două probleme de sistem în managementul fondurilor europene

Ca om care are ceva experienţă în lucrul cu fondurile europene, nu pot să nu fiu uimită în faţa dezbaterii foarte haotice cu privire la ce se întâmplă de s-a ajuns la suspendarea plăţilor pe Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (POSDRU). E umitor şi că în faţa acestui eşec nu avem responsabili. Pentru mine însă motivele pot fi rezumate la două elemente de sistem: nu prea ştim ce înseamnă de fapt fondurile europe şi ineficienţa generală în managementul fondurilor publice.

1. Concentrarea pe absorbţie şi nu pe impact

Probabil cea mai importantă problemă în gestionarea fondurilor europene în România este aceea că uităm de ce primim aceşti bani. Nu cred că este adevărat faptul că ei ni se cuvin – ei vin ca urmare a unei politici de investiţie a UE, chiar dacă politica regională a UE funcţionează şi pe principiul solidarităţii, având ca obiectiv reducere disparităţilor economice, sociale şi teritoriale între regiunile europene.

De aceea, a spune că ni se cuvin aceste fonduri este cel puţin inexact. Citând din chiar descrierea oficială a politicii regionale, „Leaving these disparities in place would undermine some of the cornerstones of the EU, including its large single market and its currency, the euro.” Aşadar, este mai curând o investiţie a UE în regiuni, pentru a evita efectele acestor disparităţi asupra funcţionării sale în ansamblu. Biblic, este o investiţie în a învăţa regiunile să pescuiască singure, astfel încât să nu fie necesară hrănirea lor cu peşte generaţii la rând. Şi noi avem acces la ele, în virtutea faptului că suntem stat membru:

Mecanismul prin care noi ajungem să avem acces la fondurile europene este aşadar strâns legat de a lua în calcul de fiecare dată (şi pentru fiecare proiect în parte) the big picture – mai exact, Comisia Europeană monitorizează impactul fondurilor europene într-un anumit stat membru nu doar la nivel de certificare a plăţilor (cheltuirea corectă “contabiliceşte” a fondurilor), ci şi (mai ales, aş spune eu) la nivel de atingere a obiectivelor de impact (adică a dovedi că odată implementat un proiect el ajută la îndeplinirea unui obiectiv superior, care ajută la îndeplinirea obiectivului superior şamd):

Să ne imaginăm că o mamă i-ar da copilului 50 de lei şi îi spune că trebuie să se încadreze în buget pentru a cumpăra făină, drojdie, zahăr şi fructe (cheltuieli eligibile) pentru a găti o plăcintă cu mere (obiectiv). Respectivul copil se duce la piaţă şi cumpără 13 kg de făină, 100 de cuburi de drojdie, 2 pliculeţe de zahăr şi 1 măr. Evident, nu a greşit cu nimic în privinţa categoriilor de alimente pe care trebuia să le cumpere. Însă aceste ingrediente nu vor putea fi folosite pentru plăcinta propusă. Sigur, făina va sta bine în cămară, drojdia probabil se va strica, iar zahărul şi mărul vor trebui suplimentate cu un nou drum la piaţă şi cu resurse suplimentare.

Desigur, nu o va încălzi cu nimic pe aceasta că au fost cheltuite toate fondurile pe categoriile stabilite de preţ. După cum sigur nu ar fi deranjat-o cu nimic dacă un copil cu ceva tehnici de negociere ar cheltui doar 15 lei, reuşind ca în aceşti bani să includă 1 kg de făină, 1 cub de drojdie, 1 kg de zahăr şi 7 mere. Pentru că deşi nu au fost cheltuiţi toţi banii, scopul final va fi atins.

