olimpici de pretutindeni...unde sunteţi?

sursa: sxc.hu

Eram în tren spre Alba-Iulia. Când m-am trezit, am făcut acel gest reflex de după toropeala unui somn legănat de şine de tren – m-am uitat în jur uşor impacientată. Dacă am ratat staţia?

Drumul spre olimpiade era mereu lung şi în el găseai tot felul de oameni: lotul era compus arareori din aceeaşi oameni, deşi întotdeauna reuşeai să găseşti măcar o cunoştinţă din şcoala generală ajunsă cumva competitorul tău. Mai toţi citeau încă peste tot şi în tot timpul rămas până la examenul propriu-zis: în tren, în camerele din căminele de cele mai multe ori spartane, în liceele care găzduiau sălile de examen. Când nu se citea, se făceau pariuri (de multe ori însoţite de argumente atent dezvoltate) pe ce subiecte „vor pica”.

sursa: stefancelmare.ro

După examen, începea însă marea împrietenire. După ce împărţeai cu acei oameni o emoţie atât de intensă, era normal să fii zăbăuc şi să guşti programul „artistic şi de relaxare” pregătit de organizatori. Aşa m-am bucurat de cele mai stranii lucruri: plimbări cu aprindere de lumânări în „dulcele târg al Ieşilor”, împrejurimi în care aveai impresia că eşti la o olimpiadă de limbă străină şi nu de română la Târgu Mureş, tricouri cu Ştefan cel Mare pe post de star în Suceava etc.

Toate ca toate, şi fiecare cu farmecul ei, însă cel mai interesant mi se părea faptul că dincolo de respectul tăcut al colegilor amestecat cu un soi de invidie pentru zilele libere „de pregătire” pe care olimpicii le primeau, participarea la o olimpiadă naţională nu era tocmai ceva de strigat în gura mare. Se lăudau părinţii, se lăudau profesorii, te menţionau în gazeta oraşului şi eventual şi în rapoartele anuale ale liceului, însă rămânea un lucru de menţionat doar dacă erai întrebat la un suc ca să nu treci drept tocilar.

Ceva s-a schimbat însă în ultima vreme. Iar marţi, la conferinţa ZF Mobilio, printre oameni care vorbeau despre HTML 5 şi despre piaţa aplicaţiilor mobile din România, s-a întâmplat un mic miracol pentru sufletul meu de olimpic: unul dintre speakeri, Petru Jucovschi de la Microsoft, a spus sus şi tare că el a fost olimpic naţional. Îl cunosc pe Petru şi ştiu că ştie să facă lucruri mult mai complicate cu care ar fi putut impresiona audienţa, însă el a vorbit despre participarea lui şi a fratelui lui la olimpiade şi despre cum asta ar trebui să fie şi un motiv de a avea încredere în potenţialul pieţei muncii din România.

Desigur, cu o floare nu se face primăvară, iar eu m-aş fi putut tempera spunându-mi că este o întâmplare şi nu un trend. Însă duminică, la Arenele Romane, şaisprezece trupe au cântat pentru a-l susţine pe Nicuşor Dan în strângerea semnăturilor pentru candidatura la Primăria Bucureştiului. Pentru cei care nu ştiu cine este Nicuşor Dan, informarea venită întru lămurire (și la concert, așa, sus și tare) sună ceva de genul „tipul este independent, vrea spaţii pentru biciclişti, a câştigat procese cu primăria etc”. Are cu ce să se laude, însă bomboana de pe tort este aproape întotdeauna menţionarea faptului că a fost olimpic la matematică :).

Eu am făcut un liceu de matematică-informatică şi m-am calificat la şapte olimpiade naţionale, întâmplarea făcând ca acestea să fie din altă arie: de patru ori am fost la naţională de română şi de trei ori la cea de istorie. Toate mi-au oferit lucruri minunate: spirit de competiţie, dorinţa de a excela, muncă de plăcere. Astăzi însă îmi vine şi să mă laud cu asta şi chiar acum îmi voi modifica CV-ul: la alte menţiuni vor apărea mândre participările mele la olimpiade naţionale :).

