de afară şi faptul că în Bârlad, locul în care au început protestele şi unde mii de oameni s-au adunat până acum la fiecare eveniment de acest tip, nu s-a dat autorizaţia pentru protest, aduce o umbră de îndoială cu privire la participarea unor mase semnificative de cetăţeni.

Aş vrea să fiu contrazisă de ce se va întâmpla astăzi, mai ales că nu este vorba despre un subiect foarte popular pe agenda publică. După cum mi-aş dori şi ca participarea cetăţenilor, indiferent de subiect, să aibă loc şi altfel decât în faţa buletinului de vot. Însă scepticismul meu nu este doar frustrarea ONG-istului care şi-ar dori mai mulţi cetăţeni implicaţi.

Chris Worman îmi atrăgea atenţia asupra unui recent Eurobarometru, publicat în martie 2013, pe tema implicării europenilor în democraţia participativă.  Acesta analizează atât participarea efectivă a cetăţenilor din statele membre, cât şi măsura în care aceştia cred că pot influenţa procesul decizional prin acţiunile lor sau ale ONG-urilor.

În ceea ce priveşte ONG-urile şi asociaţiile, românii sunt cetăţenii europeni care cred în cea mai mare măsură că nu au nevoie de acestea pentru că au alte căi pentru a influenţa procesul decizional, 55% susţinând acest lucru:

Cu toate acestea, românii sunt printre cei mai încrezători dintre europeni cu privire la faptul că ONG-urile pot influenţa procesul decizional de la nivel local şi naţional:

Cât priveşte felul în care cetăţenii pot influenţa procesul decizional, votul în alegeri pare sfânt: 81% dintre români cred că votul în alegerile locale este eficient, în timp ce 75% au aceeaşi opinie despre votul lor în alegerile naţionale:

Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre alte instrumente de participare, responsabilizarea aleşilor părând a se limita la instrumentul votului – doar 25% dintre respondenţi şi-au exprimat opiniile pe teme de interes public cu aleşii lor locali, procentul în cazul reprezentanţilor naţionali fiind şi mai scăzut (8%) şi infim în cazul europarlamentarilor (4%):

Concluzia? Aştept să fiu surprinsă astăzi şi sper ca participarea să se manifeste şi altfel decât prin vot. Protestul este un început bun, dar nu suficient. Cel puţin nu pentru mine. Azi mi-am propus să îmi adun toţi prietenii care locuiesc în sectorul 3 şi să cerem dezbatere pe bugetul local. O să vă povestesc cum a fost :)

Read More

cum mi-am petrecut moţiunea de cenzură

Evident, pe Facebook, ca tot omul...Dar nu despre avântul Facebook-ului vreau eu să scriu aici, ci despre ceea ce mi se pare o schimbare semnificativă în spaţiul public: lumea a început să „consume” din nou politică. Pentru cei mai refractari în îmbrăţişarea noului trend, reacţiile pot fi sintetizate foarte bine de o mini-revoltă a unei bune prietene: „de când face protv-ul politică?!”.

Din decembrie 2011 când scriam că democraţiaeste un sport de echipă care are nevoie de suporteri şi până acum, s-au schimbat multe la nivelul interesului public pentru teme „complicate şi serioase”. Şi nu este vorba doar despre protestele din ianuarie, despre oameni care se revoltă împotriva a ceva ce îi atinge direct ca în cazul “Marii Adunări de la Bârlad” sau despre pensionarii aşezaţi cuminţi în cozi la tribunale pentru a da statul în judecată.

Eu cred că este vorba de o schimbare mai profundă, care arată că oamenii nu sunt apatici doar de dragul de a fi apatici sau pentru că nu sunt informaţi... Cred că cetăţeanul obişnuit nu este insensibil la temele mari, importante, serioase, complicate. Iar pentru asta am să aduc un singur argument – iată ce fel îşi prezintă un club de pe plaja din Mamaia (!) petrecerea pregătită de 1 mai:

Ministerul Distracţiei implementează cu succes Programul Operaţional Regional "MOVE YOUR BODY" la Mamaia

Este clar că nu toate abordările sunt pe atât de consistente pe cât ni le-am dori unii dintre noi, după cum nici limbajul utilizat nu permite de fiecare dată o dezbatere autentică asupra acestor teme importante. Însă eu mă entuziasmez (cam repede, ar spune unii) la gândul că există spaţiu şi timp pentru a construi, cu intervenţiile (dar şi cu politicile) potrivite o participare reală şi educată a locuitorilor la viaţa cetăţii.