Diferenţa între această ipostază şi utilizarea fondurilor europene este doar aceea că unui copil îi poţi ierta neştiinţa în urmărirea scopului final sau lipsa artificiilor de tip „mai mult cu mai puţin”, în timp ce unui stat nu i se poate ierta nici incapacitatea de a urmări obiectivele de politică publică. Inutil poate să menţionez că în actuala situaţie nu avem nici o absorbţie sănătoasă (statul a cheltuit în proiecte, la31 ianuarie, 15.60% din fondurile europene alocate, în timp ce Comisia Europeană ne-a rambursat doar 5.55%), nici proiecte de impact (căci într-un final contează destul de puţin dacă absorbim doar 10% din toate fondurile dacă sunt atinse obiectivele propuse).

2. Sistemul de achiziţii publice defectuos

Un alt element care este prea puţin luat în calcul atunci când se evaluează mecanismul românesc de atragere de fonduri europene este acela că acest proces se desfăşoară sub incidenţa aceluiaşi cadru care reglementează şi achiziţiile publice. Ori problema ineficienţei şi risipei procesului de achiziţii publice sunt probabil cea mai gravă problemă românească în acest moment.

Iar asta se vede în multe locuri: de la rapoartele Comisiei Europene în cadrul MCV care insistă asupra necesităţii de a „demonstra rezultate mai bune în ceea ce privește frauda în domeniul achizițiilor publice”, la Global Competitiveness Report 2011-2012 al World Economic Forum care plasează România pe locul 107 (din 142) pe indicatorul „wastefulness of government spending”, la cei 16.661.343.017 EURO evaluaţi de cei de la porcisme.ro http://porcisme.ro ca fiind banii furaţi/risipiţi din banii publici, până la taximetristulcare se plânge că îşi rupă maşina în gropi pentru că „De unde drumuri dacă ăştia ne fură cu achiziţiile lor publice trucate?!”.

Aşa că în mod evident şi fondurile europene, derulate prin aceleaşi proceduri, sunt afectate în fiecare etapă presupusă de procesul achiziţiilor publice:

În cazul fondurilor europene, această perioadă corespunde cu elaborarea Programelor Operaţionale, dar şi cu pregătirea fiecărei cereri de propuneri de proiecte. Printre problemele majore din această etapă, apar:

a. Dezbaterea publică minimală în elaborarea documentelor programatice (adică cele ce dau viziunea asupra a ce se va finanţa) – ceea ce duce de cele mai multe ori la o închistare a filosofiei despre unde şi cum se cheltuiesc fondurile europene. Este extrem de trist că în majoritatea acestor documente strategice sunt aproape copiate obiectivele din strategiile de la nivelul UE. Ideea cu aceste Orientări Strategice Comunitare este de a oferi o direcţie pentru statele membre şi nu a le trece ad litteram în strategiile naţionale.

b. O prioritizare cel puţin ciudată în cheltuielile publice – pentru fiecare dintre proiectele finanţate din fonduri structurale, bugetul este format dintr-un procent finanţat de UE, un procent finanţat de bugetul naţional şi un procent finanţat de fiecare dintre beneficiari. Dacă ne uităm la bugetul de stat, vedem că banii alocaţi pentru proiectele din fonduri europene sunt cu 56.81% mai mulţi în 2012 faţă de 2011. Acest lucru este îmbucurător, însă din păcate se întâmplă foarte târziu.

c. Absenţa actualizării programelor operaţionale la evoluţiile socio-economice – în mod evident, deşi programarea acestor fonduri se face la nivelul UE şi al statelor membre pe o perioadă de 7 ani, asta nu înseamnă că totul trebuie să rămână neschimbat. Asta deşi în ultimul Raport Strategic privind implementareaprogramelor 2007-2013 transmis CE în ianuarie 2010 Guvernul României afirmă că „In addition, in 2010, consideration will be given to the need of revising some of the targets set out in NSRF and the operational programmes, due to the impact of the financial crisis or various social and economic factors, as well as the projections of the indicators in question by the end of the programming interval.”. Din câte ştiam eu, piaţa muncii este unul dintre punctele-cheie afectate de criza economică. Cu toate acestea o simplă căutare prin Ghidurile pe baza cărora se evaluează finanţarea din POSDRU (cel general şi cele specifice) arată că cuvântul „criză” apare de 0 ori din 2009 până acum.