Azi-noapte am visat că eram în tren, în drum spre Alba-Iulia, probabil pentru că acum muuulţi ani, între 29 aprilie şi 3 mai 2003, mă duceam la naţionala de istorie. Nu a fost cel mai bun an al meu şi eram obosită, după naţionala de română care fusese cu o săptămână în urmă (cred că am luat menţiune sau ceva de genul). Însă m-am încăpăţânat să le fac pe amândouă şi bine am făcut. Pentru că acolo, în oraşul acela, învăţând puterea de a accepta o înfrângere şi de a admite că altul poate fi mai bun, am hotărât ce voi fi când voi fi mare. Şi că la acel lucru voi fi cea mai bună.

Sunt tare curioasă: ce or mai face azi alţi foşti olimpici?

Read More

când o să fiu mare vreau să...schimb lumea

Astăzi vreau să vă spun o poveste. Şi va fi una destul de lungă, despre cum se transformă proiectele în realitate şi despre ce este nevoie pentru a face acest lucru. Desigur, va fi lungă ca să ţină loc de toate post-urile nescrise în această perioadă. Şi pentru că am o scuză bună pentru asta.

Aşadar...ce este un proiect şi de ce ai vrea să schimbi lumea?

Întotdeauna mi-am spus că nu este suficient să ai o idee bună pentru a schimba lumea. Şi nici măcar faptul că este fezabilă nu înseamnă mai mult. Mai intră în calcul şi alte elemente, din care aş vrea să scriu astăzi despre două: oportunitatea (sau momentul potrivit), un factor care să te mobilizeze să faci ceva şi entuziasmul de a strânge oameni în jurul acelei idei.

Oportunitatea

Chiar şi aşa, uneori treaba începe cu o idee. Eu m-am trezit într-o dimineaţă de august şi am văzut competiţia celor de la Restart România. Era o competiţie despre schimbare socială şi despre proiecte care pot face acest lucru utilizând instrumentele din online pentru a produce schimbare în offline.

Oamenii propuneau o competiţie în mai multe etape – înscriai un proiect, acesta urma să fie votat de comunitate, jurizat de un grup de specialişti, iar apoi se selectau 10 proiecte semi-finaliste. Acestea urmau să treacă printr-un hackaton în urma căruia ideile se transformau în platforme. Dintre acestea, în urma unui pitch în faţa a aproximativ 200 de oameni din comunitatea de afaceri, cea diplomatică, societate civilă şi media, 5 primeau finanţare de 5000 USD-

Factorul mobilizator

Am citit în diagonală câteva dintre proiectele de acolo. Erau unele foarte bune, dar eu m-am oprit asupra unuia. Depus de un ONG mare, cu experienţă şi brand în spate. Nu dau nume, însă ceea ce m-a făcut să reacţionez este faptul că proiectul era slab. Atât de slab încât nici măcar nu am avut răbdarea să îl citesc. Era greoi, plin de cuvinte, ceva ce m-aş fi aşteptat să vină de la o administraţie publică, nu de la un ONG ce încerca să îşi apropie o categorie socială pentru a produce schimbare.

Aşa că m-am enervat. Din nou, m-am trezit în filmul în care nu înţelegeam de ce este nevoie să ne blocăm în abordări sterile dacă acea competiţie invita la inovaţie, la restart, la făcut lucrurile cu entuziasm. M-am întrebat pentru mai multe clipe dacă oamenii aceia au citit măcar obiectivele celor ce au gândit competiţia sau dacă au rămas agăţaţi doar în regulile competiţiei...

În fine, destul cu plânsul de alţii. Dar acesta a fost motivul pentru care mi-am zis că trebuie să înscriu un proiect în competiţie. Şi aveam şi un plan pentru a face lucrurile să se întâmple, pentru că ar fi fost un proiect înscris de o persoană, nu de cineva care se poate baza pe o organizaţie pentru a promova ideea.

Entuziasmul

În vreo oră deja erau la mine Monica şi Mishu. Şi de aici a urmat momentul în care le-am turuit frenetic câteva minute. Ceva de genul: am o idee, uite şi oportunitatea, ar fi drăguţ dacă am promova-o folosind principiul utilităţii votului din comunicarea politică, aşa că m-am gândit şi la un adversar. În scurt timp, garsoniera mea vibra de entuziasm, cafelele din bucătărie erau sorbite în timp ce se adunau post-it-uri cu problemele societăţii pe frigider, iar fetele trebuiau deja să fie din nou la birou.

