Anul acesta a fost probabil unul dintre preferatele mele într-ale nominalizărilor la Oscar. Am descoperit filme care s-au jucat excelent cu clişee şi nostalgii, dar care mi-au arătat şi că
un om politic mare poate deveni subiect de Oscar când încă mai este în viaţă. M-au încântat:- The Artist pentru că este probabil unul dintre cele mai emoţionante filme pe care le-am văzut - cred că nostalgia lui este construită cu atâta decenţă în faţa unei epoci de aur încât nu poţi să nu-l iubeşti, chiar dacă va deveni „mainstream”.
- Hugo, pe care l-am văzut abia aseară şi m-a făcut fericită faptul că nu m-a dezamăgit – o poveste încântătoare într-un spaţiu fabulos. Iar cel mai frumos efect al său este că te simţi într-o carte din copilărie cu mistere deloc terifiante.
- Midnight in Paris pentru că mi-a arătat că, deşi clişeice, unele simboluri sunt atât de fascinante încât merită să te minunezi în faţa lor, aşa, ca un american în faţa Turnului Eiffel sau ca un japonez în faţa Colosseumului.
- The Help - mi-a fost drag să-l văd şi cred că deşi, filmul are o morală puternică şi un subiect serios, el nu invită neapărat la milă, ci mai curând la tras aer în piept (fără resemnare) în faţa vremurilor uneori nedrepte.
- Tinker Tailor Soldier Spy - un film fascinant cu spioni pentru că se foloseşte de toate clişeele pe care spionajul în timpul Războiului Rece le-a creat pentru desena personaje magnifice prin cinismul umanităţii lor.
- The Iron Lady – simpatic prin elocvenţa interpretării, dar nedrept prin viziunea cvasi-feministă. Una dintre celebrele replici ale lui Margaret Thatcher rămâne totuşi: “It never occurred to me that I was a woman Prime Minister”.
