marea spălare naţională

Sursa: sxc.hu

De prin noiembrie mă tot gândesc la cum se spală două lucruri în România: banii şi imaginile. Pe măsură ce trecea vremea m-am tot convins că o dezbatere pe tema spălării este irelevantă pentru acest moment. Şi totuşi, ieri am primit un semn: o ţară întreagă vorbeşte despre cum o doamnă s-a spălat la televizor. Aşa că am decis să pun o maşină de rufe la spălat şi să mă bucur de minunatele coincidenţe pe care ultima săptămână mi le-a adus în cale.

În noiembrie eram în Brazilia la International Anti-Corruption Conference. Dincolo de concentraţia incredibilă de participanţi care se adună pentru a discuta orice domeniu care ar avea o legătură mai mică sau mai mare cu corupţia, formatul oferă spaţiu pentru mici încântări. Din întâmplare sau nu, am nimerit în prima zi la un workshop despre anticorupţie în fotbal.

Cu siguranţă oricine urmăreşte cât de cât lumea sportivă a auzit măcar o dată despre atenţia tot mai sporită a lumii fotbalistice pentru combaterea corupţie. Desigur, de cele mai multe ori vorbim despre meciuri aranjate, despre mafia pariurilor sau despre cum se spală banii prin transferuri (sună cunoscut, nu?). La un moment dat, expertul UNODC din workshop a citat chiar şi statisticile care fac ca în ţara vecină să facă ocupaţia de patron de club de fotbal una foarte periculoasă (în Bulgaria fuseseră ucişi anul trecut vreo 7 finanţatori din fotbal).

Mânată de mândria patriotică, dar şi profitând de avantajul de a fi una dintre puţinele femei rătăcite printre interesaţii de fotbal, îmi fac curaj şi ofer onoratei săli că noi stăm muuult mai bine decât vecinii, iar a fi finanţatorul unui club de fotbal în România nu doar că nu te omoară, ci chiar te face mai puternic.

Ei, normal că italienii o făcuseră înainte (Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume/ Că-n aste mâni mai curge un sânge de romaaaan) şi că tehnica asta mai are şi un nume pompos: ”image laundering” (care se deosebeşte de obişnuita cosmetizare sau de PR prin faptul că are mecanisme similare procesului de "money laundering"). Desigur, mecanismul e şi simplu, şi logic: în general funcţionează pentru personaje cu averi dobândite pe căi suspecte care achiziţionează un club de fotbal şi, printr-un efect de contagiune, devin populari pentru că vorbim de cel mai popular sport.

Un lucru este de apreciat totuşi la această situaţie: spălarea are loc „pe faţă”, este vizibil şi „subiectul” spălării, cât şi „detergentul utilizat”. Ce se întâmplă însă când nu este clar cine vrea să se spele şi cu ce?

Sursa: sxc.hu

Un exemplu relevant din acest punct de vedere este cel al trusturilor media, care are oferă o potenţială „maşină de spălat” cel puţin la fel de eficientă în termeni de ochi & urechi. Atunci când până şi o televiziune despre care toată lumea ştie că „e a lui Dan Diaconescu” are un acţionariat divers şi intrigant (după cum arată cei de la RISE Project), devine din ce în ce mai clar că fără un registru transparent în care să fie evidenţiaţi acţionarii din media nu vom avea acelaşi lux de a decide să nu ne expunem la imagini mai mult sau mai puţin fidele ale realităţii.

Din această perspectivă, cred că acesta ar fi trebuit să fie mesajul Comisiei Europene cu privire la media din România. Sigur, avem nevoie de etică în mass-media. Însă cred că aceasta nu poate fi rezultatul unui construct artificial (codurile şi reglementările se vor putea transforma, din păcate, tot în căsuţe bifate), ci mai curând al unei auto-reglementări a pieţei (într-o dinamică bi-direcţională furnizor-consumator de media).

Comisia Europeană nu putea însă cere României să implementeze un sistem transparent prin care să fie accesibile datele privind cei care deţin organizaţii media. Iar asta dintr-un motiv foarte simplu: nici în restul Uniunii Europene nu (prea) există astfel de registre ale proprietarilor de media, deşi acestea sunt cerute de ani de zile de către societatea civilă şi de către (unii) jurnalişti.