In această participare există loc pentru de toate: de la ironie fină, la glume mai puţin reuşite. Însă, ca de obicei, umorul este un bun indicator al interesului oamenilor pentru anumite teme, dar şi (probabil) cel mai simpatic instrument de „educaţie civică”. Stă dovadă moţiunea de cenzură de azi, care a lăsat loc de intervenţii savuroase în Facebook-ul meu. Atât de multe, încât am avut de unde selecta un top 5: 

• “da' circulatia in buc de ce-o fi cazut odata cu guvernu'!?” via un prieten
• “Guvernul a facut plici” via Business Cover
• “Moțiunea a trecut, iar Pep Guardiola și-a dat demisia de la Barcelona. Guardiola premier!” via Revista Kamikaze
• “Guvernul Ungureanu a căzut. Urmează guvernul Ungureanu 2.” via Times New Roman
• “Va fi o seara plina. :) La Cotroceni, birjar, la Cotroceni!” via o prietenă

Read More

Micul Prinţ şi protestele

Sursa: monotremu.blogspot.com

Când am văzut pentru prima dată imaginea alăturată, am avut un gol în stomac, amintindu-mi înţeleptele cuvinte ale Micului Prinţ: „Oamenii mari nu pricep niciodată nimic şi este obositor pentru copii să le dea întruna explicaţii.” Mi-l imaginez pe acesta şocat în faţa acestei situaţii. Pentru că, după zile de proteste, se tot repetă două întrebări: „până la urmă, împotriva a ce se protestează?” şi „iar acum ce urmează?”.

De ce protestează oamenii?

Vineri am participat la o întâlnire tare interesantă: ONG-işti şi oameni din altă lume, în care democraţia şi idealismul pragmatic au vârste asemănătoare, care se numără în sute de ani. La întrebarea acestora din urmă: despre ce este vorba, de fapt?, răspunsurile au fost la fel de diferite precum pancartele din Piaţa Universităţii: corupţie, sărăcie, o clasă politică în care nimeni nu mai crede etc.

Nu cred că întrebarea a primit un răspuns concludent, pentru simplul motiv că nu există unul. Este extrem de greu să pui într-un singur cuvânt toate frustrările adunate de o mulţime care s-a plâns puţin sau deloc de ceea ce se întâmplă. Evident că în ochii unor decidenţi rupţi de lumea reală acea mulţime poate părea o casnică ce nu a crâcnit în mai bine de 20 de ani de mariaj, iar acum brusc pleacă ţipând aproape isteric: m-ai înşelat, m-ai bătut, nu ai dus gunoiul, nu ai fost la şedinţele cu părinţii, mai ţii minte petrecere din iunie 2005 când m-ai făcut de râs de faţă cu prietenele mele?

Adevărul este că unii oameni au o limită de rezistenţă extrem de ridicată şi că este şi mai greu să identifici acea linie fină după care personajul de mai sus nu mai crede că ceva se va schimba şi pleacă. Picătura care umple paharul poate fi în egală măsură un copil cu amanta sau faptul că soţul iar nu a îndoit tubul de pastă de dinţi. Şi niciunul dintre motive nu este mai frivol dacă ne gândim că ele au aceeaşi consecinţă.

La fel şi cu o ţară care nu şi-a strigat frustrările decât timid, sperând de fiecare dată că cei care o conduc îşi vor ţine promisiunea şi se vor îndrepta. Psihoterapeuta mea ar numi asta negare a realităţii şi incapacitate de a pune limite. Eu aş fi de acord cu ea şi mi-aş spune că vina este, ca de obicei, împărţită. Şi această vină, la care cei mai mulţi dintre noi sunt părtaşi, a făcut ca România să arate aşa:

Iar românii aşa:

Ce înseamnă asta? În afară de faptul că îmi plac statisticile, este evident că sunt extrem de multe probleme...Iar lista poate continua şi deveni mai diversă de atât, la fel ca şi picătura care poate umple oricare dintre aceste pahare.

