Răul mai mic

Posturile de televiziune transmit imagini de la protestele care li se potrivesc mai bine, Monitorul Oficial pare să folosească o cantitate impresionantă de cerneală pentru a face faţă timpurilor moderne şi deja tic-tac-ul care numără zilele până la cea mai enervantă dilema etică (referendumul pentru destituirea lui Băsescu) devine dezarmant. Măcar până acum aveam răul mai mic. Ieri la 4 ştiam care e răul mai mic. După doar câteva ore nu mai ştiu. Mă poate lămuri şi pe mine cineva care e răul mai mic?

Sursa:  http://vampirekingdom.deviantart.com

În faţa dilemei etice – ce voi vota la referendum – nu pot decât să sper că nu se va duce suficientă lume la vot (cu toată modificarea prin OUG 41/2012 a Legii 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, înţeleg că pentru a fi validat rezultatul tot este necesar ca prezenţa la vot să fie de minim 50%+1).

Poate suna iresponsabil, dar prefer să pierdem bani din taxele şi impozitele noastre repetând referendum după referendum (referendumul din 2007 a costat 47,349 milioane lei). Pentru că suntem cu toţii părtaşi prin neimplicare sau prin reacţii târzii şi merităm să plătim. Mi-aş dori să golim bugetul de stat pe referendumuri, dacă de asta e nevoie pentru a ne da palma care ne va face să alegem altfel decât dintre două rele.

Dar ceea ce mi-aş dori şi mai mult decât atât ar fi să ne cumpărăm astfel timpul necesar pentru a aduna de prin vecini, de prin cunoscuţi, oameni pe care să-i convingem să candideze. Să spunem că am face aşa, cam un referendum pe lună, până în noiembrie...Ce înseamnă vreo 60 milioane de euro pentru a găsi nişte oameni decenţi? E mult? E puţin?

E puţin fezabil şi greu de făcut. Ştiu doar că o perspectivă a unor alegeri anticipate prezidenţiale şi parlamentare în care nu voi şti care e răul mai mic va transforma dezamăgirea în lehamite definitiv. Iar pentru asta, pe scurt:

• Acuz partidele care se aruncă cu grabă de fată mare gata de măritiş peste legi şi instituţii, într-un avânt teribil de a fi inconsistenţi cu propriile discursuri de dinainte de a avea puterea. Atâta vreme cât decizia de oportunitate este justificată doar de deţinerea unei majorităţi parlamentare sau a unui minister, rămân toate un monument nepieritor de nesimțire naivă în faţa oricăror principii de bine public.
• Acuz pe cei care fac posibil ca, după atâţia ani, singura variantă de a opri abuzuri să fie aceea de a fi muştruluiţi de comunitatea europeană şi/sau internaţională. Şi de asta se fac vinovaţi atât cei aflaţi la putere care uită repejor de cei care le dau banii cu care funcţionează, cât şi noi ăştia care nu suntem suficient de buni sau mulţi cât să sancţionăm altfel decât prin vot.
• Acuz pe toți cei care terfelesc cu nerușinare simboluri prețioase – nu or fi ele mult(e), însă unii dintre noi încă se mai emoționează la Imnul golanilor și la Vino Doamne. Lasați în pace 22 decembrie, lăsați în pace 13-15 iunie, ele sunt pentru a legitima valori și principii, nu partide și candidați.
• Acuz societatea civilă din care cu idealism fac parte de vreo 3 ani că a fost că a fost unealta diabolică a erorii politicii făcute de ochii UE, vreau să cred că fără știrea sa, și că și-a apărat apoi opera nefastă, vreme de atâția ani, prin mașinațiunile cele mai absurde și mai vinovate. Nu avem niciun drept să ne plângem că sunt încălcate standardele adoptate pe principiul copy-paste.
• Acuz o mare parte a presei că s-a făcut complice, prin slăbiciunea de caracter cel puțin, la una dintre cele mai mari nedreptăți ale acestui sfert de secol – ați scos din limbajul cotidian ce scria „la gazetă” şi l-aţi înlocuit cu „a zis X la A3/B1”. Nu ştiu dacă faptul că nu vi se mai vând tirajele print e din cauza internetului.
• Acuz Comisia Europeană (și alte asemenea organisme care erau în măsură să evalueze convergența nostră cu unele standarde) că a avut în mâinile sale dovezile clare ale lipsei de pregătire a României pentru UE și că le-a ignorat, că s-a făcut la fel de vinovată de această situație de abuzuri și/sau ignorare a principiilor care stau la însăși baza UE.
• Acuz studenţii şi profesorii care au făcut acceptabil furtul, unii fără îndoială dintr-o convingere că toată lumea o face, ceilalalţi poate din acel spirit de castă construit pe cărţi plagiate. S-au făcut complici la aceeași crimă de a pune un semn de întrebare asupra amărâţilor din universităţile de afară cu care altminteri ne mândrim.
• Acuz, în cele din urmă, o întreagă clasă politică ce, cu toate excepțiile ei, m-a făcut să îmi pierd speranța și libertatea de a alege orice altceva în afară de răul mai mic. Și este extrem de trist să îți pierzi speranța la 26 de ani. 

