cât de pregătită este România pentru schimbare?

Change Readiness Index 2012 arată o Românie cu o slabă capacitate economică şi socială de adaptare la schimbările profunde care afectează lumea post(?) criză. Cercetarea arată imagini contrastante dintr-o ţară care are cele mai puţin eficiente „plase de siguranţă” sociale pentru categoriile sărace sau vulnerabile (cel mai slab scor din cele 60 de ţări evaluate), relaţii stat-business care par a arăta mai rău doar în Rusia, Venezuela şi Bangladesh, dar care se află pe locul cinci în ceea ce priveşte dezvoltarea IT&C şi pe unul din primele şapte locuri la capitolul capital uman.

Am descoperit cu încântare Change Readiness Index - un nou indice lansat pe 26 aprilie 2012 de Overseas Development Institute (dacă aş avea o listă de think-tank-uri preferate, ODI sigur ar fi pe primul loc :) şi KPMG. Din păcate, ştirea a rămas neobservată în România, deşi rezultatele înregistrate oferă o imagine îngrijorătoare privind capacitatea noastră de a face faţă unui context economic nesigur.

Indicele a pornit de la premisa că, într-o lume în care provocările şi oportunităţile apar cu o dinamică fără precedent, capacitatea de adaptare a statelor la schimbare (change readiness) poate fi un factor cheie care determină abilitatea ţării de a avea o creştere susţinută pe termen lung şi de a oferi un standard de viaţă ridicată cetăţenilor ei. Şi pentru a măsura capacitatea unui stat de a se adapta la riscurile provocate de schimbare, dar şi pentru a profita de oportunităţile apărute, trebuie luate în calcul trei elemente:

1. Capacități economice: generate atât de mediul de afaceri, cât şi de politicile guvernamentale în domeniu.
2. Capacități de guvernare: ale guvernului, dar și ale cadrului instituțional
3. Capacități sociale: legate de caracteristicile societății, societatea civilă etc.

Cum stă România?

Uf, cam rău – ocupă locul 44 (un punctaj de 0.37/1.00) din 60 (rezultatele detaliate pot fi găsite aici). Majoritatea ţărilor cuprinse în indice sunt economii emergente sau în curs de dezvoltare, iar deasupra noastră se află Cambodgia, Paraguay, Egipt etc. Ceea ce este și mai frapant este faptul că există o discrepanţă semnificativă de adaptare la schimbare în ce priveşte cadrul economico-politic şi cel social. De asemenea, şi în cadrul sub-indicatorilor există diferenţe notabile:

Sursa datelor: Change Readiness Index 2012 

În ceea ce priveşte capacităţile economice, este de remarcat că în vreme ce România pare a avea o deschidere economică (cu un scor rezonabil de 0.56) ce permite diversificarea bunurilor şi serviciilor prin inovare şi tehnologizare, la alţi doi indicatori România pare a avea probleme semnificative afectează dezvoltarea economică: climatul investiţional (0.23) ce nu permite dinamismul afacerilor şi piaţa muncii (0.22) căreia îi lipseşte flexibilitatea.

În cadrul indicatorului privind capacităţile de guvernare, lucrurile rezultatele slabe se anunţă ceva mai echilibrate, indicatorii privind eficienţa administraţiei publice, reglementarea financiară şi managementul riscului înregistrând scoruri mediocre între 0.32 şi 0.36 puncte. Desigur, acestea nu sunt noutăţi, însă este de remarcat scorul minimal înregistrat la capitolul relaţii stat-business (0.16!). Acest indicator evaluează măsura în care acţiunile guvernamentale sunt în linie cu nevoile mediului de afaceri, ducând la investiţii şi creştere a productivităţii. Din păcate, nici acest rezultat nu este o surpriză, el fiind în linie cu cel mai slab scor (locul 140/142) înregistrat de România în Global Competitiveness Report la capitolul „transparenţa politicilor guvernamentale”.

Chiar şi în cadrul indicatorului privind capacităţile sociale, la care România stă mai bine, sunt diferenţe semnificative: în vreme ce capitalul uman (0.76) şi IT&C (0.69) sunt elemente ce pot aduce avantaje competitive în faţa schimbărilor globale, alte elemente determinante pentru capacitatea socială de schimbare înregistrează scoruri îngrijorătoare. România stă foarte prost (0.17) la „plasele de siguranţă” părând a avea reale probleme în a oferi categoriilor sărace sau vulnerabile programe sociale eficiente în combaterea efectelor şocurilor produse de schimbări.

O notă specială la acest capitol merită făcută pentru scorul obţinut la indicatorul societate civilă (0.36), care este cu doar 0.01 mai mare ca cel obţinut la capitolul administraţie publică. Cum ar spune-o Pittiş, toţi suntem puţin luaţi...

În loc de concluzie...

De ce cred că este vital să ne uităm la acest tip de indici? Dincolo de căutarea frenetică a României în diferite topuri („Dar cine a luat o notă mai mare?”), aceste cercetări au marele avantaj de a ne oferi o imagine realistă asupra a ce probleme trebuie să abordeze politicile unei ţări. Mai lipseşte doar ca cineva să observe aceste probleme şi să ne dorim politici bazate pe date reale...

Read More

două probleme de sistem în managementul fondurilor europene

Ca om care are ceva experienţă în lucrul cu fondurile europene, nu pot să nu fiu uimită în faţa dezbaterii foarte haotice cu privire la ce se întâmplă de s-a ajuns la suspendarea plăţilor pe Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (POSDRU). E umitor şi că în faţa acestui eşec nu avem responsabili. Pentru mine însă motivele pot fi rezumate la două elemente de sistem: nu prea ştim ce înseamnă de fapt fondurile europe şi ineficienţa generală în managementul fondurilor publice.