Ştiţi care este vestea bună? Sunteţi cetăţeni europeni şi aveţi drepturi :)

Pentru că e o problemă europeană şi pentru că nu există reglementări comprehensive în acest domeniu, astăzi a început campania European Initiative for Media Pluralism de promovare a European Directive to protect Media Pluralism and Press Freedom. Aceasta propune inclusiv o serie de măsuri în ceea ce priveşte proprietarii de organizaţii media.

Şi pentru că începând de anul trecut cetăţenii europeni au drept de iniţiativă legislativă (dacă sunt peste 1 milion şi din peste 7 state membre UE), vă propun să semnaţi petiţia aici. 

P.S. Pe 5 februarie, Comisia Europeană a publicat două propuneri pentru completarea cadrului existent cu privire la combaterea spălării banilor (o directivă şi un regulament). Acestea fac parte dintr-un pachet de politici mai larg de luptă împotriva criminalității, a corupției și a evaziunii fiscale. Partea bună este că directiva presupune că persoanele juridice vor trebui să păstreze registre cu informații privind identitatea persoanelor care se află de fapt în spatele societăților, ceea ce oferă o alternativă de a afla şi cine se află în spatele organizaţiilor media. Dar despre cât de bine implementează România politicile de combatere a spălării banilor, cu altă ocazie...

Read More

Greu de implementat 6

Comisia Europeană ştie să facă un show pe cinste atunci când vrea. Desigur, ca şi în cazul celebrului film, el nu prinde la oricine. Nu toată lumea este la fel de impresionată de bau-bau-ul Comisiei. Publicul român şi cel bulgar, încă nedezmeticite de euforia unui statut de stat membru UE obţinut mult prea uşor, urmăresc cu sufletul la gură deznodământul unei serii ce pare a nu se opri.

Sursa: Fabulosul Iepure Mizantrop

Acest an este al şaselea an în care Comisia Europeană supraveghează România în cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare (MCV). Şi bine face. MCV este un instrument bun, dincolo de discuţiile despre indicatorii utilizaţi pentru măsurarea progreselor ori despre sursa datelor colectate. Important este că în chestiunile ce ţin de aspecte fundamentale precum o justiţie independentă sau lupta anticorupţie avem (încă) un etalon prin care să ne evaluăm progresele.

Ce nu face bine Comisia? Păi dacă monitorizezi cinci ani un stat, te înmoi la un moment dat şi lauzi progresele semnificative făcute (până în 2012, Bulgaria era oaia neagră în cadrul MCV), iar după aceea începi să observi derapaje grave din nou, înseamnă că ceva nu merge. E drept că la fel ca în cazul Greu de ucis sau a altor serii cu happy end, întotdeauna găseşti noi provocări pentru a relua o poveste de succes.

Însă dacă vezi că simpla dezvoltare de coduri, legi sau instituţii nu funcţionează, ai o problemă. Iar această obsesie pentru reglementare nu este doar boală românească. Aş spune că ea este cu atât mai mult o problemă europeană.

Probabil una dintre cele mai bune lecturi ale începutului de an a fost cea despre „the Brussels Effect”. O găsiţi în The Globalist - TheGlobal Rise of a Regulatory Superstate in Europe. Pe scurt, Anu Bradford spune că degeaba se uită lumea la cât de grave sunt problemele generate de criza din UE. O fi Europa incapabilă să vorbească peo singură voce sau să îşi rezolve problemele economice, însă când vine vorba de reglementare...Face o treabă minunată şi copiii americani nu îşi mai găsesc jucăriile de plastic în Happy Meal din cauza asta.

România însă a învăţat rapid acest joc. Şi nu e de mirare că orice Raport din cadrul MCV va spune că România a făcut progrese – are probabil cel mai rapid guvern în reglementare, că doar se adoptă ordonanţe, bugete şi se fac numiri cât ai zice peşte, aşa că acele recomandări cu „să adopte”, „să introducă” etc. s-au bifat rapid.

Problema cea mai mare este că rar lucrurile se întâmplă doar pentru că ele sunt reglementate. Iar atâta vreme cât recomandările vor continua să ceară încă o lege, un cod ori un document care să spună că lucrurile vor fi frumoase...ei bine, ne vom integra foarte bine în Uniunea Europeană. Dar la fel ca şi în cazul european, aceasta garantează cu greu lucruri precum performanţa justiţiei sau a economiei.