Read More

ne calmăm şi noi puţin? despre lucrurile cu adevărat urgente

Unul dintre cele mai dureroase lucruri pe care le-am învăţat în anul care a trecut este că proiectele cu adevărat importante au nevoie de timp: să crească, să se aşeze, să fie făcute cu cap. Până acum un an am fost într-o continuă urgenţă: mă trezeam repede (uneori la ore indecente, mai ales pe timp de iarnă), plimbam câinele repede, mă îmbrăcam repede, conduceam repede spre birou, munceam repede (38 de ore pot trece incredibil de repede) etc.

Până în noaptea când am plecat de nebună de la o conferinţă pentru care îmi muncisem fiecare colţişor din creier şi din corp (am cărat şi sticle de vin pe o ploaie cruntă). Mai aveam alte două zile de conferinţă, era ora 12 noaptea în Sibiu, însă am făcut atunci singurul lucru cu adevărat urgent: mi-am strâns lucrurile şi am plecat. Şi dusă am fost de tot: în alienarea urgenţelor cotidiene eu uitasem să mă întreb de ce, pentru ce şi cât de bine mă grăbeam.

Am avut nevoie de un an să înţeleg că pentru lucrurile cu adevărat importante e nevoie de timp de gândire. Nu neapărat de un an, ci poate fi şi o jumătate de oră, atâta vreme cât acela e timpul dat evaluării situaţiei şi opţiunilor în faţa ei. Altfel te trezeşti cu un duş atât de rece cât să te ţină un an.

Întâmplarea de mai sus nu mi-este deloc dragă şi în general mă feresc de rememorarea ei în public. Însă cred că experienţele personale pot explica de ce unele cauze mai mari ating mai tare sau nu oamenii cât de cât implicaţi în viaţa cetăţii. Pe mine de-asta mă atinge situaţia Institutului Cultural Român. Nu pentru că au reacţionat oameni pe care îi apreciez şi nici măcar pentru că ştiu câtă muncă de convingere a făcut maică-mea la micuţa librărie din Focşani pentru a-mi aduce Omul recent în mâini imediat după publicare.

Mă enervează până la revoltă (aşa cum o ştiu eu, pe tocuri :) urgenţa trecerii ICR în subordinea Senatului. Nici măcar nu sunt convinsă că este un lucru rău (o fi mai politizat, mai puţin politizat?!), după cum nu cred neapărat că Patapievici trebuie să rămână acolo cu orice preţ. Mă enervează puţin şi faptul că oameni care ar fi trebuit să reacţioneze şi la alte măgării o fac doar acum (deşi mă emoţionez la perspectiva unei societăţi în care e de bon ton să apreciezi matematicieni şi filozofi), caracterele discutabile ale unor revoltaţi de situaţia ICR sau faptul că ICR-ul nu a fost nicicând atât de activ pe Facebook ca acum.

Dincolo de ce îmi temperează revolta în acest caz şi de nuanţele diverselor forme de protest stârnite, cred că este foarte importantă orice acţiune care poate da timpul de gândire necesar înaintea unei schimbări instituţionale atât de importante. Poate la sfârşitul dezbaterii publice care ar fi trebuit să acompanieze această decizie am fi aflat că ar fi extraordinar ca ICR să treacă la Senat, iar dl. Patapievici la scris Politice după 20 de ani.

Mă înfricoşează perspectiva unui lucru important care necesită atâta urgenţă şi niciun timp de dezbatere. Iar dacă pentru a scăpa de asta e nevoie să facem trotuarul la ICR cu papioane...eu mă duc repede să-mi caut papion. 