În această etapă se stabileşte metoda prin care vor fi alocate fondurile şi forma în care va avea loc, criteriile de evaluare etc. Fondurile structurale şi de coeziune sunt administrate sub formăde shared-management, ceea ce înseamnă că autorităţile naţionale sunt cele care „desenează” sistemul de management şi control al acestora, CE având doar un rol de supervizare. Tocmai de aceea, „vina” pentru managementul slab al fondurilor europene revine autorităţilor naţionale şi la acest nivel are legătură cu:

a. O birocraţie excesivă în documentaţia solicitată accesării fondurilor – am arătat aici cam care este diferenţa dintre tipul şi numărul de documente pentru un contract pe fonduri europene derulat direct de CE şi unul gestionat de autorităţile române. Trecând peste faptul că nu ştiu în ce măsură există capacitatea autorităţilor de management de a verifica toate aceste documente, mă întreb la ce folosesc documente în n exemplare într-o lume care militează din ce în ce mai mult pentru un consum mic de hârtie, în care teoretic cheltuim resurse pentru sisteme informatizate de alocare a fondurilor şi mai ales în care capacitatea statului de a verifica dacă un solicitant este sau nu „viabil” nu ar trebui să se limiteze la citirea unor declaraţii pe proprie răspundere.

b. Reglementarea de dragul reglementării – aceasta îndepărtează tocmai categoriile de potenţiali aplicanţi care au capacitatea cea mai puternică de a da un sens şi un impact în lumea reală acestor fonduri (IMM-uri, ONG-uri şi alte structuri mici de la nivel local/ comunitar). Într-o perioadă în care UE pregăteşte o propunere demodernizare a sistemului de achiziţii publice care are ca principal obiectiv „simplificarea regulilor şi procedurilor şi flexibilizarea lor”, domnul Orban spune că trebuie să introducem „reguli mult mai stricte”. Mă îndoiesc de faptul că acest lucru este necesar sau eficient.

c. Criterii de evaluare ciudate – acestea duc, la rândul lor, la suprapuneri sau la lipsa de impact a unor proiecte. De exemplu, cu ce mă încălzeşte un indicator de evaluare de tipul „x funcţionari publici instruiţi în y” dacă nu am şi un mecanism pentru a păstra respectivii funcţionari în sistem? Aici cred că principala problemă stă în lipsa de integrare a obiectivelor de politici publice finanţabile din fonduri europene cu cele finanţate la nivel naţional, ceea ce scade şansele ca absorbţia banilor europeni să ducă la un impact semnificativ.

În această fază se întâmplă competiţia propriu-zisă de proiecte şi se selectează beneficiarii contractelor. Impresia mea este că acest pas are de suferit din cauza a două probleme majore:

a. Evaluarea şi selecţia superficială a proiectelor – are loc mai ales din cauza criteriilor stabilite deficitar în etapa anterioară, dar şi pentru că evaluarea în sine are loc pe principiul după care acestea au loc este unul de tipul bifării depunerii unor documente. Astfel se ajunge la proiecte care sunt cvasi-similare, la diferenţe de performanţă între proiecte care ar trebui să ducă la implementarea aceleiaşi politici (chiar dacă abordările pot fi diferite, trebuie totuşi urmărită fluiditatea politicii la nivel naţional) sau cum unii beneficiari ajung să intre în incapacitate de derulare a activităţilor (din perspectiva mea este inadmisibil să i se acorde un contract de câteva milioane de euro unei organizaţii care nu are capacitatea financiară de a avansa plăţile – el poate aplica, dar este de datoria evaluatorilor să îl respingă dacă bilanţul său arată că nu poate duce un proiect).