Read More

Guvernul Ponta şi (dia)criticile

Haos
Sursa: sxc.hu

Am citit programul de guvernare propus de Victor Ponta în 20 de minute. Şi cred că asta spune multe… La fel ca şi diacriticile care sunt prezente când şi când, măsurile concrete şi coerente apar şi el cu o frecvenţă numai de ele ştiută.

De formă…

Prima impresie pe care mi-a lăsat-o este că am citit mai curând un discurs decât un program. Apoi, îmi dă impresia de dezorganizare: este normal ca fiecare ministru desemnat să îşi scrie “bucata”, însă ar trebui să existe şi o oarecare unitate în prezentare.

Unele capitole au principii, obiective, altele obiective prioritare, direcţii de acţiune, după cum altele au doar bullet points. Ştiu că timpul avut la dispoziţie a fost scurt, după cum ştiu şi că teoretic nu ar trebui să mă împiedic de formă. Dar forma, în acest caz, este foarte importantă. De ce? Pentru că un program bine structurat poate fi mult mai uşor monitorizat de către subiecţii lui – adică de guvernaţi.

De fond…

Statistică reinventată
Sursa: sxc.hu

Trecând peste asta, ceea ce mă enervează cu adevărat este absenţa cifrelor. Există şi excepţii, însă în majoritatea măsurilor propuse nu înţeleg nici de unde plecăm, nici unde ne îndreptăm şi deja de aici nici nu mai contează cum vom ajunge din A în B.

De exemplu, în Capitolul 1 “Bugetul public şi politica economică”, o măsură şi acţiune concretă prioritară (parafrazez) arată aşa: “Eliminarea practicilor prin care “băieții deștepți” au devenit rentieri ai statului prin fraudarea banului public”.

Eu pot fi de acord cu asta şi sigur că majoritatea românilor ar rezona cu uşurinţă cu o astfel de măsură. Însă diferenţa dintre guvernanţi şi guvernaţi este că în timp ce cetăţenii pot avea păreri şi preferinţe mai mult sau mai puţin informate în legătură cu un subiect, guvernanţii ar trebui ca, utilizând resursele puse la dispoziţia lor graţie taxelor şi impozitelor plătite de noi, să vină cu ceva mai mult de atât. Ar trebui să ne poată spune, utilizând date şi analize coerente, că ne aflăm într-un punct A, că ar trebui să ajungem într-un punct B, iar viziunea lor despre drumul de la A la B trece prin punctele X şi Y.

Altfel, nimic nu face diferenţa specifică dintre un guvern sau altul. Sunt sigură că niciun guvern cu mintea-n cap nu ar spune că îşi propune ca obiectiv absorbţia fondurilor europene, de exemplu. Doar că viziunea despre îndeplinirea acestui obiectiv poate fi diferită: un guvern ar putea spune că soluţia cea mai bună e descentralizarea maximă a fondurilor şi alocarea banilor prin structuri regionale, în timp ce altul ar spune că e mai bine ca procesul să fie coordonat de la nivel central etc.

De detaliu…

Desigur, timpul de elaborare (şi de execuţie) a programului de guvernare este scurt. Însă acest lucru nu justifică cvasi-absenţa unor elemente importante din el şi mai ales a măsurilor concrete de abordare a acestora.

Spre exemplu, un element pe care mi-ar fi plăcut să îl văd tratat unitar este cel al achiziţiilor publice. Pentru o problemă care a apărut atât de des în discursul public lipseşte o viziune coerentă, referinţele la îmbunătăţirea cadrului privind achiziţiile publice aparând ici şi colo. Iar când apar, sunt tratate puţin ciudat: “auditarea şi evaluarea tuturor contractelor de achiziţii de bunuri şi servicii şi de consultanţă din punctul de vedere al necesităţii, oportunităţii şi eficientizării actului decizional”. Nu înţeleg exact ce înseamnă asta, dacă se poate face în 6 luni şi mai ales cât ar costa toată tărăşenia…

Dincolo de asta, lipsesc însă şi alte subiecte majore care chiar ar fi putut pune accentul pe avantaje competitive ale României ce merită susţinute în vremuri de restrişte, cum ar fi industria IT&C. Ori “societatea informaţională” este tratată într-o pagină, chiar dacă guvernul ar fi putut să rezolve cu siguranţă în cele 6 luni cel puţin câteva probleme în directa sa rază de acţiune (proiectele mari precum e-romania care au înghiţit o groază de bani cu rezultate tinzând către zero).

