cum să aduci bani la bugetul de stat şi să salvezi nişte vieţi

Ieri mi-am dat seama că sunt o proastă. Sunt o proastă pentru că respect regulile şi pentru asta probabil aş merita să mor. Am făcut un drum cu maşina până în Varşovia şi înapoi, traversând România, Ungaria, Slovacia şi Polonia. Limitele de viteză sunt cam aceleaşi peste tot: 50 km/h în localităţi, 90 km/h în afara localităţilor (cu excepţii pentru drumuri expres) şi 130 km/h pe autostradă. Ochiometric vorbind, doar în România şi în Polonia şoferii încălcau grav aceste limite de circulaţie flagrant (adică cu peste 20 km/h).

O mică poveste

Am carnet de conducere din 2004, dar în ultimii cinci ani am condus frecvent şi mult, câteodată câteva sute de km fără oprire. Sunt o „legalistă” şi nu încalc limitele de viteză. Nu conduc chiar cu 50 km/h în localitate, ci merg cu limita tolerată de 59 km/h. Las întotdeauna spaţiu de manevră celor care vor să mă depăşească şi îi şi ajut semnalizând când mă pot depăşi.

Până ieri, mă mândream cu capacitatea mea de a rezista cu stoicism tuturor miştourilor sau nervilor altor şoferi cu care eram în maşină, răspunzând la „calc-o şi tu, nu e radar, uite ce repede merg alţii” cu „sunt o legalistă”. Asta pentru că în localităţi nu cred că motivul pentru care trebuie să respecţi legea e legat de faptul că îţi iei amendă, ci de faptul că...ei bine, în localităţi sunt locuitori. Unii dintre ei copii care aleargă bucuroşi, alţii domni care vin pe înserate de la cârciuma din sat.

Dar ieri mi-a fost o frică teribilă pentru viaţa mea şi a oamenilor dragi care erau în maşină cu mine. Pe drumul Oradea – Braşov am fost depăşită, pe întuneric teribil şi pe ploi torenţiale, de sute de maşini. La orele la care lumea din comune şi din oraşe pleca spre muncă, tiruri şi maşini m-au depăşit peste linii continue, linii duble, semafoare, serpentine şi tot ce o mai fi fost pe acolo. De ce? Pentru că nu era nici picior de poliţist, pentru că dacă ar fi dat peste un localnic ei nu ar fi păţit nimic şi pentru că, nu-i aşa?, făceau o economie de 5 minute dacă traversau localitatea cu 80 km/h şi nu cu 59 km/h.

În nicio altă ţară nu a stat cineva la mai puţin de un metru în spatele meu, aproape urcându-se peste mine şi dându-mi flash-uri isterice. În nicio ţară nu mi-au trecut prin faţa ochilor atâţia posibili morţi. Şi în nicio ţară nu am fost atât de terifiată la gândul că merit să mor pentru că sunt atât de proastă încât să respect legea. Am ajuns istovită acasă, iar singura satisfacţie (imaginară, e drept) a călătoriei cu maşina prin România a fost că mi-am imaginat în permanenţă cum s-ar simţi domnii Radu Stroe şi Petre Tobă dacă ar fi cu mine în maşină. Mă gândesc să le transmit o invitaţie la un drum legal cu maşina prin România.

Câteva date mari

Cele mai recente date arată că România ocupa locul 4 în Uniunea Europeană la numărul de victime pe şosele, raportat la numărul de locuitori (deşi bănuiesc că raportul este mai mare, datele luând în calcul populaţia conform recensământului din 2002):

De asemenea, conform datelor Ministerului de Interne preluate de Adevărul, în 2012 au fost date 3.400.000 de amenzi de circulaţie dintre care doar 26% au fost plătite. Asta în timp ce în Olanda colectarea amenzilor ajunge la 98%, iar în Bulgaria la 68%.

Şi două scenarii

Trebuie spus de la început că pentru aceste două scenarii nu există suficiente date oficiale, aşa că voi face nişte scenarii/aproximări pe care le găsesc de bun simţ. Cum se pot colecta bani suplimentari la bugetul de stat?