1. Concentrarea pe absorbţie şi nu pe impact

Probabil cea mai importantă problemă în gestionarea fondurilor europene în România este aceea că uităm de ce primim aceşti bani. Nu cred că este adevărat faptul că ei ni se cuvin – ei vin ca urmare a unei politici de investiţie a UE, chiar dacă politica regională a UE funcţionează şi pe principiul solidarităţii, având ca obiectiv reducere disparităţilor economice, sociale şi teritoriale între regiunile europene.

De aceea, a spune că ni se cuvin aceste fonduri este cel puţin inexact. Citând din chiar descrierea oficială a politicii regionale, „Leaving these disparities in place would undermine some of the cornerstones of the EU, including its large single market and its currency, the euro.” Aşadar, este mai curând o investiţie a UE în regiuni, pentru a evita efectele acestor disparităţi asupra funcţionării sale în ansamblu. Biblic, este o investiţie în a învăţa regiunile să pescuiască singure, astfel încât să nu fie necesară hrănirea lor cu peşte generaţii la rând. Şi noi avem acces la ele, în virtutea faptului că suntem stat membru:

Mecanismul prin care noi ajungem să avem acces la fondurile europene este aşadar strâns legat de a lua în calcul de fiecare dată (şi pentru fiecare proiect în parte) the big picture – mai exact, Comisia Europeană monitorizează impactul fondurilor europene într-un anumit stat membru nu doar la nivel de certificare a plăţilor (cheltuirea corectă “contabiliceşte” a fondurilor), ci şi (mai ales, aş spune eu) la nivel de atingere a obiectivelor de impact (adică a dovedi că odată implementat un proiect el ajută la îndeplinirea unui obiectiv superior, care ajută la îndeplinirea obiectivului superior şamd):

Să ne imaginăm că o mamă i-ar da copilului 50 de lei şi îi spune că trebuie să se încadreze în buget pentru a cumpăra făină, drojdie, zahăr şi fructe (cheltuieli eligibile) pentru a găti o plăcintă cu mere (obiectiv). Respectivul copil se duce la piaţă şi cumpără 13 kg de făină, 100 de cuburi de drojdie, 2 pliculeţe de zahăr şi 1 măr. Evident, nu a greşit cu nimic în privinţa categoriilor de alimente pe care trebuia să le cumpere. Însă aceste ingrediente nu vor putea fi folosite pentru plăcinta propusă. Sigur, făina va sta bine în cămară, drojdia probabil se va strica, iar zahărul şi mărul vor trebui suplimentate cu un nou drum la piaţă şi cu resurse suplimentare.

Desigur, nu o va încălzi cu nimic pe aceasta că au fost cheltuite toate fondurile pe categoriile stabilite de preţ. După cum sigur nu ar fi deranjat-o cu nimic dacă un copil cu ceva tehnici de negociere ar cheltui doar 15 lei, reuşind ca în aceşti bani să includă 1 kg de făină, 1 cub de drojdie, 1 kg de zahăr şi 7 mere. Pentru că deşi nu au fost cheltuiţi toţi banii, scopul final va fi atins.

Diferenţa între această ipostază şi utilizarea fondurilor europene este doar aceea că unui copil îi poţi ierta neştiinţa în urmărirea scopului final sau lipsa artificiilor de tip „mai mult cu mai puţin”, în timp ce unui stat nu i se poate ierta nici incapacitatea de a urmări obiectivele de politică publică. Inutil poate să menţionez că în actuala situaţie nu avem nici o absorbţie sănătoasă (statul a cheltuit în proiecte, la31 ianuarie, 15.60% din fondurile europene alocate, în timp ce Comisia Europeană ne-a rambursat doar 5.55%), nici proiecte de impact (căci într-un final contează destul de puţin dacă absorbim doar 10% din toate fondurile dacă sunt atinse obiectivele propuse).

2. Sistemul de achiziţii publice defectuos

Un alt element care este prea puţin luat în calcul atunci când se evaluează mecanismul românesc de atragere de fonduri europene este acela că acest proces se desfăşoară sub incidenţa aceluiaşi cadru care reglementează şi achiziţiile publice. Ori problema ineficienţei şi risipei procesului de achiziţii publice sunt probabil cea mai gravă problemă românească în acest moment.

Iar asta se vede în multe locuri: de la rapoartele Comisiei Europene în cadrul MCV care insistă asupra necesităţii de a „demonstra rezultate mai bune în ceea ce privește frauda în domeniul achizițiilor publice”, la Global Competitiveness Report 2011-2012 al World Economic Forum care plasează România pe locul 107 (din 142) pe indicatorul „wastefulness of government spending”, la cei 16.661.343.017 EURO evaluaţi de cei de la porcisme.ro http://porcisme.ro ca fiind banii furaţi/risipiţi din banii publici, până la taximetristulcare se plânge că îşi rupă maşina în gropi pentru că „De unde drumuri dacă ăştia ne fură cu achiziţiile lor publice trucate?!”.