Sursa: en.wikipedia.org

Pentru acest moment precis, picătura care a umplut paharul celor mai mulţi poate fi căutată la domnul...Maslow. Dacă ne uităm la piramida nevoilor şi la statisticile de mai sus, este clar că nevoile nesatisfăcute ale unui procent semnificativ de români au derapat din nivelul de siguranţă către nivelul cel mai de bază, dacă 42% dintre români nu au avut suficienţi bani pentru mâncare în ultimul an... De asemenea, în funcţie de standardul de viaţă cu care o persoană este obişnuită, sigur că orice treaptă coborâtă în ierarhia nevoilor poate fi o picătură care umple un pahar.

Cum s-au sincronizat aceste picături? Dacă ne gândim la evenimentul care a declanşat protestele – legea sănătăţii –, cred că perspectiva (justificată sau nu de realitate) de a nu avea satisfăcută o nevoie de siguranţă (sănătate) a arătat multora o imagine neplăcută în care mai devreme sau mai târziu ar putea ajunge la baza piramidei.

Şi acum ce?

Cred că este absurd să acuzi mulţimea care se revoltă că nu are un program, o petiţie sau soluţii. Strategiile, programele, legile se fac cu cap, uitându-te cu atenţie la probleme, la posibile soluţii, analizând posibilul impact al acestora, discutând cu cei ce se pricep şi cu cei care vor fi afectaţi de măsurile luate. Tocmai de aceea dăm bani prin taxe şi impozite unor instituţii care ar trebui să aibă capacitatea de a găsi soluţii şi de a le implementa.

Aceste soluţii nu se întâmplă de pe o zi pe alta şi în niciun caz lipsa unei proclamaţii a protestarilor nu face manifestaţia mai puţin legitimă. Este suficient faptul că problema este conştientizată. Pentru moment ajunge un J’accuse!.

Ceea ce se poate face însă de pe o zi pe alta, după conştientizarea problemei, este să ne recunoaştem vina. Iar vina este aceea că mult prea puţini dintre noi au recunoscut că aşa cum cerem responsabilitate a autorităţilor, politicienilor, companiilor etc. trebuie să ne cerem şi nouă responsabilitate. Cea mai bună lege din lume nu îşi va avea efectele dorite dacă nu există mecanisme de control din partea celor afectaţi de ea.

Punga de gunoi nu se duce singură la ghenă dacă nu îi spui celuilalt că ar trebui să facă asta şi degeaba îl părăseşti dacă nu i-ai spus de prima dată că asta se va întâmpla dacă nu îndoaie tubul de pastă de dinţi…

Responsabilitatea individuală ar trebui să culmineze, când restul încercărilor au rămas fără răspuns, cu protestele. Până atunci, câţi ne-am dat timpul să completăm hârtii sau să scriem e-mailuri care să însemne responsabilitate? Adică: 

• Ai votat?
• I-ai scris preşedintelui să îl întrebi cât a îndeplinit din ce a promis?
• I-ai scris senatorului din colegiul tău să îl întrebi cât a îndeplinit din ce a promis?
• I-ai scris deputatului din colegiul tău să îl întrebi cât a îndeplinit din ce a promis?
• I-ai scris primarului tău să îl întrebi cât a îndeplinit din ce a promis?
• I-ai scris consilierilor locali să îi întrebi cât au îndeplinit din ce au promis?
• Ai scris/telefonat la primărie/ consiliu local să ridice copacul acela căzut?
• Ai scris/telefonat la protecţia consumatorului sau la o altă instituţie când ţi-au fost încălcate drepturile?
• Ai participat la vreo dezbatere publică?
• Ai direcţionat 2% către un ONG care face ceva cu care rezonezi şi care face ce nu ai tu timp să faci?
• Câte plângeri ai făcut faţă de compartamente abuzive ale poliţiei, funcţionarilor publici etc.?