1. Taxa de solidaritate pentru veniturile bugetarilor care depăşesc 4.500 lei (1.000 euro)

Premierul Ponta şi-a anunţat din nou intenţia de a aplica un impozit suplimentar de 10% pentru bugetarii cu venituri peste 1000 euro. Cum ar funcţiona asta? Să luăm Ministerul de Interne. În decembrie 2012, au fost plătite 881 persoane în aparatul central şi 273 de persoane din administraţia publică. În această listă de pe website-ul instituţiei găsim următoarele salarii care depăşesc 4500 lei:

Sigur, odată cu reîntregirea salarială din ianuarie, vor fi mai multe venituri nete care sar de 4500 lei, însă momentan luăm datele pe care le avem disponibile. Din 1154 de posturi ale instituţiei, 151 (13%) ar fi impozitate suplimentar. Ajungem aşadar la venituri suplimentare la bugetul de stat 26.708,5 lei. Adică aproximativ 6.000 euro pe lună.

2. Aplicăm legea

Între Oradea şi Braşov am trecut prin următoarele localităţi: Oradea, Oşorhei, Săcădat, Tileagd, Urvind, Lugaşu de Jos, Aleşd, Tinăud, Groşi, Topa de Criş, Borod, Bucea, Negreni, Ciucea, Poieni, Huedin, Izvoru Crişului, Păniceni, Dumbrava, Căpuşu Mic, Căpuşu Mare, Gilău, Câmpia Turzii, Luna, Luncani, Hădăreni, Cheţani, Luduş, Cuci, Iernut, Cipău, Ogra, Sânpaul, Ungheni, Cristeşti, Târgu Mureş, Corunca, Ceauşu de Câmpie, Vălenii, Bălăuşeri, Ţigmandru, Nadeş, Sighişoara, Albeşti, Vânători, Saschiz, Buneşti, Fişer, Rupea, Hoghiz, Măieruş, Rotbav, Feldioara, Braşov. 54 de localităţi.

Presupunând că prin fiecare dintre aceste localităţi ar fi sancţionat pe zi cel puţin 1 şofer care depăşeşte viteza legală cu 10-20 km/h şi ar primi amenda meritată de 150 lei am ajunge la:

54 localităţi x 150 lei x 30 zile = 243.000 lei/ lună

Chiar şi la un nivel de colectare de 26% al amenzilor, tot am ajunge la 63.180 lei. Ca să nu mai spunem de mai puţine ştiri despre oameni omorâţi pe şosele din cauza vitezei excesive.

Despre impact

Sigur, aceste scenarii sunt doar o joacă. Sunt o mică parte din ceea ce ar trebui să fie un studiu de impact. Sigur că Ministerul de Interne (şi mai ales la nivel central) are un procent foarte mare de salarii bugetare care depăşesc 4.500 lei. Sigur că nu avem măsurată magnitudinea unei tăieri suplimentare de 10%. Sigur că nu doar un şofer depăşeşte viteza legală într-o zi în localităţi. Sigur că viteza nu este depăşită doar cu 20 km/h. Sigur că în România nu sunt doar 54 de localităţi în care se depăşeşte viteza.

Dar este un exemplu foarte valid despre impactul respectării legii. Şi despre lipsa unor politici bazate pe studii de impact şi pe cea mai bună soluţie, nu pe cea mai uşor de implementat soluţie. 

P.S. Acesta post face parte dintr-o serie de blog-sincron alături de doi domni minunaţi. Îi găsiţi aici şiaici. 

Read More

#câtevaevenimenteneglijatepentrucătrăimîncerculnostrustrâmt (I)

Un şut la bună distanţă de poarta Angliei a unuia dintre jucătorii Ucrainei a fost calificat de comentatorul TVR-ului ca fiind „modest”. Printre eleganţe, ironii şi metafore de comentatori sportivi, m-a izbit cuvântul acesta: modest. L-aş pune etichetă pe aşa de multe lucruri ce populează dezbaterea publică a zilelor acestea!