b. Întârzierea în contractare şi absenţa unor mecanisme de sincronizare – atâta vreme cât diferenţa temporală între depunerea unui proiect şi începerea efectivă a acestuia depăşeşte uneori un an, respectivul proces are de suferit puternic.De exemplu, bugetul depus de o organizaţie la momentul 2009 va fi semnificativ afectat dacă proiectul începe la sfârşitul lui 2010 (fie şi doar luând în calcul creşterea TVA-ului sau inflaţia). De asemenea, nimic nu obligă o organizaţie care şi-a propus să deruleze cursuri privind Codul muncii în 2010 şi care erau programate pentru martie 2011 să le adapteze la noul Cod al muncii intrat în vigoare la 1 mai 2011 – respectiva organizaţie îşi va fi îndeplinit obligaţiile contractuale, va fi bifat activitatea şi rezultatele, chiar dacă utilitatea respectivului proiect tinde către 0.

Această etapă pare a fi mai curând una în care autoritatea de management/ contractantă are un rol de monitorizare, în timp ce beneficiarul proiectului execută cele propuse, procesul finalizându-se cu încheierea contractului şi evaluarea acestuia. Cu toate acestea, cred că principala problemă apărută în această etapă a gestionării fondurilor europene nu se găseşte neapărat la beneficiar ci în:

a. Mecanisme de monitorizare şi supervizare ineficiente la nivelul Autorităţilor de Management – acestea duc dela o executare punctuală a activităţilor fără atenţie dată impactului, la efecte mai grave cum sunt neregulile şi fraudele. Absenţa acestor mecanisme merge de la lipsa unor standarde "de calitate" pentru proiectele în implementare în favoarea unui sistem bazat pe bifat activităţi, la absenţa unui corp profesional de „manageri de contracte” profesionişti care să înţeleagă că fiecare proiect reprezintă un pas în implementarea unei politici publice prin fonduri europene (faţă de un „ofiţer de proiect” care are mai curând un rol de evaluare a conformităţii).

b. O implementare a proiectelor care ignoră managementul riscurilor – pentru că un sistem de control intern şi extern depinde în mare măsură de o evaluare a posibilelor riscuri din diferitele etape ale unui proiect. Acesta este un instrument care poate identifica atât riscurile de natură financiară (cele care fac ca rambursările să fie întârziate sau ca valorile pre-finanţărilor să fie modificate din cauza incapacităţii de plată a respectivelor sume), cât şi acele elemente care pot duce la o calitate scăzută a unor proiecte sau la un impact minimal al acestora.

c. Cadrul incert de responsabilitate şi lipsa de coordanare în monitorizarea proiectelor – probabil una dintre cele mai întâlnite „boli” ale sistemului instituţional românesc, lipsa de integrare între diferitele organisme de control face ca „maioneza” gestionării fondurilor europene să se taie, chiar dacă în respectivul bol sunt şi ouă, şi ulei, şi sare. O exemplificare a acestei slăbiciuni de cooperare inter-instituţională este POSDRU, în care, deşi problemele erau sesizate de ceva vreme, nu se ştie cine este vinovat pentru suspendarea plăţilor. Asta deşi avem responsabilităţi de control şi prevenire a neregulilor şi la Autorităţile de Management, DLAF, ministere, Curtea de Conturi etc.

d. Evaluarea finală rezumată la eligibilitatea cheltuielilor şi a activităţilor – din nou, şi aici indicatorii de impact ar trebui să reprezinte principalul criteriu luat în calcul. De asemenea, performanţa în implementarea proiectului nu mi se pare suficient evaluată – eu nu am văzut la nicio Autoritate de Management o astfel de clasificare a contractelor finalizate, deşi, spre exemplu, la POS Transport îţi poţi da seama relativ uşor de eficienţa utilizării fondurilor pe kilometrul de şosea.

*****

Desigur, există un motiv concret pentru care este greu să pui exact degetul pe cauza eşecului în atragerea fondurilor europene: problemele sunt atât de multe şi diverse, schimbările au fost atât de precipitate şi subiectul ignorat atât de mult timp încât este clar că aceste cauze pot fi cu greu rezumate. 