Read More

Micul Prinţ şi protestele

Sursa: monotremu.blogspot.com

Când am văzut pentru prima dată imaginea alăturată, am avut un gol în stomac, amintindu-mi înţeleptele cuvinte ale Micului Prinţ: „Oamenii mari nu pricep niciodată nimic şi este obositor pentru copii să le dea întruna explicaţii.” Mi-l imaginez pe acesta şocat în faţa acestei situaţii. Pentru că, după zile de proteste, se tot repetă două întrebări: „până la urmă, împotriva a ce se protestează?” şi „iar acum ce urmează?”.

De ce protestează oamenii?

Vineri am participat la o întâlnire tare interesantă: ONG-işti şi oameni din altă lume, în care democraţia şi idealismul pragmatic au vârste asemănătoare, care se numără în sute de ani. La întrebarea acestora din urmă: despre ce este vorba, de fapt?, răspunsurile au fost la fel de diferite precum pancartele din Piaţa Universităţii: corupţie, sărăcie, o clasă politică în care nimeni nu mai crede etc.

Nu cred că întrebarea a primit un răspuns concludent, pentru simplul motiv că nu există unul. Este extrem de greu să pui într-un singur cuvânt toate frustrările adunate de o mulţime care s-a plâns puţin sau deloc de ceea ce se întâmplă. Evident că în ochii unor decidenţi rupţi de lumea reală acea mulţime poate părea o casnică ce nu a crâcnit în mai bine de 20 de ani de mariaj, iar acum brusc pleacă ţipând aproape isteric: m-ai înşelat, m-ai bătut, nu ai dus gunoiul, nu ai fost la şedinţele cu părinţii, mai ţii minte petrecere din iunie 2005 când m-ai făcut de râs de faţă cu prietenele mele?

Adevărul este că unii oameni au o limită de rezistenţă extrem de ridicată şi că este şi mai greu să identifici acea linie fină după care personajul de mai sus nu mai crede că ceva se va schimba şi pleacă. Picătura care umple paharul poate fi în egală măsură un copil cu amanta sau faptul că soţul iar nu a îndoit tubul de pastă de dinţi. Şi niciunul dintre motive nu este mai frivol dacă ne gândim că ele au aceeaşi consecinţă.

La fel şi cu o ţară care nu şi-a strigat frustrările decât timid, sperând de fiecare dată că cei care o conduc îşi vor ţine promisiunea şi se vor îndrepta. Psihoterapeuta mea ar numi asta negare a realităţii şi incapacitate de a pune limite. Eu aş fi de acord cu ea şi mi-aş spune că vina este, ca de obicei, împărţită. Şi această vină, la care cei mai mulţi dintre noi sunt părtaşi, a făcut ca România să arate aşa:

Iar românii aşa:

Ce înseamnă asta? În afară de faptul că îmi plac statisticile, este evident că sunt extrem de multe probleme...Iar lista poate continua şi deveni mai diversă de atât, la fel ca şi picătura care poate umple oricare dintre aceste pahare.

Sursa: en.wikipedia.org

Pentru acest moment precis, picătura care a umplut paharul celor mai mulţi poate fi căutată la domnul...Maslow. Dacă ne uităm la piramida nevoilor şi la statisticile de mai sus, este clar că nevoile nesatisfăcute ale unui procent semnificativ de români au derapat din nivelul de siguranţă către nivelul cel mai de bază, dacă 42% dintre români nu au avut suficienţi bani pentru mâncare în ultimul an... De asemenea, în funcţie de standardul de viaţă cu care o persoană este obişnuită, sigur că orice treaptă coborâtă în ierarhia nevoilor poate fi o picătură care umple un pahar.

Cum s-au sincronizat aceste picături? Dacă ne gândim la evenimentul care a declanşat protestele – legea sănătăţii –, cred că perspectiva (justificată sau nu de realitate) de a nu avea satisfăcută o nevoie de siguranţă (sănătate) a arătat multora o imagine neplăcută în care mai devreme sau mai târziu ar putea ajunge la baza piramidei.

Şi acum ce?

Cred că este absurd să acuzi mulţimea care se revoltă că nu are un program, o petiţie sau soluţii. Strategiile, programele, legile se fac cu cap, uitându-te cu atenţie la probleme, la posibile soluţii, analizând posibilul impact al acestora, discutând cu cei ce se pricep şi cu cei care vor fi afectaţi de măsurile luate. Tocmai de aceea dăm bani prin taxe şi impozite unor instituţii care ar trebui să aibă capacitatea de a găsi soluţii şi de a le implementa.

