românii sunt oameni buni

Astăzi şi ieri am mai adăugat câteva persoane la colecţia cu „oameni pe care îi admir”. I-am întâlnit în două contexte diferite şi cred că sunt din lumi diferite. Cu toate acestea, este impresionant pentru mine că în mai puţin de 24 de ore i-am descoperit. Aşa că asta îmi dă speranţe că printre români sunt (şi) oameni buni. Mulţi şi deşi.

Netcamp 2011 sau despre a potenţialul unei noi generaţii

Acum două zile, am primit un sms de la mentorul meu pe antreprenoriat online: „Am o invitaţie la Netcamp. O vrei?”. În primul rând, Daniel Ţigănilă (owner-ul startups.ro) chiar şi-a luat în serios rolul de mentor pentru Bani pierduţi. Ceea ce deja este admirabil. În al doilea rând, a avut mare dreptate că îmi va prinde bine să fiu acolo, printre oameni care deşi se concentrează mai mult pe antreprenoriatul clasic inspiră (şi încă tare bine!) şi cauzele de „social business”.

Aşa că ajunsă la Netcamp, am fost impresionată de toată energia acelei generaţii pe care nu m-aş grăbi să o etichetez drept „generaţia tânără”, însă nu cred că aş greşi foarte mult dacă i-aş pune atributul de „entuziastă”. Oameni care nu se mulţumesc doar cu ce au şi ce li s-a dat, oameni care caută şi inovează sau, pur şi simplu, oameni care fac lucrurile să se întâmple: fie că e vorba de o aplicaţie pentru mobil, fie că e vorba de un antreprenoriat inteligent pentru perioadele în care ai mai mult timp (un exemplu fantastic al Monicăi Jitariuc, care a găsit o modalitate inteligentă de a ajuta oamenii să se prezinte mai bine prin CV şi să facă şi bani din asta, în anul în care a stat acasă în concediu de maternitate).

Şi sunt multe alte exemple, însă cel mai tare mi-a plăcut că există un om, Cristian Manafu, care oferă acest spaţiu de întâlnire şi inspiraţie unor astfel de oameni. Sigur, cei mai familiari decât mine într-ale online-ului au apucat să-l admire deja de mai mult timp. Eu însă abia ieri l-am descoperit, chiar dacă îi citesc blog-ul destul de des. Sigur, face asta cu sprijinul altor oameni, companii sau contra cost. Sigur, s-ar putea implica pe componenta socială şi pe proiecte ce ţin de „sistem” şi nu neapărat de cazuri punctuale. Cu toate acestea, îmi dă impresia unui om care are capacitatea de a coagula oameni în jurul unei idei, iar asta se simte şi mie îmi stârneşte admiraţia, chiar dacă încă mai am de învăţat cum se pot aplica aceste instrumente în domenii precum statul de drept, responsabilitatea politicului, politici publice ancorate în societate.

Participarea şi viitorul României

Azi am fost la conferinţa Elaborarea participativă a documentelor europene strategice aleRomâniei 2014-2020, organizată de Fundaţia Soros România şi de Coaliţia ONGuri pentru Fonduri Structurale. O fi sunând complicat sau poate redundant, în funcţie de cât de familiar e cititorul cu subiectele. Este însă vorba de un lucru simplu: România, ca şi celelalte state membre UE, trebuie să elaboreze nişte documente, pe baza strategiei Europa 2020, care să ne ajute să privim dincolo de ziua de mâine. Iar organizatorii şi susţinătorii lor vor ceva firesc: dacă tot ne priveşte pe toţi cum va arăta viitorul nostru, hai să punem cu toţii mâna, expertiza, resursele la înaintare pentru a nu avea încă o strategie fără legătură cu nevoile din societate.

Simplu până aici. Însă de-a lungul timpului s-a întâmplat ca multe dintre documentele (includ aici şi legile, strategiile, codurile) care definesc societatea românească să fie treacă prin forurile decizionale aşa, ca vodă prin lobodă. Şi pentru că vorbim aici de lucruri mari şi importante, cum sunt politicile de dezvoltare pentru coeziunea cmunităţii europene, dar şi de foarte mulţi bani alocaţi pentru ca acest lucru să se întâmple, cum sunt fondurile structurale, se pare că subiectul a meritat şi înfiinţarea unui minister.

