Cum mi-am petrecut răceala de (primă)vară

Mulțumesc, Oana!

După câteva zile în care creierii mi-au fiert în suc propriu, iar sinusurile au avut o viață a lor care transformă antibioticele în nişte bomboane fără gust, am rezistat tentaţiei de a ieşi din casă pentru Noaptea Galeriilor (deşi, vai, cum îmi imaginam un mecanism de critică artistică format din tuşituri în faţa artiştilor/curatorilor care m-ar fi dezamăgit). Am stat cuminte acasă, dar am descoperit că:

Sursa: Paper & Salt

...dacă mâncarea oricum nu are gust, e savuros să o citeşti. Şi nu, nu mă refer la cărţi de bucate, ci la felurile de mâncare descrise de autori în romane, jurnale, scrisori. Aşa m-am îndrăgostit de Paper and Salt şi mi-am promis să organizez imediat ce-mi va reveni gustul o cină literară: D. H. Lawrence pentru aperitiv, Kafka la supă, Alexandre Dumas la felul doi şi, deşi nu îmi plac dulciurile, nu o să-l ratez pe Marchizul de Sade la desert. 

...britanicii chiar fac nişte seriale fabuloase, chiar şi când nu e vorba de politică :). Am descoperit Mistresses la recomandarea soră-mii. Bănuiesc că ar fi din cauză că îmi place etica aplicată. Orişicum, în ciuda aparenţelor, nu e deloc un Sex and the City britanic, ci o poveste despre alegeri, morală şi, mai ales, despre tabuuri. Nerecomandat persoanelor excesiv de exigente cu bunele moravuri.

...în SUA pare-se că a pornit o mişcare destul de interesantă de promovare a revenirii la etalonul-aur. De-a lungul timpului (şi mai ales în timpul crizei financiare) au mai fost voci care au militat pentru întoarcerea la acoperirea în aur în politica monetară, însă e interesant felul în care argumentele se conturează acum într-o campanie (Gold Standard 2013) ce pare să pornească dinspre zona neguvernamentală. De văzut ce se va întâmpla.

...a cam dispărut subiectul confiscării averilor ilicite de pe agenda publică. Din păcate, cred că o intenţie bună (şi, de altfel, o obligaţie asumată de România, cel puțin prin Convenţia ONU împotriva Corupţiei) este îngropată din nou din cauza comunicării defectuoase şi a amestecării merelor cu perele. În fine, măcar aşa am avut plăcerea să mă delectez cu o publicaţie WB&UNODC ce şedea în aşteptare din noiembrie - On the Take:Criminalizing Illicit Enrichment to Fight Corruption. De consumat alături de excelentul documentar realizat de cei de la PBS/ Frontline - The Untouchables, care investighează motivele pentru care nu există condamnări în justiție pentru cei care au contribuit prin fraudă la criza financiară:

Watch The Untouchables on PBS. See more from FRONTLINE.

...cât de fascinantă e nu doar viaţa, ci şi moartea unui personaj fabulos cum este Don Andrea Gallo. Preotul „care s-a descoperit om”, incomod în sânul Bisericii Catolice din atât de multe motive (a fumat marijuana în Primăria din Genova ca protest, a susţinut comunitatea LGBT şi nevoia unui Papă gay, a cântat Bella Ciao după slujbă), a avut un cortegiu format din umbrele colorate, steaguri multicolore şi „ciao bella ciao”. Alături de ultimele discursuri ale Papei Francisc despre nevoia de transparenţă în sistemul financiar şi de trecerea la acţiune cu chiar Banca Vaticanului, e un semn că ceva se schimbă în Biserica Catolică.

...a murit Georges Moustaki. Aşa că ziua mea se încheie, melancolic ca în noaptea de mai de acum vreo 15 ani, când, via Dilema (încă), Radu Cosaşu m-a făcut să cotrobăi muzical prin toată boema franceză:

Hapciu!