Aceste soluţii nu se întâmplă de pe o zi pe alta şi în niciun caz lipsa unei proclamaţii a protestarilor nu face manifestaţia mai puţin legitimă. Este suficient faptul că problema este conştientizată. Pentru moment ajunge un J’accuse!.

Ceea ce se poate face însă de pe o zi pe alta, după conştientizarea problemei, este să ne recunoaştem vina. Iar vina este aceea că mult prea puţini dintre noi au recunoscut că aşa cum cerem responsabilitate a autorităţilor, politicienilor, companiilor etc. trebuie să ne cerem şi nouă responsabilitate. Cea mai bună lege din lume nu îşi va avea efectele dorite dacă nu există mecanisme de control din partea celor afectaţi de ea.

Punga de gunoi nu se duce singură la ghenă dacă nu îi spui celuilalt că ar trebui să facă asta şi degeaba îl părăseşti dacă nu i-ai spus de prima dată că asta se va întâmpla dacă nu îndoaie tubul de pastă de dinţi…

Responsabilitatea individuală ar trebui să culmineze, când restul încercărilor au rămas fără răspuns, cu protestele. Până atunci, câţi ne-am dat timpul să completăm hârtii sau să scriem e-mailuri care să însemne responsabilitate? Adică: 

• Ai votat?
• I-ai scris preşedintelui să îl întrebi cât a îndeplinit din ce a promis?
• I-ai scris senatorului din colegiul tău să îl întrebi cât a îndeplinit din ce a promis?
• I-ai scris deputatului din colegiul tău să îl întrebi cât a îndeplinit din ce a promis?
• I-ai scris primarului tău să îl întrebi cât a îndeplinit din ce a promis?
• I-ai scris consilierilor locali să îi întrebi cât au îndeplinit din ce au promis?
• Ai scris/telefonat la primărie/ consiliu local să ridice copacul acela căzut?
• Ai scris/telefonat la protecţia consumatorului sau la o altă instituţie când ţi-au fost încălcate drepturile?
• Ai participat la vreo dezbatere publică?
• Ai direcţionat 2% către un ONG care face ceva cu care rezonezi şi care face ce nu ai tu timp să faci?
• Câte plângeri ai făcut faţă de compartamente abuzive ale poliţiei, funcţionarilor publici etc.?

Iar lista poate continua…cu acţiuni care iau mai mult sau mai puţin timp, cu drepturi şi legi care sunt mai mult sau mai puţin cunoscute. Nu spun că aceste acţiuni individuale vor schimba foarte multe, dar sigur mai mulţi care sunt responsabili îi vor forţa şi pe ceilalţi să îşi facă partea lor de treabă. Părerea mea. Şi a Micului Prinţ: “Oamenii au dat uitării adevărul acesta. Tu însă nu trebuie să-l uiţi. Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit. Tu eşti răspunzător pentru floarea ta.” 

Read More

Un motiv pentru a ieşi în piaţă. Chiar şi pe tocuri.

Update: 

Am fost şi m-am simţit ca Alice în Ţara Minunilor pentru că l-am întâlnit pe dânsul:

Sursa: www.pancarte.org

Nu am fost în viaţa mea la proteste, fiind tot timpul convinsă că de altceva este nevoie pentru a face schimbări majore (structurale, organizate, profunde). Sâmbătă seara însă am fost la Universitate pentru un motiv extrem de simplu: am vrut să ies din bula mea şi să văd dacă ce îmi imaginez eu despre oamenii din jurul meu este chiar aşa. Ce am învăţat despre ţara mea?

Sâmbătă, la o excelentă pizza alături de soră-mea şi prietenul ei, ne uitam la Antena 3 la ce se mai întâmplă cu protestele de prin România. Da, mă uit extrem de mult la A3. Or fi isterici pe alocuri, or fi fanatici, însă măcar în cazul lor am o „cheie de lectură” – adică ştiu clar în ce galerie sunt şi asta îmi dă posibilitatea de a-i asculta cu acest disclaimer în minte. Aşa că ne-am zis că ar trebui să vedem cu ochii noştri ce se întâmplă.