Fără a intra în detalii, deşi mă inspiră subiectul (ah, uite altă temă), am descoperit azi un om de admirat. Nu ştiu dacă e de admirat doar pentru azi sau dacă o fi comparaţia cu alţii din poziţii similare, însă mi-au plăcut tare pragmatismul, aşezarea şi poziţia obiectiv-competentă ale lui Leonard Orban. Asta pentru că a vorbit despre soluţii pentru fondurile structurale precum simplificarea procedurilor, transparentizarea procesului, creşterea rigurozităţii sau cheltuirea mai bună a fondurilor din perspectiva calităţii proiectelor.

Genul acesta de discurs, cu soluţii aproape banale (dacă nu fireşti), ar fi sunat politicianist din gura unui alt om. Fără a fi dată pe spate de admiraţie şi cu rezerva timpului pentru confirmare, mi s-a părut că văd o altă specie de om din spaţiul public: nu pare nici politician bun de gură şi nici tehnocrat scorţos. Mi-a părut doar un om care ştie despre ce vorbeşte şi o face aproape modest. Ceea ce e rar. Rămâne de văzut dacă va fi încă unul din categoria „el a vrut, dar nu l-a lăsat sistemul”. Astăzi însă a fost admirabil şi mi se par fezabile direcţiile trasate pentru a privi către 2020. 

Read More

când o să fiu mare vreau să...schimb lumea

Astăzi vreau să vă spun o poveste. Şi va fi una destul de lungă, despre cum se transformă proiectele în realitate şi despre ce este nevoie pentru a face acest lucru. Desigur, va fi lungă ca să ţină loc de toate post-urile nescrise în această perioadă. Şi pentru că am o scuză bună pentru asta.

Aşadar...ce este un proiect şi de ce ai vrea să schimbi lumea?

Întotdeauna mi-am spus că nu este suficient să ai o idee bună pentru a schimba lumea. Şi nici măcar faptul că este fezabilă nu înseamnă mai mult. Mai intră în calcul şi alte elemente, din care aş vrea să scriu astăzi despre două: oportunitatea (sau momentul potrivit), un factor care să te mobilizeze să faci ceva şi entuziasmul de a strânge oameni în jurul acelei idei.

Oportunitatea

Chiar şi aşa, uneori treaba începe cu o idee. Eu m-am trezit într-o dimineaţă de august şi am văzut competiţia celor de la Restart România. Era o competiţie despre schimbare socială şi despre proiecte care pot face acest lucru utilizând instrumentele din online pentru a produce schimbare în offline.

Oamenii propuneau o competiţie în mai multe etape – înscriai un proiect, acesta urma să fie votat de comunitate, jurizat de un grup de specialişti, iar apoi se selectau 10 proiecte semi-finaliste. Acestea urmau să treacă printr-un hackaton în urma căruia ideile se transformau în platforme. Dintre acestea, în urma unui pitch în faţa a aproximativ 200 de oameni din comunitatea de afaceri, cea diplomatică, societate civilă şi media, 5 primeau finanţare de 5000 USD-

Factorul mobilizator

Am citit în diagonală câteva dintre proiectele de acolo. Erau unele foarte bune, dar eu m-am oprit asupra unuia. Depus de un ONG mare, cu experienţă şi brand în spate. Nu dau nume, însă ceea ce m-a făcut să reacţionez este faptul că proiectul era slab. Atât de slab încât nici măcar nu am avut răbdarea să îl citesc. Era greoi, plin de cuvinte, ceva ce m-aş fi aşteptat să vină de la o administraţie publică, nu de la un ONG ce încerca să îşi apropie o categorie socială pentru a produce schimbare.

Aşa că m-am enervat. Din nou, m-am trezit în filmul în care nu înţelegeam de ce este nevoie să ne blocăm în abordări sterile dacă acea competiţie invita la inovaţie, la restart, la făcut lucrurile cu entuziasm. M-am întrebat pentru mai multe clipe dacă oamenii aceia au citit măcar obiectivele celor ce au gândit competiţia sau dacă au rămas agăţaţi doar în regulile competiţiei...

În fine, destul cu plânsul de alţii. Dar acesta a fost motivul pentru care mi-am zis că trebuie să înscriu un proiect în competiţie. Şi aveam şi un plan pentru a face lucrurile să se întâmple, pentru că ar fi fost un proiect înscris de o persoană, nu de cineva care se poate baza pe o organizaţie pentru a promova ideea.