Mai lipsea doar să-mi anunţ şi adversarul că îmi va fi adversar şi să îl provoc să intre în competiţie. Era pe alt continent, aşa că până când s-a făcut o oră decentă de vorbit cu el, deja erau vreo 19 post-it-uri cu idei diferite care ar fi putut fi puse în competiţie. Aşa că în momentul în care ne-am auzit pe skype deja aveam un subiect muuult mai larg de discuţie.

În maxim 48 de ore, fetele le anunţaseră şi pe Cris, pe Tom şi pe Livie. Aveam deja o echipă de 7 oameni, conturile pe social media erau făcute, aveam şi un nume pentru echipă, Mon desenase deja afişele şi făcuse un plan de campanie de promovare, iar din cele 19 idei rămăseseră 7, după discuţii şi împărţeli. Am hotărât că fiecăruia i se potriveşte câte un proiect şi am lărgit competiţia. Joi dimineaţă, cu câteva ore înainte de termenul limită, aveam proiectele înscrise, blogurile de prezentare gata şi vreo 100 de fani pe facebook.

Şi lucrurile s-au întâmplat...

Ei, perioada de depunere a proiectelor s-a prelungit cu încă o săptămână, aşa că am avut timp să ne gândim la promovare şi să o facem. Între timp ajunsesem la întâlniri de planificare, roluri împărţite şi la alte câteva idei despre cum am putea face ca acele proiecte să se întâmple chiar dacă ele nu vor câştiga. Deja lucrurile păreau posibile, aşa că...ne-am apucat să filmăm un clip de promovare:

Filmuleţul a fost home-made, iar pentru montarea lui Mon a stat trează o noapte întreagă. Mai trebuie să vă spun că nu mai montase nici un film înainte? Ei, povestea asta e mai bine spusă de ea....Oricum, dacă aveţi timp, uitaţi-vă la el şi observaţi reporterii. Sunt geniali:

Pentru voturi ne-am cam luptat şi am povestit, am entuziasmat alţi oameni şi am pus vot peste vot. În ziua în care se anunţau cele 10 proiecte finaliste fetele au dat refresh în continuu la pagina Restart România. Ei bine, la un moment dat am primit telefon de la Mishu – obiectivul fusese atins. Aveam două proiecte în finală: Pârâciosul care sparge piaţa şpăgii şi Where’s my LEI, man? care vroia să afle unde se duc banii din taxe şi impozite.

Ne-am bucurat, am chiuit niţel şi...partea cea mai grea abia urma. Regulile competiţiei spuneau că proiectele câştigătoare, în cazul în care nu aparţineau unei organizaţii, trebuiau date spre adopţie unor ONG-uri existente sau creat un ONG pentru ele. Aşa că ne-am pus să găsim soluţii pentru asta...

Şi am găsit. La puţin timp după anunţarea rezultatelor, am devenit toţi membri ai asociaţiei EPAS, deja existentă, însă fără activitate. Aşa că...ne-am apucat să construim. Cu chestionare despre cum ar trebui să arate identitatea vizuală, cu chestionare despre cum vrem să ne poziţionăm pe piaţă, despre cum să găsim firul roşu printre lucrurile pe care vrem să le facem şi cei ce suntem.

Deocamdată munca la EPAS a fost pusă în stand-by pentru că a urmat o perioadă de construcţie la cele două platforme câştigătoare, dar despre asta, în episodul următor. Cel despre cum s-au transformat ideile în proiecte. Şi au şi câştigat finanţarea, după ce şi-au adunat în jurul lor şi mai mult entuziasm, creativitate, muncă şi profesionalism din partea unor oameni pe care nici nu îi cunoşteam înainte.

Epilog

Eu încă mai vreau să schimb lumea. Nu sunt încă acolo, însă ceea ce am învăţat zilele acestea este că dacă ai suficient entuziasm, un strop de pragmatism şi o viziune asupra a cum vrei să arate lumea, atunci oamenii se vor aduna în jurul unei idei. Iar eu cu aceasta vreau să mă laud. Cândva, când o să fiu mare.

Read More