În ultimele zile, printre scandaluri imediate şi o viaţă cultural-sportivă intensă, au fost tratate modest în spaţiul public trei evenimente extrem de importante: eforturile din ce în ce mai mari de combaterea a traficului de fiinţe umane, Summit-ul liderilor G20 şi Conferinţa ONU privind dezvoltarea sustenabilă RIO+20.

a fost odată un vis frumos [un vis frumos] cu un băiat şi-o fată

Ieri, pe 19 iunie, era lansat la Washington Trafficking in Persons Report 2012, probabil una dintre cele mai atente evaluări a stării ţărilor în ceea ce priveşte combaterea traficului de fiinţe umane. Asta pentru că evaluează cea mai la îndemână măsură de combatere a fenomenului: capacitatea guvernelor de a răspunde acestei crime. Raportul ia în calcul măsura în care guvernele ating standardele minime privind combaterea traficului de carne vie, aşa cum apar ele şi în Protocolul de la Palermo.

Metodologia clasifică ţările în mai multe „straturi” (tier). România se află în stratul 2, în care se află ţările ale căror guverne nu ating standardele minimale, dar „fac eforturi semnificative” pentru a ajunge acolo. E de remarcat că România face aceste eforturi de cel puţin 7 ani de când se realizează evaluarea, aflându-se tot acolo.

În 2012, ne aflăm la un nivel similar cu ţări precum Albania, Bosnia Herţegovina, Kosovo, Serbia, Ucraina, dar şi Bulgaria (pfiu!?). N-am scăpat însă de nou-identificatul exemplu de „aşa da!”, Polonia fiind în stratul superior (şi cel mai înalt). Tot acolo se găsesc şi Croaţia sau Macedonia...Mergând mai în detaliu, se confirmă că avem de toate: de la femei, copii şi bărbaţi supuşi muncii forţate până la femei şi copii victime ale traficului sexual (procentul copiilor fiind estimat la aproximativ o treime din totalul traficului de carne vie).

Raportul pe indicatori confirmă eforturile de atingere a standardelor minime, mai ales prin instrumentarea cazurilor de trafic de fiinţe vii (unul dintre cele mai ridicate din Europa) şi prin eforturi „creative” de prevenire a traficului de persoane. Probleme extrem de mari par să rămână la nivelul serviciilor oferite victimelor traficului de carne vie (măsurile de austeritate afectând atât serviciile de stat, cât şi pe cele oferite de ONG-uri), sporind astfel riscul de re-intrare acestora în lanţul de trafic.

Mai grav este faptul că guvernul a raportat doar două cazuri de angajaţi guvernamentali investigați pentru infracțiuni de trafic de persoane. Măcar la eforturi de prevenire am avut ce raporta. Altminteri, eu mă bucur să văd că Agenţia Naţională împotriva Traficului de Persoane (ANITP) a fost atât de inspirată de Loverboy încât să lanseze campania Prietenul tău poate fi un „Loverboy”!. Astfel stau și eu liniștită că în materie de apariții cinematografice website-ul ANITP este mai actualizat, dat fiind că pe partea de analiză şi statistici privind victimele cele mai recente date sunt pentru semestrul I din 2011...

să fie strategie!

Şi a fost strategie. Tot ieri, pe 19 iunie, Comisia Europeană a adoptat Strategia UE pentru eradicarea traficului de fiinţe umane (2012-2016), care propune „măsuri concrete şi practice” prin cinci priorităţi:

1. Întărirea identificării, protecţiei şi asistenţei victimelor, cu o emfază specială asupra copiilor.

2. Creşterea prevenţiei în traficul de persoane, inclusiv prin reducerea cererii

3. Intensificarea investigării traficanţilor

4. Îmbunătăţirea coordonării, cooperării şi coerenţei în UE,cu organizaţiile internaţionale şi cu state terţe, inclusiv cu societatea civilă şi sectorul privat

5. Creşterea cunoaşterii şi răspunsuri eficiente la direcţiile noi identificate în traficul de fiinţe umane

Strategia mai trebuie discutată în Parlamentul European şi în Consiliu, însă de principiu ar trebui să fie aplicată cât de curând, propunându-şi o primă evaluare a progreselor în 2014.