Entuziasmul

În vreo oră deja erau la mine Monica şi Mishu. Şi de aici a urmat momentul în care le-am turuit frenetic câteva minute. Ceva de genul: am o idee, uite şi oportunitatea, ar fi drăguţ dacă am promova-o folosind principiul utilităţii votului din comunicarea politică, aşa că m-am gândit şi la un adversar. În scurt timp, garsoniera mea vibra de entuziasm, cafelele din bucătărie erau sorbite în timp ce se adunau post-it-uri cu problemele societăţii pe frigider, iar fetele trebuiau deja să fie din nou la birou.

Mai lipsea doar să-mi anunţ şi adversarul că îmi va fi adversar şi să îl provoc să intre în competiţie. Era pe alt continent, aşa că până când s-a făcut o oră decentă de vorbit cu el, deja erau vreo 19 post-it-uri cu idei diferite care ar fi putut fi puse în competiţie. Aşa că în momentul în care ne-am auzit pe skype deja aveam un subiect muuult mai larg de discuţie.

În maxim 48 de ore, fetele le anunţaseră şi pe Cris, pe Tom şi pe Livie. Aveam deja o echipă de 7 oameni, conturile pe social media erau făcute, aveam şi un nume pentru echipă, Mon desenase deja afişele şi făcuse un plan de campanie de promovare, iar din cele 19 idei rămăseseră 7, după discuţii şi împărţeli. Am hotărât că fiecăruia i se potriveşte câte un proiect şi am lărgit competiţia. Joi dimineaţă, cu câteva ore înainte de termenul limită, aveam proiectele înscrise, blogurile de prezentare gata şi vreo 100 de fani pe facebook.

Şi lucrurile s-au întâmplat...

Ei, perioada de depunere a proiectelor s-a prelungit cu încă o săptămână, aşa că am avut timp să ne gândim la promovare şi să o facem. Între timp ajunsesem la întâlniri de planificare, roluri împărţite şi la alte câteva idei despre cum am putea face ca acele proiecte să se întâmple chiar dacă ele nu vor câştiga. Deja lucrurile păreau posibile, aşa că...ne-am apucat să filmăm un clip de promovare:

Filmuleţul a fost home-made, iar pentru montarea lui Mon a stat trează o noapte întreagă. Mai trebuie să vă spun că nu mai montase nici un film înainte? Ei, povestea asta e mai bine spusă de ea....Oricum, dacă aveţi timp, uitaţi-vă la el şi observaţi reporterii. Sunt geniali:

Pentru voturi ne-am cam luptat şi am povestit, am entuziasmat alţi oameni şi am pus vot peste vot. În ziua în care se anunţau cele 10 proiecte finaliste fetele au dat refresh în continuu la pagina Restart România. Ei bine, la un moment dat am primit telefon de la Mishu – obiectivul fusese atins. Aveam două proiecte în finală: Pârâciosul care sparge piaţa şpăgii şi Where’s my LEI, man? care vroia să afle unde se duc banii din taxe şi impozite.

Ne-am bucurat, am chiuit niţel şi...partea cea mai grea abia urma. Regulile competiţiei spuneau că proiectele câştigătoare, în cazul în care nu aparţineau unei organizaţii, trebuiau date spre adopţie unor ONG-uri existente sau creat un ONG pentru ele. Aşa că ne-am pus să găsim soluţii pentru asta...

Şi am găsit. La puţin timp după anunţarea rezultatelor, am devenit toţi membri ai asociaţiei EPAS, deja existentă, însă fără activitate. Aşa că...ne-am apucat să construim. Cu chestionare despre cum ar trebui să arate identitatea vizuală, cu chestionare despre cum vrem să ne poziţionăm pe piaţă, despre cum să găsim firul roşu printre lucrurile pe care vrem să le facem şi cei ce suntem.

Deocamdată munca la EPAS a fost pusă în stand-by pentru că a urmat o perioadă de construcţie la cele două platforme câştigătoare, dar despre asta, în episodul următor. Cel despre cum s-au transformat ideile în proiecte. Şi au şi câştigat finanţarea, după ce şi-au adunat în jurul lor şi mai mult entuziasm, creativitate, muncă şi profesionalism din partea unor oameni pe care nici nu îi cunoşteam înainte.

Epilog

Eu încă mai vreau să schimb lumea. Nu sunt încă acolo, însă ceea ce am învăţat zilele acestea este că dacă ai suficient entuziasm, un strop de pragmatism şi o viziune asupra a cum vrei să arate lumea, atunci oamenii se vor aduna în jurul unei idei. Iar eu cu aceasta vreau să mă laud. Cândva, când o să fiu mare.

Read More