Iar lista poate continua…cu acţiuni care iau mai mult sau mai puţin timp, cu drepturi şi legi care sunt mai mult sau mai puţin cunoscute. Nu spun că aceste acţiuni individuale vor schimba foarte multe, dar sigur mai mulţi care sunt responsabili îi vor forţa şi pe ceilalţi să îşi facă partea lor de treabă. Părerea mea. Şi a Micului Prinţ: “Oamenii au dat uitării adevărul acesta. Tu însă nu trebuie să-l uiţi. Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit. Tu eşti răspunzător pentru floarea ta.” 

Read More

Un motiv pentru a ieşi în piaţă. Chiar şi pe tocuri.

Update: 

Am fost şi m-am simţit ca Alice în Ţara Minunilor pentru că l-am întâlnit pe dânsul:

Sursa: www.pancarte.org

Nu am fost în viaţa mea la proteste, fiind tot timpul convinsă că de altceva este nevoie pentru a face schimbări majore (structurale, organizate, profunde). Sâmbătă seara însă am fost la Universitate pentru un motiv extrem de simplu: am vrut să ies din bula mea şi să văd dacă ce îmi imaginez eu despre oamenii din jurul meu este chiar aşa. Ce am învăţat despre ţara mea?

Sâmbătă, la o excelentă pizza alături de soră-mea şi prietenul ei, ne uitam la Antena 3 la ce se mai întâmplă cu protestele de prin România. Da, mă uit extrem de mult la A3. Or fi isterici pe alocuri, or fi fanatici, însă măcar în cazul lor am o „cheie de lectură” – adică ştiu clar în ce galerie sunt şi asta îmi dă posibilitatea de a-i asculta cu acest disclaimer în minte. Aşa că ne-am zis că ar trebui să vedem cu ochii noştri ce se întâmplă.

Ne-am pus superbele căciuli din Moscova şi am ieşit. Evident, cu maşina. Am fost întâi la Cotroceni, unde era o parte din oameni. Am parcat frumos, ne-am dus printre oameni şi ne-am uitat cuminţi la mulţimea care scanda. După puţin timp, oamenii s-au prins că nu prea avea rost să stea acolo. Era seară de weekend şi doar nu reacţiona cineva atunci – reacţiile se întâmplă luni, dimineaţa, după regulile de PR, nu? Aşa că s-au întors la Universitate.

Ne-am mutat şi noi, evident, tot cu maşina. Am parcat iar frumos, ne-am dus printre oameni şi ne-am uitat cuminţi la mulţimea care scanda la Universitate. Acolo am stat câteva ore bune. Suficient pentru o răceală superbă, dar şi pentru a învăţa câte ceva despre motivele pentru care o persoană ca mine (care crede că protestele nu vor schimba mare lucru şi că psihologia mulţimilor face ca oamenii să se adune şi fără să ştie de ce) ar trebui să experimenteze un astfel de eveniment:

Întâlnire cu ţara mea

Recunosc că nu ştiu cum e ţara în care trăiesc. Am trăit toată viaţa într-o bulă, în micul meu univers, cel în care oamenii sunt educaţi, reacţionează la argumente raţionale, prietenii sunt de cele mai multe ori înţelegători cu faptul că ieşi la bere mai târziu pentru că ai impresia că te lupţi cu corupţia, iar Bucureştiul este un minunat loc pentru a găsi piese de teatru geniale, cafenele care îndeamnă la vorbă sau cluburi unde poţi dansa şi în timpul săptămânii.

Primul şoc legat de această ţară a fost în anul în care am studiat în Roma. Mi-a fost atât de ruşine de compatrioţii mei. Peste tot: în metrou când exasperau cu acordeonul italienii, în staţia de autobuz când mă avertiza o bătrânică să am grijă că fură şi violează, la o conferinţă despre Eliade unde dormeau şi unde veniseră pentru că se dădeau pişcoturi, în momentul în care până şi în facultatea unde impresionau destul de mulţi români tot nu-şi puteau reţine un „a!” uşor dezamăgit când le spuneai că eşti din România.