Read More

când celebrităţile vor să schimbe lumea

Ce au în comun Beyonce, Ben Affleck, Alicia Keys, Justin Timberlake, Cindy Crawford şi alte multe staruri zilele acestea? Ca şi milioane de alţi oameni, mai obişnuiţi sau nu, se uită cu interes la ceea ce mulţi numesc o decizie istorică pentru lumea civilizată: Curtea Supremă din Statele Unite analizează legalitatea căsătoriei între persoane de acelaşi sex. Campania din social media a crescut la dimensiuni fabuloase, pe care nicio altă cauză socială/civică nu mi se pare a o fi atins până acum. Cei mai vizibili promotori, Human Rights Campaign au peste 1.400.000 de like-uri pe Facebook şi vreo 250.000 de followers pe Twitter. Iar mesajele de pe Facebook şi Twitter ale celebrităţilor merg de la simple menţionări până la personalizarea mesajelor şi prăjituri asortate.

  

Nu o să intru în detaliile legate de cazul în sine – sistemul de justiţie american este oricum foarte complicat, iar articolele de bună calitate pe această temă nu lipsesc. Wall Street Journal, de exemplu, a dedicat spaţii ample dezbaterilor, iar live blogging-ul de la Curtea Supremă a fost un must-have de la media generalistă de tipul New York Times până la cea de business de tipul Bloomberg.

Aseară mi-am schimbat şi eu poza de profil cu semnul egalităţii. Dintr-o convingere intimă şi îndelung construită. E posibil ca faptul că am trăit într-o familie de medici liberală în gândire mi-a lăsat spaţiul necesar de a nu gândi în termeni discriminatorii. E posibil şi să nu fi fost suficient dusă la biserică. Dar ceea ce mi se pare fundamental, dincolo de faptul că pentru mine căsătoria nu este o instituţie relevantă, este ca cei care au nevoie de acest gen de gest, indiferent de preferinţele sexuale, să îl poată face.

Deşi idealistă din fire, nici nu-mi imaginez că o dezbatere publică pe această temă este încă posibilă în România. Suntem încă la stadiul în care elevii care au şansa de a învăţa într-un liceu deschis la minte, cum este Colegiul Bilingv George Coşbuc din Bucureşti, sunt consideraţi „victime ale propagandei sexuale”. Nu aş vrea să reiau un subiect pe care s-au scris prea multe. Păstrez doar cu sfinţenie cele 124 de comentarii primite săptămâna trecută la un post despre apelul lansat de 30 de ONG-uri pentru boicotareaColegiului Coşbuc.

Mă bucur că în lista mea de prieteni există oameni rezonabili care ştiu să privească dincolo de extremismul celor care văd propogandă acolo unde există doar normalitate. Mă bucur însă şi că argumentele creştine sau pur şi simplu homofobe sunt un duş rece pentru cei care ne imaginăm că genul acesta de toleranţă va fi uşor de promovat. Şi păstrez comentariile tocmai ca să-mi amintesc de ce teatrul absurdului s-a născut în România. O ţară în care există un cerc studenţesc care a ales să renunţe la serviciile unei bănci (BCR) pentru că Fundaţia ERSTE, acţionara majoritară a BCR, susţine minoritatea LGBT.

Nu sper, aşadar, la o dezbatere similară în România. Iar ea nici nu va exista atâta vreme cât lumea se ceartă din când în când pe bloguri sau în social media. Genul de campanie şi genul de dezbatere care au loc în SUA în acest moment este de neimaginat. Însă mi-aş dori să învăţăm de aici că şi celebrităţile sunt bune şi la altceva decât entertainement şi cancan. Iar atunci când mai multe persoane din spaţiul public îşi vor asuma deschis preferinţele sexuale sau suportul pentru diversitate, cred că vom avea o şansă mai mare de a obţine ceva natural: a pune subiectul pe agenda publică şi a-l dezbate cu adevărat. 

Cenzorii își dau silința să arate că propria-mi nefericire este consecința rătăcirii mele, rezultatul excesului: îmi este cu atât mai greu să-i contrazic cu cât nu văd limpede în ce constă rătăcirea și unde se află excesul. (Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian)

P.S. Acesta este primul post dintr-o serie de blog-sincron alături de doi domni minunaţi. Îi găsiţi aici şi aici. 

Read More