De asemenea, există multe probleme verticale care fac procesul de accesare a fondurilor europene dificil: resursa umană volatilă şi uneori nespecializată din Autorităţile de Management, superficialitatea implicării stakeholder-ilor în proces, întârzierile în rambursare şi managementul financiar instabil, beneficiari care se trezesc cu proiectele aprobate deşi bâjbâie în înţelegerea mecanismului acestora etc.

Dincolo de acestea, eu cred că motivele prestaţiei slabe în gestionarea română a fondurilor europene pot fi explicate prin problemele de sistem cauzate de obsesia pentru absorbţie şi de o gestionare defectuoasă a achiziţiilor publice, în general. Cât despre soluţii...în episodul următor.

Read More

10 lucruri despre care vorbeşte Preşedintele cu românii

Astăzi se împlinesc douăzeci de zile de când Preşedintele României a vorbit despre protestele din ţară şi a anunţat lumea că, în calitatea sa de comandant de navă, nu a ratat niciodată destinaţia şi că nu are de gând să o facă nici cu România. Totodată, acesta şi-a luat angajamentul ca din acel moment să iasă mai des pentru a îşi explica viziunea asupra a ce e de făcut în România.

Teme frecvente în discuţiile Preşedinte-români

S-a ţinut de cuvânt – de atunci maxim la 4 zile acesta iese şi explică diverse poziţii pe care le are vizavi de câteva teme predominante. Am vrut să văd care sunt cele mai prezente subiecte de interes pentru Preşedinte din perspectiva agendei publice. Aşa că am analizat comunicările acestuia din 25 ianuarie până acum (cu excepţia comunicatelor de presă privind decrete de numire sau alte detalii din agenda sa şi a declaraţiei comune de presă alături de secretarul general al NATO).

La o primă privire, pare că economia şi bugetul statului sunt principalele teme de interes ale Preşedintelui. Acestea (şi derivatele lor – economic, bugetar etc.) sunt cel mai des menţionate în declaraţiile de presă. Alături de subiectele legate de piaţa/ forţa/ locurile de muncă, acestea domină discuţiile Preşedintelui cu românii. Pe lângă acestea, principalele teme din campaniile cu care a câştigat cursele electorale – corupţia, reforma (statului/ instituţiilor) şi constituţia (modificarea ei) pălesc.

Criza (economică/ financiară) bate aproape de fiecare dată subiecte dragi altădată Preşedintelui, precum sănătatea (legea/ reforma ei) şi justiţia. Nu în ultimul rând, al 10-lea subiect adesea menţionat, absent din acest grafic, este cel al angajamentului faţă de FMI. Acesta este adesea menţionat, de cele mai multe ori sub varianta de cvasi-alintată de „Fondul”, aşa, ca între vechi prieteni.

Concluzia după acest exerciţiu de numărat frecvenţa cu care apar diverse teme în discuţiile dintre Preşedinte şi popor? Dacă subiectele de politică economico-financiară sunt cele care au provocat „ruptura între Preşedinte şi o parte din naţiune”, mie mi-este clar că pentru a ne astâmpăra ar trebui să învăţăm cu toţii mai multă economie şi ar fi bine să înlocuim educaţia civică cu cea financiară. Nu?

Read More

care-i treaba cu legea sănătăţii? (lung, că şi legea e lungă)

Provin dintr-o familie de medici, ştiu cum arăta legea sănătăţii şi cunosc destul de bine felul în care se fac legile din România. Azi am stat câteva ore şi am citit propunerea de lege a sănătăţii aflată în dezbatere (aici, ultima pe pagina). După mai mult de 100 de pagini (87 legea sănătăţii + 15 expunerea de motive) cu pixul în mână (vorba vine, că am făcut doar comment-uri în word)...habar nu am dacă legea aceasta este bună sau proastă!