Între timp, am trecut peste furia de a trebui să explic că nu toţi suntem aşa. Am acceptat, cu o oarecare tristeţe, că din aceeaşi ţară fac parte şi buni, şi răi. Ca peste tot. Am învăţat şi că obsesia imigranţilor români din Roma pentru jeans cu paiete sau pentru pantofi sport „de marcă” e poate construită şi de anii în care nu au avut acces la ele şi care le-au transformat de o manieră ciudată în „must have”.

Aşa şi la protest – sigur că mi-aş fi dorit să găsesc mai mulţi ong-işti sau cetăţeni care să ştie exact despre ce ar trebui protestat, sigur că toţi oamenii decenţi ar fi vrut să nu fie ciocniri violente, sigur că glumiţa celor de la Times New Roman cu „La manifestţia de ieri cîţiva protestatari nostalgici au strigat "Jos Iliescu!"” are şi o urmă (mare) de adevăr în ea.

Cu toate acestea, cred că protestele (eu nu simt nevoia să adaug non-violente, căci reacţiile violente sunt huliganisme, infracţiuni etc.) sunt un semn de normalitate, de sănătate a democraţiei. Iar la acesta nu cred că este vorba despre Arafat sau despre legea sănătăţii. Nici nu văd motive pentru a ne întreba pentru ce protestăm acum – este clar că vorbim de un pahar umplut şi cred ca acest comentariu explică foarte bine această stare.

Nu cred nici că este vorba despre politizarea acestui protest. De fapt, de ce ne-am teme de politizare? În toate ţările normale oamenii sunt politizaţi, ştiu dacă sunt liberali, socialişti etc. Sigur, este destul de ciudat să găseşti amestecate mesaje de genul „Salvaţi Roşia Montană” şi „Jos taxa auto”. Dar este îmbucurător că prin exprimarea nemulţumirilor prin proteste mobilizate pe Facebook în sfârşit nu mai suntem cu vreo 50 de ani în urmă, ci cu doar vreunul.

Eu mă duc şi în seara aceasta. Probabil pe tocuri. Nici acum nu voi scanda, ci mă voi uita cu atenţie la oameni. Probabil cu aceeaşi curiozitate antropologică. Cred că este important să ştiu pe ce lume trăiesc.

Read More

cel mai bun coleg de apartament

Cu ceva zile în urmă, Camera Deputaţilor a aprobat proiectul de lege privind gestionarea câinilor fără stăpân. Mai lipseşte doar ca legea să fie semnată de preşedinte şi va intra în vigoare. Deşi stă în Parlament de prin 2007 şi a generat multe dezbateri, legea nu rezolvă mare lucru – de fapt, cum bine spunea Toni Grecu la RFI, „în cazul câinilor vagabonzi s-a aruncat pisica!”. Asta pentru că legea spune că rămâne la latitudinea autorităţilor locale să se consulte de o manieră sau alta cu cetăţenii şi să decidă ce e mai bine.

Deşi sunt un fan al participării publice şi aceasta e o problemă în care chiar s-ar putea să avem o participare publică semnificativă, cred că mai curând această soluţie va fi un eşec. De ce? Pentru că indiferent de soluţia care va primi cele mai multe preferinţe (eutanasiere, adăposturi, sterilizare etc.), aceasta va fi oricum una temporară. În plus, cum bine observa un comentator la dezbaterea pornită de Vlad Petreanu, soluţiile acestea presupun nişte bani cheltuiţi din bugetele locale. Mai grav, dacă aleşii locali sunt suficient de „isteţi” încât să facă nişte consultări publice bine promovate (şi vor face, că doar urmează alegeri), banii alocaţi vor putea fi cheltuiţi într-o veselie, pentru că va exista pretextul susţinerii populare.

Şi atunci cum facem? Pentru că deşi nici măcar n-aş mânca un animal (sunt vegetariană de 11 ani), tot există momente în care îmi spun că mai bine ar fi eutanasiaţi câinii care mă fac să stau cu frica-n sân seara când...îmi plimb câinele.