Aşa că în mod evident şi fondurile europene, derulate prin aceleaşi proceduri, sunt afectate în fiecare etapă presupusă de procesul achiziţiilor publice:

În cazul fondurilor europene, această perioadă corespunde cu elaborarea Programelor Operaţionale, dar şi cu pregătirea fiecărei cereri de propuneri de proiecte. Printre problemele majore din această etapă, apar:

a. Dezbaterea publică minimală în elaborarea documentelor programatice (adică cele ce dau viziunea asupra a ce se va finanţa) – ceea ce duce de cele mai multe ori la o închistare a filosofiei despre unde şi cum se cheltuiesc fondurile europene. Este extrem de trist că în majoritatea acestor documente strategice sunt aproape copiate obiectivele din strategiile de la nivelul UE. Ideea cu aceste Orientări Strategice Comunitare este de a oferi o direcţie pentru statele membre şi nu a le trece ad litteram în strategiile naţionale.

b. O prioritizare cel puţin ciudată în cheltuielile publice – pentru fiecare dintre proiectele finanţate din fonduri structurale, bugetul este format dintr-un procent finanţat de UE, un procent finanţat de bugetul naţional şi un procent finanţat de fiecare dintre beneficiari. Dacă ne uităm la bugetul de stat, vedem că banii alocaţi pentru proiectele din fonduri europene sunt cu 56.81% mai mulţi în 2012 faţă de 2011. Acest lucru este îmbucurător, însă din păcate se întâmplă foarte târziu.

c. Absenţa actualizării programelor operaţionale la evoluţiile socio-economice – în mod evident, deşi programarea acestor fonduri se face la nivelul UE şi al statelor membre pe o perioadă de 7 ani, asta nu înseamnă că totul trebuie să rămână neschimbat. Asta deşi în ultimul Raport Strategic privind implementareaprogramelor 2007-2013 transmis CE în ianuarie 2010 Guvernul României afirmă că „In addition, in 2010, consideration will be given to the need of revising some of the targets set out in NSRF and the operational programmes, due to the impact of the financial crisis or various social and economic factors, as well as the projections of the indicators in question by the end of the programming interval.”. Din câte ştiam eu, piaţa muncii este unul dintre punctele-cheie afectate de criza economică. Cu toate acestea o simplă căutare prin Ghidurile pe baza cărora se evaluează finanţarea din POSDRU (cel general şi cele specifice) arată că cuvântul „criză” apare de 0 ori din 2009 până acum.

În această etapă se stabileşte metoda prin care vor fi alocate fondurile şi forma în care va avea loc, criteriile de evaluare etc. Fondurile structurale şi de coeziune sunt administrate sub formăde shared-management, ceea ce înseamnă că autorităţile naţionale sunt cele care „desenează” sistemul de management şi control al acestora, CE având doar un rol de supervizare. Tocmai de aceea, „vina” pentru managementul slab al fondurilor europene revine autorităţilor naţionale şi la acest nivel are legătură cu:

a. O birocraţie excesivă în documentaţia solicitată accesării fondurilor – am arătat aici cam care este diferenţa dintre tipul şi numărul de documente pentru un contract pe fonduri europene derulat direct de CE şi unul gestionat de autorităţile române. Trecând peste faptul că nu ştiu în ce măsură există capacitatea autorităţilor de management de a verifica toate aceste documente, mă întreb la ce folosesc documente în n exemplare într-o lume care militează din ce în ce mai mult pentru un consum mic de hârtie, în care teoretic cheltuim resurse pentru sisteme informatizate de alocare a fondurilor şi mai ales în care capacitatea statului de a verifica dacă un solicitant este sau nu „viabil” nu ar trebui să se limiteze la citirea unor declaraţii pe proprie răspundere.

b. Reglementarea de dragul reglementării – aceasta îndepărtează tocmai categoriile de potenţiali aplicanţi care au capacitatea cea mai puternică de a da un sens şi un impact în lumea reală acestor fonduri (IMM-uri, ONG-uri şi alte structuri mici de la nivel local/ comunitar). Într-o perioadă în care UE pregăteşte o propunere demodernizare a sistemului de achiziţii publice care are ca principal obiectiv „simplificarea regulilor şi procedurilor şi flexibilizarea lor”, domnul Orban spune că trebuie să introducem „reguli mult mai stricte”. Mă îndoiesc de faptul că acest lucru este necesar sau eficient.

c. Criterii de evaluare ciudate – acestea duc, la rândul lor, la suprapuneri sau la lipsa de impact a unor proiecte. De exemplu, cu ce mă încălzeşte un indicator de evaluare de tipul „x funcţionari publici instruiţi în y” dacă nu am şi un mecanism pentru a păstra respectivii funcţionari în sistem? Aici cred că principala problemă stă în lipsa de integrare a obiectivelor de politici publice finanţabile din fonduri europene cu cele finanţate la nivel naţional, ceea ce scade şansele ca absorbţia banilor europeni să ducă la un impact semnificativ.

În această fază se întâmplă competiţia propriu-zisă de proiecte şi se selectează beneficiarii contractelor. Impresia mea este că acest pas are de suferit din cauza a două probleme majore:

a. Evaluarea şi selecţia superficială a proiectelor – are loc mai ales din cauza criteriilor stabilite deficitar în etapa anterioară, dar şi pentru că evaluarea în sine are loc pe principiul după care acestea au loc este unul de tipul bifării depunerii unor documente. Astfel se ajunge la proiecte care sunt cvasi-similare, la diferenţe de performanţă între proiecte care ar trebui să ducă la implementarea aceleiaşi politici (chiar dacă abordările pot fi diferite, trebuie totuşi urmărită fluiditatea politicii la nivel naţional) sau cum unii beneficiari ajung să intre în incapacitate de derulare a activităţilor (din perspectiva mea este inadmisibil să i se acorde un contract de câteva milioane de euro unei organizaţii care nu are capacitatea financiară de a avansa plăţile – el poate aplica, dar este de datoria evaluatorilor să îl respingă dacă bilanţul său arată că nu poate duce un proiect).