De apreciat…

Chiar dacă la capitolul “Justiţie” nu găsim ataşată şi sintagma “şi politici anticorupţie”, chiar dacă MCV-ul pare a primi cea mai mare atenţie şi chiar dacă nu e nimic nou sub soare în restul măsurilor, mi-a plăcut la nebunie o prioritate (sau ce o fi ea): “urmărirea aplicării obiectivelor şi principiilor fundamentale ale Strategiei Naţionale Anticorupţie”. Pentru că, probabil că la fel ca şi alţii interesaţi de subiect, am obosit să aud de elaborarea de strategii, programe, mecanisme ş.a. în zona aceasta şi aştept cu interes ca ceea ce s-a propus (adoptat) să fie şi implementat.

De asemenea, la capitolul “Agricultură şi dezvoltare rurală”, mi se pare că obiectivul de creare a “unui concept modern de dezvoltare a satului românesc, care să fie implementat prin noul PNDR 2014-2020” este necesar şi realistic pentru perioada de timp dată. Mi-ar plăcea ca el să fie o urmare firească a unei consultări şi implicări a tuturor stakeholderilor, după cum cred şi că modelul dezvoltat de WEF (Putting the New Vision for Agriculture into Action) merită luat în calcul. Dincolo de clişee, chiar cred că România nu are nicio şansă dacă nu face ceva în termeni de agricultură şi dezvoltare rurală. Şi asta cât mai repede.

De gustibus…

Şi mie, ca şi altora, ne-ar fi plăcut să fie incluse (şi) altfel de măsuri în acest program de guvernare. Partea bună este că guvernul pare că este într-o dispoziţie (şi într-o ipostază) în care presiunea efemerităţii sale şi a testului din noiembrie l-ar putea face mai deschis la a asculta şi a prelua sugestii şi recomandări “din public”. Partea proastă este că până acum nu am văzut niciun set de recomandări sau propuneri din partea societăţii civile, a mediului de afaceri sau a sindicatelor.

Am găsit câteva critici foarte bine întemeiate şi, de altfel, majoritatea observă absenţa fundamentării programului – mi se pare excelent articolul lui Iulian Anghel din ZF, iar textul lui Mihnea Vasilache de pe contributors.ro chiar m-a făcut să ascult Paroles, paroles în timp ce dădeam aprobator din cap.

Însă din partea stakeholderilor…nimic (dacă au fost şi nu le-am găsit eu, să-mi fie iertat!). Da, programul a fost scris într-un timp scurt şi timpul ce va trece până la votul Parlamentului este şi mai scurt. Însă îmi place să cred că toţi potenţialii parteneri de dialog ai viitorului guvern au un wish list din care ar putea extrage acele măsuri pe care cred că un guvern le-ar putea îndeplini în 6 luni. Ce se alege din ele, e altă discuţie…însă cred că exerciţiul merită făcut.

Două măsuri pe care mi-ar fi plăcut să le văd în program şi care sunt implementabile în 6 luni arată aşa:

1. La capitolul “Bugetul public şi politica economică” – reformarea/regândirea sistemului de achiziţii publice, atât din punct de vedere legislativ, cât şi instituţional.

De ce? Am scris deja aici despre cum poate fi acest domeniu un spaţiu predilect pentru corupţie. Iar atunci când nu este vorba despre corupţie, proasta gestionare a mecanismelor de alocare a banilor publice a dus în România fie la probleme sectoriale (cum e cazul fondurilor europene, spre exemplu), fie la schimbări dese şi bulversante în legislaţie.

Cum? Pentru că şi Comisia Europeană este în plin proces de reformare a cadrului care reglementează achiziţiile publice, sigur că “filosofia”aceea trebuie să fie principalul punct de plecare. În rest, cred că o evaluare “cu mintea-n cap” şi dezbaterea cu actorii din sistem ar trebui să dea suficiente elemente pentru a avea ceva cu mult mai eficient decât haosul din prezent. Pentru asta însă este necesară asumarea unor standarde (slavă cerului, în materie de achiziţii sunt extrem de multe) fără “copy-paste”.