„A murit Kriptonel”. Am primit de dimineaţă acest mesaj scurt. Alături de Kriptonel am crescut şi eu, şi soră-mea. În prima noapte când a fost adus acasă, am stat lângă el cu sora mea până către dimineaţă, căci nu ne înduram să lăsăm singurel ghemotocul acela de blană care scâncea. După prima băiţă, Mishu l-a înfofolit într-un halat de baie imens şi a stat lângă el din nou o noapte întreagă. Kriptonel avea o pasiune pentru şosete (le înghiţea cu totul când era mic) şi mamina îi fierbea un ou în fiecare dimineaţă. Îl striga Copilu’ chiar şi când s-a transformat într-un ciobănesc caucazian imens. Kriptonel în schimb o păzea, cam ca în reclama la FNI, când dormea vara pe canapeaua de pe verandă. În fiecare zi zdrăngănea din castronul lui. Ştiam atunci că în 5 minute va ajunge mamica acasă.

Când m-am aşezat la casa mea, am stat în principal singură, cu câteva excepţii (când am locuit în Roma, când a stat soră-mea la mine...). Acum 3 ani, mi s-a pus pata – vroiam un Kriptonel ca să stea cu mine. Şi l-am tot vrut, până când o prietenă mi l-a adus pe unul dintre puiuţii fătaţi de căţeluşa unei mătuşi. Ştiam cu câteva luni dinainte că îl va chema House şi începusem să repet plimbarea cu lesa în mână :)

Aşa a apărut cel mai bun coleg de apartament din lume: House. Deşi îmi tot spusese lumea că îmi va fi greu, că nu e la fel să ţii un câine în apartament etc, nu am regretat niciodată că îl am. Este una dintre cele mai mari surse de bucurie din viaţa mea, pentru că nimic nu se compară cu o drăgăleală de dimineaţă sau cu capacitatea lui de a fi fericit din mai orice. Evident, mă mai supără câteodată, însă între timp am învăţat să îi ador până şi obrăzniciile, pentru că ştiu că le face pentru că atenţia mea îl face fericit.

Aseară, cei de la TechSoup România au avut un eveniment tare simpatic despre cum poate societatea civilă să utilizeze mapping apps pentru a rezolva probleme sociale. Şi tot vorbindu-se despre un proiect care să promoveze donarea de sânge, concluzia a fost una un pic tristă: într-adevăr e un drum lung de la un like pe facebook până la a-ţi înfinge un ac în venă pentru a dona. Iar această concluzie cred că reflectă un fenomen extrem de larg răspândit în comunităţile din România: ne like protestele la care nu ajungem niciodată, ne revoltăm pe felul în care se cheltuiesc banii publici, dar nici măcar nu încercăm să ajungem la dezbaterile pe bugetele locale (câte şi cum or fie ele…), vrem să fim cetăţeni europeni, dar nu folosim cum trebuie fondurile care ar trebui să ne ducă acolo etc.

La fel şi în cazul câinilor vagabonzi. Nu îi vreţi eutanasiaţi? Atunci în loc să îi lăsaţi să moară mai lent şi mai crud în nişte adăposturi sinistre, luaţi-i acasă. Nu vă permiteţi să ţineţi un câine? Sunt sigură că o presiune publică destul de puternică ar putea face ca banii alocaţi pentru eutanasiere să fie transformaţi în hrană pentru animalele adoptate de un stăpân. Şi soluţiile pot lăsa loc de imaginaţie, cu singura condiţie ca varianta preferată de comunitate să nu fie doar o ştampilă la un referendum local, ci şi responsabilitatea comunităţii pentru decizia respectivă.

Altminteri, pentru mine, nu există nicio diferenţă dintre moartea vreunui Lăbuş prin eutanasiere şi moartea lui Kriptonel. Şi nu e cu nimic mai revoltătoare eutanasierea, decât faptul că Lăbuş nu a avut ocazia să fie colegul de apartament al cuiva. 

Read More