b. Întârzierea în contractare şi absenţa unor mecanisme de sincronizare – atâta vreme cât diferenţa temporală între depunerea unui proiect şi începerea efectivă a acestuia depăşeşte uneori un an, respectivul proces are de suferit puternic.De exemplu, bugetul depus de o organizaţie la momentul 2009 va fi semnificativ afectat dacă proiectul începe la sfârşitul lui 2010 (fie şi doar luând în calcul creşterea TVA-ului sau inflaţia). De asemenea, nimic nu obligă o organizaţie care şi-a propus să deruleze cursuri privind Codul muncii în 2010 şi care erau programate pentru martie 2011 să le adapteze la noul Cod al muncii intrat în vigoare la 1 mai 2011 – respectiva organizaţie îşi va fi îndeplinit obligaţiile contractuale, va fi bifat activitatea şi rezultatele, chiar dacă utilitatea respectivului proiect tinde către 0.

Această etapă pare a fi mai curând una în care autoritatea de management/ contractantă are un rol de monitorizare, în timp ce beneficiarul proiectului execută cele propuse, procesul finalizându-se cu încheierea contractului şi evaluarea acestuia. Cu toate acestea, cred că principala problemă apărută în această etapă a gestionării fondurilor europene nu se găseşte neapărat la beneficiar ci în:

a. Mecanisme de monitorizare şi supervizare ineficiente la nivelul Autorităţilor de Management – acestea duc dela o executare punctuală a activităţilor fără atenţie dată impactului, la efecte mai grave cum sunt neregulile şi fraudele. Absenţa acestor mecanisme merge de la lipsa unor standarde "de calitate" pentru proiectele în implementare în favoarea unui sistem bazat pe bifat activităţi, la absenţa unui corp profesional de „manageri de contracte” profesionişti care să înţeleagă că fiecare proiect reprezintă un pas în implementarea unei politici publice prin fonduri europene (faţă de un „ofiţer de proiect” care are mai curând un rol de evaluare a conformităţii).

b. O implementare a proiectelor care ignoră managementul riscurilor – pentru că un sistem de control intern şi extern depinde în mare măsură de o evaluare a posibilelor riscuri din diferitele etape ale unui proiect. Acesta este un instrument care poate identifica atât riscurile de natură financiară (cele care fac ca rambursările să fie întârziate sau ca valorile pre-finanţărilor să fie modificate din cauza incapacităţii de plată a respectivelor sume), cât şi acele elemente care pot duce la o calitate scăzută a unor proiecte sau la un impact minimal al acestora.

c. Cadrul incert de responsabilitate şi lipsa de coordanare în monitorizarea proiectelor – probabil una dintre cele mai întâlnite „boli” ale sistemului instituţional românesc, lipsa de integrare între diferitele organisme de control face ca „maioneza” gestionării fondurilor europene să se taie, chiar dacă în respectivul bol sunt şi ouă, şi ulei, şi sare. O exemplificare a acestei slăbiciuni de cooperare inter-instituţională este POSDRU, în care, deşi problemele erau sesizate de ceva vreme, nu se ştie cine este vinovat pentru suspendarea plăţilor. Asta deşi avem responsabilităţi de control şi prevenire a neregulilor şi la Autorităţile de Management, DLAF, ministere, Curtea de Conturi etc.

d. Evaluarea finală rezumată la eligibilitatea cheltuielilor şi a activităţilor – din nou, şi aici indicatorii de impact ar trebui să reprezinte principalul criteriu luat în calcul. De asemenea, performanţa în implementarea proiectului nu mi se pare suficient evaluată – eu nu am văzut la nicio Autoritate de Management o astfel de clasificare a contractelor finalizate, deşi, spre exemplu, la POS Transport îţi poţi da seama relativ uşor de eficienţa utilizării fondurilor pe kilometrul de şosea.

*****

Desigur, există un motiv concret pentru care este greu să pui exact degetul pe cauza eşecului în atragerea fondurilor europene: problemele sunt atât de multe şi diverse, schimbările au fost atât de precipitate şi subiectul ignorat atât de mult timp încât este clar că aceste cauze pot fi cu greu rezumate. 

De asemenea, există multe probleme verticale care fac procesul de accesare a fondurilor europene dificil: resursa umană volatilă şi uneori nespecializată din Autorităţile de Management, superficialitatea implicării stakeholder-ilor în proces, întârzierile în rambursare şi managementul financiar instabil, beneficiari care se trezesc cu proiectele aprobate deşi bâjbâie în înţelegerea mecanismului acestora etc.

Dincolo de acestea, eu cred că motivele prestaţiei slabe în gestionarea română a fondurilor europene pot fi explicate prin problemele de sistem cauzate de obsesia pentru absorbţie şi de o gestionare defectuoasă a achiziţiilor publice, în general. Cât despre soluţii...în episodul următor.

Read More

Micul Prinţ şi protestele

Sursa: monotremu.blogspot.com

Când am văzut pentru prima dată imaginea alăturată, am avut un gol în stomac, amintindu-mi înţeleptele cuvinte ale Micului Prinţ: „Oamenii mari nu pricep niciodată nimic şi este obositor pentru copii să le dea întruna explicaţii.” Mi-l imaginez pe acesta şocat în faţa acestei situaţii. Pentru că, după zile de proteste, se tot repetă două întrebări: „până la urmă, împotriva a ce se protestează?” şi „iar acum ce urmează?”.