Buun...de ce contează pentru România? Prima răutate care îmi vine în minte ar fi aceea că acum ştim şi noi cu ce să umplem paginile noii Strategii naționale împotriva traficului depersoane pentru perioada 2012-2016. Documentul a fost pus tot ieri pe website-ul MAI şi mie îmi place tare mult să observ că obiectivele Strategiei arată, evident, o poziţie foarte comună cu cea a UE:

1. Dinamizarea activităţilor de prevenire şi a participării societăţii civile la derularea acestora

2. Îmbunătăţirea calităţii protecţiei şi asistenţei acordate victimelor traficului de persoane în vederea reintegrării sociale

3. Îmbunătăţirea capacităţii instituţionale de investigare a infracţiunilor de trafic de persoane, cu precădere a cazurilor de trafic de minori, precum şi urmărirea profitului infracţional de către organele de urmărire penală

4. Creşterea capacităţii de colectare şi analiză a datelor privind traficul de persoane

5. Optimizarea şi extinderea procesului de cooperare interinstituţională şi internaţională pentru susţinerea implementării strategiei naţionale împotriva traficului de persoane

Acum...eu cred că e perfect în regulă să avem obiective comune cu cele ale UE, însă ce nu înţeleg este de ce dacă majoritatea statelor membre sunt în stratul 1 mai sus descris, iar noi în al doilea, nu avem şi nişte obiective specifice care să ne ajute să atingem standardele propuse de strategie (punctul A) din punctul C în care ne aflăm noi şi nu din punctul B al altor state...

Iar în punctul nostru C corupţia este o mare problemă, intrinsec legată de suspiciuni de implicare a poliţiştilor sau a altor oficiali publici în traficul de carne vie, după cum subliniază Raportul publicat nu mai târziu de 25 mai anul acesta de către Consiliul Europei în urma misiunii de evaluare GRETA în România. Ori Strategia propusă răspunde la asta cu un minunat: „societatea suportând, în acelaşi timp, influenţe negative generate de amplificarea fenomenului corupţiei”.

În punctul nostru C, combaterea traficului de fiinţe umane trebuie să fie strâns legat de eforturile de aderare la spaţiul Schengen. Iar dacă noua Strategie nu propune nimic în privinţa asta şi nici nu sesizează vreo corelaţie între vămi şi exporturile masive de carne vie din România, nu-i problemă. Că îşi face griji Interpolul. Care uite ce zice în cel mai recent raport privindtraficul de persoane în UE (septembrie 2011): „Given the size of the Roma communities in Bulgaria and Romania, the proposed accession of these countries to the Schengen Zone may prompt a further increase in THB by Roma organised crime groups.”

în loc de concluzie

Ştiu că problemele noastre sunt importante şi de tratat cu maximă seriozitate. Dar zilele acestea la nivel european şi internaţional se poartă discuţii mari, ale căror concluzii şi rezoluţii ne vor fi iar transpuse în documentele şi strategiile naţionale în bloc, eventual sub sintagma „poziţia comună a UE”. Iar acest copy-paste din strategii pe care ne-am obişnuit să le înghiţim nerumegate mi se pare mai trist decât orice altă formă de plagiat. Să-mi fie cu iertare, dar îmi vine în minte minutul 90+1 în care Yarmolenko încearcă un şut pretenţios, uitând că poarta este a marii echipe a Angliei.

P.S. Pentru că nu mai am alte metafore fotbalistice la îndemână acum, îmi propun să revin pe larg pe tema G20 şi RIO+20 în episoadele următoare :)

Read More

cât de pregătită este România pentru schimbare?

Change Readiness Index 2012 arată o Românie cu o slabă capacitate economică şi socială de adaptare la schimbările profunde care afectează lumea post(?) criză. Cercetarea arată imagini contrastante dintr-o ţară care are cele mai puţin eficiente „plase de siguranţă” sociale pentru categoriile sărace sau vulnerabile (cel mai slab scor din cele 60 de ţări evaluate), relaţii stat-business care par a arăta mai rău doar în Rusia, Venezuela şi Bangladesh, dar care se află pe locul cinci în ceea ce priveşte dezvoltarea IT&C şi pe unul din primele şapte locuri la capitolul capital uman.