Şi pentru că nu m-am prins după lectura legii în dezbatere, am stat şi am săpat...am citit studii despre standarde, evoluţii în „filosofiile” reformei sistemelor sanitare etc. Am văzut ce zice OECD, ce zice World Health Organisation sau ce zice FMI. Câteva sute de pagini mai târziu, mai citesc o dată legea. Tot habar n-am.

Care-i totuşi problema?

Am rămas însă cu ceva în minte. FMI spune în cel mai recent Fiscal Monitor (), după ce trage concluzia că lucrurile cu criza financiară sunt în cotinuare extrem de riscante, că „Indeed, rising spending on health care is the main risk to fiscal sustainability, with an impact on long-run debt ratios that, absent reforms, will dwarf that of the financial crisis.” Aşa că da, era normal ca problema reformei sănătăţii în România să fie luată în calcul (printre altele, este prezentă şi în acordul României cu FMI). Mai ales că în simulările celor de la FMI (Fiscal Monitor, pagina 23), în România ar trebui ca ajustarea fiscală legată de cheltuielile cu pensiile şi sănătatea să fie de 7.6% din PIB în perioada 2010-30.

Aşadar, treaba este gravă, şi nu doar pentru România. Doar că FMI-ul spune, în acelaşi document, că opţiunile de reformă ar trebui să depindă de un mix care să răspundă caracteristicilor fiecărei ţări. Mai mult, în toate scenariile simulate este proiectat impactul diferitelor măsuri posibile, astfel încât să se ajungă la cele mai bune soluţii – adică să ne asigurăm că nu tăiem din cheltuieli doar ca să tăiem şi nici că implementăm un sistem sanitar mixt (public+privat) că poate unul dintre ele va funcţiona (iar celălalt va fi pus la punct de mecanismele unei pieţe concurenţiale).

Un pic despre conţinutul legii (că doar nu am citit-o degeaba)

Dincolo de soluţiile propuse şi de ce înseamnă ele, nu pot să nu remarc faptul că două trenduri extrem de importante în dezbaterile internaţionale (şi nu doar pentru sistemul sanitar, ci şi pentru relansarea economiei, în general) sunt cvasi-absente:

1. Soluţii IT&C

Există evaluări extrem de pertinente (precum cea a OECD) care arată că acestea pot duce la eficientizarea sistemelor sanitare. În proiectul de lege, soluţiile IT&C sunt prezente ca principiu care guvernează sănătatea publică (Art. 7 lit i) „utilizarea unui sistem informaţional şi informatic integrat pentru managementul sănătăţii publice.”) şi ar fi mai curând o responsabilitate a viitorului ANCIS. Dar cum rămâne cu soluţiile care ar putea reduce cu mult costurile (cu minim de investiţie) din sistemul sanitar şi, mai ales, ar face accesibile serviciile de asistenţă medicală primară în zonele dificil accesibile?

De exemplu, eu visez la ziua în care cineva va face legătura între faptul că avem în 23.6 milioane de utilizatori activi de telefonie mobilă în România (conform ANCOM) şi faptul că asistenţa medicală primară în zonele rurale, greu accesibile sau cel puţin pentru bolnavii cronici se poate realiza (şi) prin soluţii de telefonie mobilă.

2. Antreprenoriat social

Da, s-ar putea să îmi placă subiectul în mod excesiv, însă de ce să nu aplicăm principiile debusiness pentru a face mai eficient managementul sistemului sanitar, însă fără a lăsa loc derapajelor implicate de goana după profit? S-ar putea să fie într-adevăr dificil de găsit un antreprenor care să accepte să investească atât cât să facă sistemul sanitar eficient (profitabil) pentru ca apoi să îşi recupereze doar investiţia iniţială fără dividende. Dar sigur se vor găsi vreo doi-trei „nebuni” care să facă acest lucru pentru unele unităţi.