De ce protestează oamenii?

Vineri am participat la o întâlnire tare interesantă: ONG-işti şi oameni din altă lume, în care democraţia şi idealismul pragmatic au vârste asemănătoare, care se numără în sute de ani. La întrebarea acestora din urmă: despre ce este vorba, de fapt?, răspunsurile au fost la fel de diferite precum pancartele din Piaţa Universităţii: corupţie, sărăcie, o clasă politică în care nimeni nu mai crede etc.

Nu cred că întrebarea a primit un răspuns concludent, pentru simplul motiv că nu există unul. Este extrem de greu să pui într-un singur cuvânt toate frustrările adunate de o mulţime care s-a plâns puţin sau deloc de ceea ce se întâmplă. Evident că în ochii unor decidenţi rupţi de lumea reală acea mulţime poate părea o casnică ce nu a crâcnit în mai bine de 20 de ani de mariaj, iar acum brusc pleacă ţipând aproape isteric: m-ai înşelat, m-ai bătut, nu ai dus gunoiul, nu ai fost la şedinţele cu părinţii, mai ţii minte petrecere din iunie 2005 când m-ai făcut de râs de faţă cu prietenele mele?

Adevărul este că unii oameni au o limită de rezistenţă extrem de ridicată şi că este şi mai greu să identifici acea linie fină după care personajul de mai sus nu mai crede că ceva se va schimba şi pleacă. Picătura care umple paharul poate fi în egală măsură un copil cu amanta sau faptul că soţul iar nu a îndoit tubul de pastă de dinţi. Şi niciunul dintre motive nu este mai frivol dacă ne gândim că ele au aceeaşi consecinţă.

La fel şi cu o ţară care nu şi-a strigat frustrările decât timid, sperând de fiecare dată că cei care o conduc îşi vor ţine promisiunea şi se vor îndrepta. Psihoterapeuta mea ar numi asta negare a realităţii şi incapacitate de a pune limite. Eu aş fi de acord cu ea şi mi-aş spune că vina este, ca de obicei, împărţită. Şi această vină, la care cei mai mulţi dintre noi sunt părtaşi, a făcut ca România să arate aşa:

Iar românii aşa:

Ce înseamnă asta? În afară de faptul că îmi plac statisticile, este evident că sunt extrem de multe probleme...Iar lista poate continua şi deveni mai diversă de atât, la fel ca şi picătura care poate umple oricare dintre aceste pahare.

Sursa: en.wikipedia.org

Pentru acest moment precis, picătura care a umplut paharul celor mai mulţi poate fi căutată la domnul...Maslow. Dacă ne uităm la piramida nevoilor şi la statisticile de mai sus, este clar că nevoile nesatisfăcute ale unui procent semnificativ de români au derapat din nivelul de siguranţă către nivelul cel mai de bază, dacă 42% dintre români nu au avut suficienţi bani pentru mâncare în ultimul an... De asemenea, în funcţie de standardul de viaţă cu care o persoană este obişnuită, sigur că orice treaptă coborâtă în ierarhia nevoilor poate fi o picătură care umple un pahar.

Cum s-au sincronizat aceste picături? Dacă ne gândim la evenimentul care a declanşat protestele – legea sănătăţii –, cred că perspectiva (justificată sau nu de realitate) de a nu avea satisfăcută o nevoie de siguranţă (sănătate) a arătat multora o imagine neplăcută în care mai devreme sau mai târziu ar putea ajunge la baza piramidei.

Şi acum ce?

Cred că este absurd să acuzi mulţimea care se revoltă că nu are un program, o petiţie sau soluţii. Strategiile, programele, legile se fac cu cap, uitându-te cu atenţie la probleme, la posibile soluţii, analizând posibilul impact al acestora, discutând cu cei ce se pricep şi cu cei care vor fi afectaţi de măsurile luate. Tocmai de aceea dăm bani prin taxe şi impozite unor instituţii care ar trebui să aibă capacitatea de a găsi soluţii şi de a le implementa.

Aceste soluţii nu se întâmplă de pe o zi pe alta şi în niciun caz lipsa unei proclamaţii a protestarilor nu face manifestaţia mai puţin legitimă. Este suficient faptul că problema este conştientizată. Pentru moment ajunge un J’accuse!.

Ceea ce se poate face însă de pe o zi pe alta, după conştientizarea problemei, este să ne recunoaştem vina. Iar vina este aceea că mult prea puţini dintre noi au recunoscut că aşa cum cerem responsabilitate a autorităţilor, politicienilor, companiilor etc. trebuie să ne cerem şi nouă responsabilitate. Cea mai bună lege din lume nu îşi va avea efectele dorite dacă nu există mecanisme de control din partea celor afectaţi de ea.