Am descoperit cu încântare Change Readiness Index - un nou indice lansat pe 26 aprilie 2012 de Overseas Development Institute (dacă aş avea o listă de think-tank-uri preferate, ODI sigur ar fi pe primul loc :) şi KPMG. Din păcate, ştirea a rămas neobservată în România, deşi rezultatele înregistrate oferă o imagine îngrijorătoare privind capacitatea noastră de a face faţă unui context economic nesigur.

Indicele a pornit de la premisa că, într-o lume în care provocările şi oportunităţile apar cu o dinamică fără precedent, capacitatea de adaptare a statelor la schimbare (change readiness) poate fi un factor cheie care determină abilitatea ţării de a avea o creştere susţinută pe termen lung şi de a oferi un standard de viaţă ridicată cetăţenilor ei. Şi pentru a măsura capacitatea unui stat de a se adapta la riscurile provocate de schimbare, dar şi pentru a profita de oportunităţile apărute, trebuie luate în calcul trei elemente:

1. Capacități economice: generate atât de mediul de afaceri, cât şi de politicile guvernamentale în domeniu.
2. Capacități de guvernare: ale guvernului, dar și ale cadrului instituțional
3. Capacități sociale: legate de caracteristicile societății, societatea civilă etc.

Cum stă România?

Uf, cam rău – ocupă locul 44 (un punctaj de 0.37/1.00) din 60 (rezultatele detaliate pot fi găsite aici). Majoritatea ţărilor cuprinse în indice sunt economii emergente sau în curs de dezvoltare, iar deasupra noastră se află Cambodgia, Paraguay, Egipt etc. Ceea ce este și mai frapant este faptul că există o discrepanţă semnificativă de adaptare la schimbare în ce priveşte cadrul economico-politic şi cel social. De asemenea, şi în cadrul sub-indicatorilor există diferenţe notabile:

Sursa datelor: Change Readiness Index 2012 

În ceea ce priveşte capacităţile economice, este de remarcat că în vreme ce România pare a avea o deschidere economică (cu un scor rezonabil de 0.56) ce permite diversificarea bunurilor şi serviciilor prin inovare şi tehnologizare, la alţi doi indicatori România pare a avea probleme semnificative afectează dezvoltarea economică: climatul investiţional (0.23) ce nu permite dinamismul afacerilor şi piaţa muncii (0.22) căreia îi lipseşte flexibilitatea.

În cadrul indicatorului privind capacităţile de guvernare, lucrurile rezultatele slabe se anunţă ceva mai echilibrate, indicatorii privind eficienţa administraţiei publice, reglementarea financiară şi managementul riscului înregistrând scoruri mediocre între 0.32 şi 0.36 puncte. Desigur, acestea nu sunt noutăţi, însă este de remarcat scorul minimal înregistrat la capitolul relaţii stat-business (0.16!). Acest indicator evaluează măsura în care acţiunile guvernamentale sunt în linie cu nevoile mediului de afaceri, ducând la investiţii şi creştere a productivităţii. Din păcate, nici acest rezultat nu este o surpriză, el fiind în linie cu cel mai slab scor (locul 140/142) înregistrat de România în Global Competitiveness Report la capitolul „transparenţa politicilor guvernamentale”.

Chiar şi în cadrul indicatorului privind capacităţile sociale, la care România stă mai bine, sunt diferenţe semnificative: în vreme ce capitalul uman (0.76) şi IT&C (0.69) sunt elemente ce pot aduce avantaje competitive în faţa schimbărilor globale, alte elemente determinante pentru capacitatea socială de schimbare înregistrează scoruri îngrijorătoare. România stă foarte prost (0.17) la „plasele de siguranţă” părând a avea reale probleme în a oferi categoriilor sărace sau vulnerabile programe sociale eficiente în combaterea efectelor şocurilor produse de schimbări.

O notă specială la acest capitol merită făcută pentru scorul obţinut la indicatorul societate civilă (0.36), care este cu doar 0.01 mai mare ca cel obţinut la capitolul administraţie publică. Cum ar spune-o Pittiş, toţi suntem puţin luaţi...