De asemenea, pentru că trebuie menţinut elementul social al sănătăţii publice şi garantarea ei ca drept al cetăţeanului, nu văd de ce nu s-ar putea impune prin contractele cu operatorii privaţi ca aceştia să îşi poată opri din profit un procent limitat (5-10%), iar restul să fie re-investit ori în dezvoltarea serviciilor sanitare, ori în subvenţionarea serviciilor pentru cazuri sociale etc. Asta dacă tot prin lege ((Art. 204(2))) se garantează că „asiguratorii de sănătate pot reţine pentru plata serviciilor de administrare ale asiguratorului o cotă de 2.8%”...

Şi ar mai fi întrebări la care nu am răspuns...de exemplu, de ce nu se aplică modelul Fundaţiei pentru SMURD pentru atragerea de fonduri private? Din punctul meu de vedere, aceasta este cea mai semnificativă inovaţie adusă de Raed Arafat – omul nu s-a mulţumit cu banii pe care îi primea din fonduri publice, ci a derulat atât de multe campanii încât a atras şi fonduri din re-direcţionarea unor procente din impozitul pe profit, din donaţii şi sponsorizări, dar şi prin proiecte finanţate din fonduri structurale.

Dacă este să luăm în calcul doar faptul că 2% din impozitul pe profit în cazul persoanelor fizice, respectiv 20% din impozitul pe profit în cazul companiilor (în limita 0,3% din cifra de afaceri), în 2012 (conform proiectului Legii bugetului de stat) ar putea fi redirecţionate către fundaţii şi asociaţii:

Aşadar, aproape 500 milioane de euro ar putea fi accesate şi de asociaţiile sau fundaţiile unor servicii medicale. Însă pentru aceasta, ar trebui însă ca acestea să investească în campanii de promovare, să depună unele eforturi ca mesajul să ajungă la contribuabili şi, desigur, să vrea. Vestea bună, dacă e să ne uităm pe raportul Fundaţiei pentru SMURD, este că se poate...

O lege imprevizibilă şi ilegală?

Dincolo de scenarii şi de lucruri care ar putea fi făcute altfel, eu tot habar nu am dacă această lege este bună sau proastă. Pentru un motiv simplu: nu avem de unde să ştim dacă efectele acesteia vor face sistemul eficient. Pentru că aşa cum arată proiectul de lege, statul are o impresie tare proastă despre el însuşi. Adică...pentru simplul fapt că va fi implicat şi sistemul privat în realizarea actului de sănătate publică, lucrurile vor merge automat mai bine?

Efectele legii sunt imprevizibile, pentru că nimeni nu s-a obosit să facă şi un studiu de impact pentru aceste modificări majore în sistemul de sănătate publică. Altfel spus, nu avem de unde şti dacă aceste propuneri vor avea efectele scontate sau nu. Dacă ne uităm pe Expunerea de motive a legii (minimalistă, în esenţă), se pare că impactul socio-economic al proiectului de act normativ este prezumat a fi unul minunat. Nu se ştie însă de ce.

Mai mult, pe lângă faptul că nu ne putem lămuri dacă într-adevăr va fi aşa sau nu, în România există o lege – Legea 24/2000 – privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normativ, care cel puţin mie mi se pare că a fost încălcată în elaborarea propunerii de lege a sănătăţii. Legea aceasta spune că, “în cazul proiectelor de legi de importanţă şi complexitate deosebită”, trebuie realizate studii de impact.

Art. 33 (1) din Legea 24/2000 arată că “scopul elaborării studiului de impact este de a estima costurile şi beneficiile aduse în plan economic şi social prin adoptarea proiectului de lege, precum şi de a evidenţia dificultăţile care ar putea apărea în procesul de punere în practică a reglementărilor propuse”. Exact genul de informaţie care lipseşte pentru a înţelege dacă această propunere care reglementează sănătatea publică va duce într-adevăr la un sistem mai bun.