Punga de gunoi nu se duce singură la ghenă dacă nu îi spui celuilalt că ar trebui să facă asta şi degeaba îl părăseşti dacă nu i-ai spus de prima dată că asta se va întâmpla dacă nu îndoaie tubul de pastă de dinţi…

Responsabilitatea individuală ar trebui să culmineze, când restul încercărilor au rămas fără răspuns, cu protestele. Până atunci, câţi ne-am dat timpul să completăm hârtii sau să scriem e-mailuri care să însemne responsabilitate? Adică: 

• Ai votat?
• I-ai scris preşedintelui să îl întrebi cât a îndeplinit din ce a promis?
• I-ai scris senatorului din colegiul tău să îl întrebi cât a îndeplinit din ce a promis?
• I-ai scris deputatului din colegiul tău să îl întrebi cât a îndeplinit din ce a promis?
• I-ai scris primarului tău să îl întrebi cât a îndeplinit din ce a promis?
• I-ai scris consilierilor locali să îi întrebi cât au îndeplinit din ce au promis?
• Ai scris/telefonat la primărie/ consiliu local să ridice copacul acela căzut?
• Ai scris/telefonat la protecţia consumatorului sau la o altă instituţie când ţi-au fost încălcate drepturile?
• Ai participat la vreo dezbatere publică?
• Ai direcţionat 2% către un ONG care face ceva cu care rezonezi şi care face ce nu ai tu timp să faci?
• Câte plângeri ai făcut faţă de compartamente abuzive ale poliţiei, funcţionarilor publici etc.?

Iar lista poate continua…cu acţiuni care iau mai mult sau mai puţin timp, cu drepturi şi legi care sunt mai mult sau mai puţin cunoscute. Nu spun că aceste acţiuni individuale vor schimba foarte multe, dar sigur mai mulţi care sunt responsabili îi vor forţa şi pe ceilalţi să îşi facă partea lor de treabă. Părerea mea. Şi a Micului Prinţ: “Oamenii au dat uitării adevărul acesta. Tu însă nu trebuie să-l uiţi. Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit. Tu eşti răspunzător pentru floarea ta.” 

Read More

Un motiv pentru a ieşi în piaţă. Chiar şi pe tocuri.

Update: 

Am fost şi m-am simţit ca Alice în Ţara Minunilor pentru că l-am întâlnit pe dânsul:

Sursa: www.pancarte.org

Nu am fost în viaţa mea la proteste, fiind tot timpul convinsă că de altceva este nevoie pentru a face schimbări majore (structurale, organizate, profunde). Sâmbătă seara însă am fost la Universitate pentru un motiv extrem de simplu: am vrut să ies din bula mea şi să văd dacă ce îmi imaginez eu despre oamenii din jurul meu este chiar aşa. Ce am învăţat despre ţara mea?

Sâmbătă, la o excelentă pizza alături de soră-mea şi prietenul ei, ne uitam la Antena 3 la ce se mai întâmplă cu protestele de prin România. Da, mă uit extrem de mult la A3. Or fi isterici pe alocuri, or fi fanatici, însă măcar în cazul lor am o „cheie de lectură” – adică ştiu clar în ce galerie sunt şi asta îmi dă posibilitatea de a-i asculta cu acest disclaimer în minte. Aşa că ne-am zis că ar trebui să vedem cu ochii noştri ce se întâmplă.

Ne-am pus superbele căciuli din Moscova şi am ieşit. Evident, cu maşina. Am fost întâi la Cotroceni, unde era o parte din oameni. Am parcat frumos, ne-am dus printre oameni şi ne-am uitat cuminţi la mulţimea care scanda. După puţin timp, oamenii s-au prins că nu prea avea rost să stea acolo. Era seară de weekend şi doar nu reacţiona cineva atunci – reacţiile se întâmplă luni, dimineaţa, după regulile de PR, nu? Aşa că s-au întors la Universitate.

Ne-am mutat şi noi, evident, tot cu maşina. Am parcat iar frumos, ne-am dus printre oameni şi ne-am uitat cuminţi la mulţimea care scanda la Universitate. Acolo am stat câteva ore bune. Suficient pentru o răceală superbă, dar şi pentru a învăţa câte ceva despre motivele pentru care o persoană ca mine (care crede că protestele nu vor schimba mare lucru şi că psihologia mulţimilor face ca oamenii să se adune şi fără să ştie de ce) ar trebui să experimenteze un astfel de eveniment:

Întâlnire cu ţara mea

Recunosc că nu ştiu cum e ţara în care trăiesc. Am trăit toată viaţa într-o bulă, în micul meu univers, cel în care oamenii sunt educaţi, reacţionează la argumente raţionale, prietenii sunt de cele mai multe ori înţelegători cu faptul că ieşi la bere mai târziu pentru că ai impresia că te lupţi cu corupţia, iar Bucureştiul este un minunat loc pentru a găsi piese de teatru geniale, cafenele care îndeamnă la vorbă sau cluburi unde poţi dansa şi în timpul săptămânii.

Primul şoc legat de această ţară a fost în anul în care am studiat în Roma. Mi-a fost atât de ruşine de compatrioţii mei. Peste tot: în metrou când exasperau cu acordeonul italienii, în staţia de autobuz când mă avertiza o bătrânică să am grijă că fură şi violează, la o conferinţă despre Eliade unde dormeau şi unde veniseră pentru că se dădeau pişcoturi, în momentul în care până şi în facultatea unde impresionau destul de mulţi români tot nu-şi puteau reţine un „a!” uşor dezamăgit când le spuneai că eşti din România.

Între timp, am trecut peste furia de a trebui să explic că nu toţi suntem aşa. Am acceptat, cu o oarecare tristeţe, că din aceeaşi ţară fac parte şi buni, şi răi. Ca peste tot. Am învăţat şi că obsesia imigranţilor români din Roma pentru jeans cu paiete sau pentru pantofi sport „de marcă” e poate construită şi de anii în care nu au avut acces la ele şi care le-au transformat de o manieră ciudată în „must have”.

Aşa şi la protest – sigur că mi-aş fi dorit să găsesc mai mulţi ong-işti sau cetăţeni care să ştie exact despre ce ar trebui protestat, sigur că toţi oamenii decenţi ar fi vrut să nu fie ciocniri violente, sigur că glumiţa celor de la Times New Roman cu „La manifestţia de ieri cîţiva protestatari nostalgici au strigat "Jos Iliescu!"” are şi o urmă (mare) de adevăr în ea.