2. În privinţa fondurilor europene, mi-ar plăcea să văd implementată o măsură ce cred că ar duce la îmbunătăţirea capacităţii administrative a structurilor implicate în managementul fondurilor europene – profesionalizarea corpului funcţionarilor ce se ocupă de asta.

De ce? Ca şi în cazul mai larg al achiziţiilor publice, funcţia de gestionare a fondurilor europene nu este o simplă funcţie “administrativă”, ci mai curând una strategică. Pentru ca fondurile europene să fie cheltuite eficient, autorităţile de management nu trebuie să se asigure doar de îndeplinirea criteriilor formale de către beneficiari, ci de impactul proiectelor în implementare. În actualul cadru, responsabilitatea ofiţerilor de proiect din AM-uri se rezumă la purtarea beneficiarilor prin birocraţii, ceea ce face ca responsabilitatea “a mai mare” ce ţine calitatea şi impactul proiectelor să fie delegată către sectorul privat. Ca şi în cazul celorlalte contracte de achiziţii publice, calitatea contractelor implementate rămâne aşadar la dispoziţia contractorului.

Cum? Este clar că şase luni nu sunt suficiente pentru a crea un corp de astfel de manageri de fonduri europene. Însă sunt suficiente pentru a defini o strategie coerentă de resurse umane în ceea ce priveşte responsabilii pentru gestionarea fondurilor europene (eu i-aş vedea mai curând ca manageri de contracte publice): necesităţile de personal, responsabilităţi, o viziune coerentă privind aptitudinile şi competenţele necesare, sistemul prin care aceştia sunt ţinuţi în sistem (salarizare şi recompensare), mecanismele de asigurare a integrităţii acestora etc. Resursele financiare necesare pentru realizarea unui astfel de proiect se pot găsi cu siguranţă în Programul Operaţional Asistenţă Tehnică.

ABBA
Sursa: sxc.hu

Acestor două “vise” ale mele se pot adăuga şi alte măsuri ce se pot implementa în 6 luni, dar care trebuie să pornească de la probleme reale, măsurate prin date. Prea rar vedem politici bazate pe analize, chiar dacă acestea pot indica punctele nevralgice şi modalităţile de intervenţie.

De exemplu, doar dacă ne uităm la Change Readiness Index, observăm că diferenţa dintre capacitatea României în materia “capitalului uman” (0.76/1.00) şi cea în materie de “abilităţi şi formare” (0.35/1.00) al aceluiaşi capital uman indică dimensiunea reală a problemei de inadaptare a politicilor educaţionale la cererea de piaţa muncii. Şi aşa se duce pe apa sâmbetei un avantaj competitiv… Cum ar arăta un indice anual al Capitalului uman (ştiu că cei de la WEF deja au început să gândescă aşa ceva la nivel global) în care să se monitorizeze necesităţile de piaţa muncii, industriile în creştere pentru următorii cinci ani şi oferta educaţională? Şi cum ar fi ca un astfel de instrument să fie utilizat de universităţi pentru stabilirea locurilor la diferite facultăţi?

În loc de concluzie…

La momentul în care închei acest post, participarea la votul pentru prezidenţialele din Franţa era de 71.96% (la ora 17.00)…Asta înseamnă politizare în sensul bun al cuvântului – opţiuni clare şi participare. Şi asta mi-ar plăcea să văd şi în legătură cu noul guvern. Daţi cu recomandări în el!

Update 7 mai:
În discursul din Parlament, Victor Ponta a anunţat că îşi doreşte o lege nouă a achiziţiilor publice. Bun aşa :)

Read More

despre standarde şi alţi demoni

Era o vreme când aşteptam cu nerăbdare ora când se publica Raportul de progres pentru România în cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare. Şi mai ales Raportul din iulie, căci Technical Update-ul este cel care dă imaginea cea mai clară asupra evoluţiilor. Şi nu, raportul tehnic nu este ceva ocult, care circulă din mână în mână într-un cerc de oameni bine plasaţi (imaginea care se crea prin reacţiile televiziunilor de ieri, după conferinţa preşedintelui), ci un document pus transparent pe website lângă celelalte comunicări.

©Thomas

Read More