În loc de concluzie...

De ce cred că este vital să ne uităm la acest tip de indici? Dincolo de căutarea frenetică a României în diferite topuri („Dar cine a luat o notă mai mare?”), aceste cercetări au marele avantaj de a ne oferi o imagine realistă asupra a ce probleme trebuie să abordeze politicile unei ţări. Mai lipseşte doar ca cineva să observe aceste probleme şi să ne dorim politici bazate pe date reale...

Read More

Un motiv pentru a ieşi în piaţă. Chiar şi pe tocuri.

Update: 

Am fost şi m-am simţit ca Alice în Ţara Minunilor pentru că l-am întâlnit pe dânsul:

Sursa: www.pancarte.org

Nu am fost în viaţa mea la proteste, fiind tot timpul convinsă că de altceva este nevoie pentru a face schimbări majore (structurale, organizate, profunde). Sâmbătă seara însă am fost la Universitate pentru un motiv extrem de simplu: am vrut să ies din bula mea şi să văd dacă ce îmi imaginez eu despre oamenii din jurul meu este chiar aşa. Ce am învăţat despre ţara mea?

Sâmbătă, la o excelentă pizza alături de soră-mea şi prietenul ei, ne uitam la Antena 3 la ce se mai întâmplă cu protestele de prin România. Da, mă uit extrem de mult la A3. Or fi isterici pe alocuri, or fi fanatici, însă măcar în cazul lor am o „cheie de lectură” – adică ştiu clar în ce galerie sunt şi asta îmi dă posibilitatea de a-i asculta cu acest disclaimer în minte. Aşa că ne-am zis că ar trebui să vedem cu ochii noştri ce se întâmplă.

Ne-am pus superbele căciuli din Moscova şi am ieşit. Evident, cu maşina. Am fost întâi la Cotroceni, unde era o parte din oameni. Am parcat frumos, ne-am dus printre oameni şi ne-am uitat cuminţi la mulţimea care scanda. După puţin timp, oamenii s-au prins că nu prea avea rost să stea acolo. Era seară de weekend şi doar nu reacţiona cineva atunci – reacţiile se întâmplă luni, dimineaţa, după regulile de PR, nu? Aşa că s-au întors la Universitate.

Ne-am mutat şi noi, evident, tot cu maşina. Am parcat iar frumos, ne-am dus printre oameni şi ne-am uitat cuminţi la mulţimea care scanda la Universitate. Acolo am stat câteva ore bune. Suficient pentru o răceală superbă, dar şi pentru a învăţa câte ceva despre motivele pentru care o persoană ca mine (care crede că protestele nu vor schimba mare lucru şi că psihologia mulţimilor face ca oamenii să se adune şi fără să ştie de ce) ar trebui să experimenteze un astfel de eveniment:

Întâlnire cu ţara mea

Recunosc că nu ştiu cum e ţara în care trăiesc. Am trăit toată viaţa într-o bulă, în micul meu univers, cel în care oamenii sunt educaţi, reacţionează la argumente raţionale, prietenii sunt de cele mai multe ori înţelegători cu faptul că ieşi la bere mai târziu pentru că ai impresia că te lupţi cu corupţia, iar Bucureştiul este un minunat loc pentru a găsi piese de teatru geniale, cafenele care îndeamnă la vorbă sau cluburi unde poţi dansa şi în timpul săptămânii.

Primul şoc legat de această ţară a fost în anul în care am studiat în Roma. Mi-a fost atât de ruşine de compatrioţii mei. Peste tot: în metrou când exasperau cu acordeonul italienii, în staţia de autobuz când mă avertiza o bătrânică să am grijă că fură şi violează, la o conferinţă despre Eliade unde dormeau şi unde veniseră pentru că se dădeau pişcoturi, în momentul în care până şi în facultatea unde impresionau destul de mulţi români tot nu-şi puteau reţine un „a!” uşor dezamăgit când le spuneai că eşti din România.