Cu toate acestea, cred că protestele (eu nu simt nevoia să adaug non-violente, căci reacţiile violente sunt huliganisme, infracţiuni etc.) sunt un semn de normalitate, de sănătate a democraţiei. Iar la acesta nu cred că este vorba despre Arafat sau despre legea sănătăţii. Nici nu văd motive pentru a ne întreba pentru ce protestăm acum – este clar că vorbim de un pahar umplut şi cred ca acest comentariu explică foarte bine această stare.

Nu cred nici că este vorba despre politizarea acestui protest. De fapt, de ce ne-am teme de politizare? În toate ţările normale oamenii sunt politizaţi, ştiu dacă sunt liberali, socialişti etc. Sigur, este destul de ciudat să găseşti amestecate mesaje de genul „Salvaţi Roşia Montană” şi „Jos taxa auto”. Dar este îmbucurător că prin exprimarea nemulţumirilor prin proteste mobilizate pe Facebook în sfârşit nu mai suntem cu vreo 50 de ani în urmă, ci cu doar vreunul.

Eu mă duc şi în seara aceasta. Probabil pe tocuri. Nici acum nu voi scanda, ci mă voi uita cu atenţie la oameni. Probabil cu aceeaşi curiozitate antropologică. Cred că este important să ştiu pe ce lume trăiesc.

Read More

cel mai bun coleg de apartament

Cu ceva zile în urmă, Camera Deputaţilor a aprobat proiectul de lege privind gestionarea câinilor fără stăpân. Mai lipseşte doar ca legea să fie semnată de preşedinte şi va intra în vigoare. Deşi stă în Parlament de prin 2007 şi a generat multe dezbateri, legea nu rezolvă mare lucru – de fapt, cum bine spunea Toni Grecu la RFI, „în cazul câinilor vagabonzi s-a aruncat pisica!”. Asta pentru că legea spune că rămâne la latitudinea autorităţilor locale să se consulte de o manieră sau alta cu cetăţenii şi să decidă ce e mai bine.

Deşi sunt un fan al participării publice şi aceasta e o problemă în care chiar s-ar putea să avem o participare publică semnificativă, cred că mai curând această soluţie va fi un eşec. De ce? Pentru că indiferent de soluţia care va primi cele mai multe preferinţe (eutanasiere, adăposturi, sterilizare etc.), aceasta va fi oricum una temporară. În plus, cum bine observa un comentator la dezbaterea pornită de Vlad Petreanu, soluţiile acestea presupun nişte bani cheltuiţi din bugetele locale. Mai grav, dacă aleşii locali sunt suficient de „isteţi” încât să facă nişte consultări publice bine promovate (şi vor face, că doar urmează alegeri), banii alocaţi vor putea fi cheltuiţi într-o veselie, pentru că va exista pretextul susţinerii populare.

Şi atunci cum facem? Pentru că deşi nici măcar n-aş mânca un animal (sunt vegetariană de 11 ani), tot există momente în care îmi spun că mai bine ar fi eutanasiaţi câinii care mă fac să stau cu frica-n sân seara când...îmi plimb câinele.

„A murit Kriptonel”. Am primit de dimineaţă acest mesaj scurt. Alături de Kriptonel am crescut şi eu, şi soră-mea. În prima noapte când a fost adus acasă, am stat lângă el cu sora mea până către dimineaţă, căci nu ne înduram să lăsăm singurel ghemotocul acela de blană care scâncea. După prima băiţă, Mishu l-a înfofolit într-un halat de baie imens şi a stat lângă el din nou o noapte întreagă. Kriptonel avea o pasiune pentru şosete (le înghiţea cu totul când era mic) şi mamina îi fierbea un ou în fiecare dimineaţă. Îl striga Copilu’ chiar şi când s-a transformat într-un ciobănesc caucazian imens. Kriptonel în schimb o păzea, cam ca în reclama la FNI, când dormea vara pe canapeaua de pe verandă. În fiecare zi zdrăngănea din castronul lui. Ştiam atunci că în 5 minute va ajunge mamica acasă.

Când m-am aşezat la casa mea, am stat în principal singură, cu câteva excepţii (când am locuit în Roma, când a stat soră-mea la mine...). Acum 3 ani, mi s-a pus pata – vroiam un Kriptonel ca să stea cu mine. Şi l-am tot vrut, până când o prietenă mi l-a adus pe unul dintre puiuţii fătaţi de căţeluşa unei mătuşi. Ştiam cu câteva luni dinainte că îl va chema House şi începusem să repet plimbarea cu lesa în mână :)

Aşa a apărut cel mai bun coleg de apartament din lume: House. Deşi îmi tot spusese lumea că îmi va fi greu, că nu e la fel să ţii un câine în apartament etc, nu am regretat niciodată că îl am. Este una dintre cele mai mari surse de bucurie din viaţa mea, pentru că nimic nu se compară cu o drăgăleală de dimineaţă sau cu capacitatea lui de a fi fericit din mai orice. Evident, mă mai supără câteodată, însă între timp am învăţat să îi ador până şi obrăzniciile, pentru că ştiu că le face pentru că atenţia mea îl face fericit.