Din păcate, însă, ultimii ani au arătat că prevederile legii 24/2000 pot fi ignorate, legea nespecificând ce presupune un proiect de lege „de importanţă şi complexitate deosebită”. Cred însă că o modificare atât de substanţială în reglementarea sănătăţii publice – adică „un obiectiv de interes social şi de securitate naţională” (Art. 2 din propunerea de lege a sănătăţii) – plasează cu siguranţă proiectul de lege în categoria celor de importanţă deosebită.

Spre deosebire de cazul adoptării noilor coduri fără studii de impact (care încă sunt aşteptate măcar post factum :)), în cazul legii sănătăţii este vitală realizarea unui studiu de impact fie şi pentru simplul motiv că, odată privatizate unele structuri din sistem, vorbim despre un proces ireversibil. Mă rog, never say never, dar sper să nu se ajungă până acolo încât să ajungem din nou la naţionalizări...

Ce este de făcut?

Mie mi se pare că agitaţia din ultimele zile este benefică, pentru că a adus pe agenda publică un subiect important pentru toată lumea. Cu toate acestea, presupunând că propunerile formulate în cadrul dezbaterilor publice vor fi luate în calcul, este important ca înainte de a ne da cu părerea să avem o imagine clară şi completă asupra a ce înseamnă toate aceste schimbări printr-un studiu de impact (plus că timpul de realizare a acestuia va oferi şi răgaz pentru o dezbatere mai amplă pe ce propune legea). Nu ştiu alţii cum sunt, însă eu voi face aşa:

1. Pentru că legea este în dezbatere publică până pe 28 ianuarie, voi trimite o adresă către Ministerul Sănătăţii (propuneri@ms.ro), cu următorul text simplu:

 

"Către: Ministerul Sănătăţii
În atenţia: Dlui. Ministru Ladislau Ritli
Ref: Observaţii Lege privind organizarea şi funcţionarea sistemului de sănătate din România

Stimate domnule Ministru,

Având în vedere proiectul de Lege privind organizarea şi funcţionarea sistemului de sănătate din România, aflat în dezbatere pe website-ul Ministerului Sănătăţii, vă înaintez următoarele observaţii:

1. având în vedere art. 30 (1) din Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 260 din 21 aprilie 2010, conform căruia proiectele de acte normative trebuie însoţite de „d) studii de impact - în cazul proiectelor de legi de importanţă şi complexitate deosebită”,

2. având în vedere art. 34 (1) din Constituţia României prin care „dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat”,

consider că proiectul sus-menţionat se încadrează în categoria proiectelor de legi de importanţă şi complexitate deosebită. De aceea, vă solicit fundamentarea suplimentară a proiectului de act normativ printr-un studiu de impact şi suspendarea procesului de adoptare a acestuia până la realizarea studiului.

Cu deosebită consideraţie,... "

2. Văd că în calendarul consultărilor ministerului, în săptămâna 23-27 ianuarie 2012 vor fi consultări cu „organizaţii reprezentative ale societăţii civile”, iar la invitaţi sunt trecute doar două organizaţii: Asociaţia Academia de Advocacy şi Federaţia Naţională a Pensionarilor din România. Aşa că voi scrie şi la Compartimentul Relaţii Publice (dirrp@ms.ro), căci tare sunt curioasă pe ce bază au fost invitaţi oamenii, dar şi cum pot participa alte organizaţii.

3. După perioada de dezbateri, în funcţie de rezultate, voi scrie şi la Consiliul Legislativ, la Consiliul Economic şi Social, şi la Consiliul Concurenţei, pentru că toate aceste instituţii trebuie să îşi dea avizul pe proiectul de lege.

4. Dacă primeşte şi avizele acestea şi intră în Parlament...slavă cerului, s-a inventat şi mail merge-ul, aşa că o să le scriu şi parlamentarilor J

Dacă aveţi alte idei sau şi voi faceţi ceva, daţi de veste!

Read More