Între timp, am trecut peste furia de a trebui să explic că nu toţi suntem aşa. Am acceptat, cu o oarecare tristeţe, că din aceeaşi ţară fac parte şi buni, şi răi. Ca peste tot. Am învăţat şi că obsesia imigranţilor români din Roma pentru jeans cu paiete sau pentru pantofi sport „de marcă” e poate construită şi de anii în care nu au avut acces la ele şi care le-au transformat de o manieră ciudată în „must have”.

Aşa şi la protest – sigur că mi-aş fi dorit să găsesc mai mulţi ong-işti sau cetăţeni care să ştie exact despre ce ar trebui protestat, sigur că toţi oamenii decenţi ar fi vrut să nu fie ciocniri violente, sigur că glumiţa celor de la Times New Roman cu „La manifestţia de ieri cîţiva protestatari nostalgici au strigat "Jos Iliescu!"” are şi o urmă (mare) de adevăr în ea.

Cu toate acestea, cred că protestele (eu nu simt nevoia să adaug non-violente, căci reacţiile violente sunt huliganisme, infracţiuni etc.) sunt un semn de normalitate, de sănătate a democraţiei. Iar la acesta nu cred că este vorba despre Arafat sau despre legea sănătăţii. Nici nu văd motive pentru a ne întreba pentru ce protestăm acum – este clar că vorbim de un pahar umplut şi cred ca acest comentariu explică foarte bine această stare.

Nu cred nici că este vorba despre politizarea acestui protest. De fapt, de ce ne-am teme de politizare? În toate ţările normale oamenii sunt politizaţi, ştiu dacă sunt liberali, socialişti etc. Sigur, este destul de ciudat să găseşti amestecate mesaje de genul „Salvaţi Roşia Montană” şi „Jos taxa auto”. Dar este îmbucurător că prin exprimarea nemulţumirilor prin proteste mobilizate pe Facebook în sfârşit nu mai suntem cu vreo 50 de ani în urmă, ci cu doar vreunul.

Eu mă duc şi în seara aceasta. Probabil pe tocuri. Nici acum nu voi scanda, ci mă voi uita cu atenţie la oameni. Probabil cu aceeaşi curiozitate antropologică. Cred că este important să ştiu pe ce lume trăiesc.

Read More

care-i treaba cu legea sănătăţii? (lung, că şi legea e lungă)

Provin dintr-o familie de medici, ştiu cum arăta legea sănătăţii şi cunosc destul de bine felul în care se fac legile din România. Azi am stat câteva ore şi am citit propunerea de lege a sănătăţii aflată în dezbatere (aici, ultima pe pagina). După mai mult de 100 de pagini (87 legea sănătăţii + 15 expunerea de motive) cu pixul în mână (vorba vine, că am făcut doar comment-uri în word)...habar nu am dacă legea aceasta este bună sau proastă!

Şi pentru că nu m-am prins după lectura legii în dezbatere, am stat şi am săpat...am citit studii despre standarde, evoluţii în „filosofiile” reformei sistemelor sanitare etc. Am văzut ce zice OECD, ce zice World Health Organisation sau ce zice FMI. Câteva sute de pagini mai târziu, mai citesc o dată legea. Tot habar n-am.

Care-i totuşi problema?

Am rămas însă cu ceva în minte. FMI spune în cel mai recent Fiscal Monitor (), după ce trage concluzia că lucrurile cu criza financiară sunt în cotinuare extrem de riscante, că „Indeed, rising spending on health care is the main risk to fiscal sustainability, with an impact on long-run debt ratios that, absent reforms, will dwarf that of the financial crisis.” Aşa că da, era normal ca problema reformei sănătăţii în România să fie luată în calcul (printre altele, este prezentă şi în acordul României cu FMI). Mai ales că în simulările celor de la FMI (Fiscal Monitor, pagina 23), în România ar trebui ca ajustarea fiscală legată de cheltuielile cu pensiile şi sănătatea să fie de 7.6% din PIB în perioada 2010-30.

Aşadar, treaba este gravă, şi nu doar pentru România. Doar că FMI-ul spune, în acelaşi document, că opţiunile de reformă ar trebui să depindă de un mix care să răspundă caracteristicilor fiecărei ţări. Mai mult, în toate scenariile simulate este proiectat impactul diferitelor măsuri posibile, astfel încât să se ajungă la cele mai bune soluţii – adică să ne asigurăm că nu tăiem din cheltuieli doar ca să tăiem şi nici că implementăm un sistem sanitar mixt (public+privat) că poate unul dintre ele va funcţiona (iar celălalt va fi pus la punct de mecanismele unei pieţe concurenţiale).