Ne-am pus superbele căciuli din Moscova şi am ieşit. Evident, cu maşina. Am fost întâi la Cotroceni, unde era o parte din oameni. Am parcat frumos, ne-am dus printre oameni şi ne-am uitat cuminţi la mulţimea care scanda. După puţin timp, oamenii s-au prins că nu prea avea rost să stea acolo. Era seară de weekend şi doar nu reacţiona cineva atunci – reacţiile se întâmplă luni, dimineaţa, după regulile de PR, nu? Aşa că s-au întors la Universitate.

Ne-am mutat şi noi, evident, tot cu maşina. Am parcat iar frumos, ne-am dus printre oameni şi ne-am uitat cuminţi la mulţimea care scanda la Universitate. Acolo am stat câteva ore bune. Suficient pentru o răceală superbă, dar şi pentru a învăţa câte ceva despre motivele pentru care o persoană ca mine (care crede că protestele nu vor schimba mare lucru şi că psihologia mulţimilor face ca oamenii să se adune şi fără să ştie de ce) ar trebui să experimenteze un astfel de eveniment:

Întâlnire cu ţara mea

Recunosc că nu ştiu cum e ţara în care trăiesc. Am trăit toată viaţa într-o bulă, în micul meu univers, cel în care oamenii sunt educaţi, reacţionează la argumente raţionale, prietenii sunt de cele mai multe ori înţelegători cu faptul că ieşi la bere mai târziu pentru că ai impresia că te lupţi cu corupţia, iar Bucureştiul este un minunat loc pentru a găsi piese de teatru geniale, cafenele care îndeamnă la vorbă sau cluburi unde poţi dansa şi în timpul săptămânii.

Primul şoc legat de această ţară a fost în anul în care am studiat în Roma. Mi-a fost atât de ruşine de compatrioţii mei. Peste tot: în metrou când exasperau cu acordeonul italienii, în staţia de autobuz când mă avertiza o bătrânică să am grijă că fură şi violează, la o conferinţă despre Eliade unde dormeau şi unde veniseră pentru că se dădeau pişcoturi, în momentul în care până şi în facultatea unde impresionau destul de mulţi români tot nu-şi puteau reţine un „a!” uşor dezamăgit când le spuneai că eşti din România.

Între timp, am trecut peste furia de a trebui să explic că nu toţi suntem aşa. Am acceptat, cu o oarecare tristeţe, că din aceeaşi ţară fac parte şi buni, şi răi. Ca peste tot. Am învăţat şi că obsesia imigranţilor români din Roma pentru jeans cu paiete sau pentru pantofi sport „de marcă” e poate construită şi de anii în care nu au avut acces la ele şi care le-au transformat de o manieră ciudată în „must have”.

Aşa şi la protest – sigur că mi-aş fi dorit să găsesc mai mulţi ong-işti sau cetăţeni care să ştie exact despre ce ar trebui protestat, sigur că toţi oamenii decenţi ar fi vrut să nu fie ciocniri violente, sigur că glumiţa celor de la Times New Roman cu „La manifestţia de ieri cîţiva protestatari nostalgici au strigat "Jos Iliescu!"” are şi o urmă (mare) de adevăr în ea.

Cu toate acestea, cred că protestele (eu nu simt nevoia să adaug non-violente, căci reacţiile violente sunt huliganisme, infracţiuni etc.) sunt un semn de normalitate, de sănătate a democraţiei. Iar la acesta nu cred că este vorba despre Arafat sau despre legea sănătăţii. Nici nu văd motive pentru a ne întreba pentru ce protestăm acum – este clar că vorbim de un pahar umplut şi cred ca acest comentariu explică foarte bine această stare.

Nu cred nici că este vorba despre politizarea acestui protest. De fapt, de ce ne-am teme de politizare? În toate ţările normale oamenii sunt politizaţi, ştiu dacă sunt liberali, socialişti etc. Sigur, este destul de ciudat să găseşti amestecate mesaje de genul „Salvaţi Roşia Montană” şi „Jos taxa auto”. Dar este îmbucurător că prin exprimarea nemulţumirilor prin proteste mobilizate pe Facebook în sfârşit nu mai suntem cu vreo 50 de ani în urmă, ci cu doar vreunul.

Eu mă duc şi în seara aceasta. Probabil pe tocuri. Nici acum nu voi scanda, ci mă voi uita cu atenţie la oameni. Probabil cu aceeaşi curiozitate antropologică. Cred că este important să ştiu pe ce lume trăiesc.

Read More