Aseară, cei de la TechSoup România au avut un eveniment tare simpatic despre cum poate societatea civilă să utilizeze mapping apps pentru a rezolva probleme sociale. Şi tot vorbindu-se despre un proiect care să promoveze donarea de sânge, concluzia a fost una un pic tristă: într-adevăr e un drum lung de la un like pe facebook până la a-ţi înfinge un ac în venă pentru a dona. Iar această concluzie cred că reflectă un fenomen extrem de larg răspândit în comunităţile din România: ne like protestele la care nu ajungem niciodată, ne revoltăm pe felul în care se cheltuiesc banii publici, dar nici măcar nu încercăm să ajungem la dezbaterile pe bugetele locale (câte şi cum or fie ele…), vrem să fim cetăţeni europeni, dar nu folosim cum trebuie fondurile care ar trebui să ne ducă acolo etc.

La fel şi în cazul câinilor vagabonzi. Nu îi vreţi eutanasiaţi? Atunci în loc să îi lăsaţi să moară mai lent şi mai crud în nişte adăposturi sinistre, luaţi-i acasă. Nu vă permiteţi să ţineţi un câine? Sunt sigură că o presiune publică destul de puternică ar putea face ca banii alocaţi pentru eutanasiere să fie transformaţi în hrană pentru animalele adoptate de un stăpân. Şi soluţiile pot lăsa loc de imaginaţie, cu singura condiţie ca varianta preferată de comunitate să nu fie doar o ştampilă la un referendum local, ci şi responsabilitatea comunităţii pentru decizia respectivă.

Altminteri, pentru mine, nu există nicio diferenţă dintre moartea vreunui Lăbuş prin eutanasiere şi moartea lui Kriptonel. Şi nu e cu nimic mai revoltătoare eutanasierea, decât faptul că Lăbuş nu a avut ocazia să fie colegul de apartament al cuiva. 

Read More

responsabilitate?

Prin decembrie anul trecut, cam aşa, cel pe care îmi place să îl numesc my coach  (chiar dacă lui nu-i place termenul) într-ale parteneriatului dintre sectorul non-profit şi cel profit mi-a pus în mână Corporation Be Good!, o poveste a CSR-ului, însă doar după ce mi-a spus să fiu atentă să nu înţeleg din asta că business-ul „trebuie” să fie responsabil.

parteneri

De atunci s-au adunat mai multe sute de pagini, câteva conferinţe, multe discuţii şi, în general, lumea s-a schimbat mult, iar relaţiile dintre societatea civilă şi business au evoluat sau au fost regândite ca urmare a crizei financiare. Chiar şi aşa, nimic nu a contrazis faptul că nu există niciun "trebuie" în responsabilitatea companiilor.

În România, anul acesta a adus o oarecare aliniere la trend-urile internaţionale în materie de responsabilitate a companiilor, proiecte (cam) multe finanţate din POSDRU care vorbesc despre CSR, până şi un proiect de lege privind guvernanţa corporatistă a întreprinderilor publice lansat în dezbatere publică acum 10 zile de către Ministerul Justiţiei.

Toate ca toate, ceea ce mă întristează şi mă enervează în egală măsură este că de cele mai multe ori, pare că responsabilitatea companiilor pare percepută mai curând ca un dat, ca ceva la care companiile sunt obligate, motiv pentru care pare absolut normal să le cerem bani şi să le hulim dacă pentru „atâta lucru” vor să-şi pună şi sigla pe proiect.

Mă întreb însă câte din aceste proiecte, dacă a fost să fie şi de o finanţare, se pot lăuda cu un impact social atât de semnificativ încât să facă din afişarea siglei sponsorului ultimul lucru care contează. Şi, mai ales, mă întreb câte dintre aceste proiecte durează peste ani, fiind atât de bune încât să devină sustenabile. Iar pentru cele care reuşesc să treacă aceste două teste, cam care este acel je ne sais quoi?

Şi cum s-a nimerit să vreau să merg şi la primul workshop blogoree ce o are ca invitată pe Cristina Bazavan, am aflat cu această ocazie şi de faptul că un proiect al unui ONG este susţinut de o companie de 10 ani. Care să fie răspunsul?

Sursa: www.telefonulcopilului.ro

Proiectul este implementat de Asociaţia Telefonul Copilului cu sprijinul Romtelecom, iar serviciile pe care le oferă au ca obiectiv apărarea drepturilor copiilor. Dincolo de necesitatea intervenţiei într-un domeniu sensibil(izant) şi de statisticile impresionante (un număr total de 1.662.759 apeluri dintre care 34.043 au necesitat intervenţia instituţiilor abilitate!!), cred că punctul-cheie care a contribuit la reuşita şi durabilitatea proiectului este altul, care se citeşte printre rânduri – parteneriatul.

Abordarea în parteneriat a unei probleme sociale (sau nu) presupune într-adevăr responsabilitate, însă nu doar a companiei care doreşte (din diferite motive) să sprijine un proiect, ci şi a organizaţiei non-profit. Iar eu cred că abia după ce se agreează că responsabilitatea este una partajată, se poate trece la analiza altor elemente care compun un parteneriat puternic.

Cei de la Peace Direct au identificat că elemente esenţiale ale unui parteneriat puternic sunt o cocktail reuşit între comunicare efectivă, valori comune, angajament pe termen lung, transparenţă, shared-learning, înţelegerea contextului, creştere organizaţională, procese participative şi suport moral.

Mâine voi participa la un nou eveniment al Centras din cadrul proiectului Parteneriat pentru dezvoltare şi abia aştept să văd cum vede societatea civilă parteneriatul cu mediul de afaceri. Până atunci, mă bucur că “parteneriat” este cuvântul cheie :)

Read More