Un pic despre conţinutul legii (că doar nu am citit-o degeaba)

Dincolo de soluţiile propuse şi de ce înseamnă ele, nu pot să nu remarc faptul că două trenduri extrem de importante în dezbaterile internaţionale (şi nu doar pentru sistemul sanitar, ci şi pentru relansarea economiei, în general) sunt cvasi-absente:

1. Soluţii IT&C

Există evaluări extrem de pertinente (precum cea a OECD) care arată că acestea pot duce la eficientizarea sistemelor sanitare. În proiectul de lege, soluţiile IT&C sunt prezente ca principiu care guvernează sănătatea publică (Art. 7 lit i) „utilizarea unui sistem informaţional şi informatic integrat pentru managementul sănătăţii publice.”) şi ar fi mai curând o responsabilitate a viitorului ANCIS. Dar cum rămâne cu soluţiile care ar putea reduce cu mult costurile (cu minim de investiţie) din sistemul sanitar şi, mai ales, ar face accesibile serviciile de asistenţă medicală primară în zonele dificil accesibile?

De exemplu, eu visez la ziua în care cineva va face legătura între faptul că avem în 23.6 milioane de utilizatori activi de telefonie mobilă în România (conform ANCOM) şi faptul că asistenţa medicală primară în zonele rurale, greu accesibile sau cel puţin pentru bolnavii cronici se poate realiza (şi) prin soluţii de telefonie mobilă.

2. Antreprenoriat social

Da, s-ar putea să îmi placă subiectul în mod excesiv, însă de ce să nu aplicăm principiile debusiness pentru a face mai eficient managementul sistemului sanitar, însă fără a lăsa loc derapajelor implicate de goana după profit? S-ar putea să fie într-adevăr dificil de găsit un antreprenor care să accepte să investească atât cât să facă sistemul sanitar eficient (profitabil) pentru ca apoi să îşi recupereze doar investiţia iniţială fără dividende. Dar sigur se vor găsi vreo doi-trei „nebuni” care să facă acest lucru pentru unele unităţi.

De asemenea, pentru că trebuie menţinut elementul social al sănătăţii publice şi garantarea ei ca drept al cetăţeanului, nu văd de ce nu s-ar putea impune prin contractele cu operatorii privaţi ca aceştia să îşi poată opri din profit un procent limitat (5-10%), iar restul să fie re-investit ori în dezvoltarea serviciilor sanitare, ori în subvenţionarea serviciilor pentru cazuri sociale etc. Asta dacă tot prin lege ((Art. 204(2))) se garantează că „asiguratorii de sănătate pot reţine pentru plata serviciilor de administrare ale asiguratorului o cotă de 2.8%”...

Şi ar mai fi întrebări la care nu am răspuns...de exemplu, de ce nu se aplică modelul Fundaţiei pentru SMURD pentru atragerea de fonduri private? Din punctul meu de vedere, aceasta este cea mai semnificativă inovaţie adusă de Raed Arafat – omul nu s-a mulţumit cu banii pe care îi primea din fonduri publice, ci a derulat atât de multe campanii încât a atras şi fonduri din re-direcţionarea unor procente din impozitul pe profit, din donaţii şi sponsorizări, dar şi prin proiecte finanţate din fonduri structurale.

Dacă este să luăm în calcul doar faptul că 2% din impozitul pe profit în cazul persoanelor fizice, respectiv 20% din impozitul pe profit în cazul companiilor (în limita 0,3% din cifra de afaceri), în 2012 (conform proiectului Legii bugetului de stat) ar putea fi redirecţionate către fundaţii şi asociaţii:

Aşadar, aproape 500 milioane de euro ar putea fi accesate şi de asociaţiile sau fundaţiile unor servicii medicale. Însă pentru aceasta, ar trebui însă ca acestea să investească în campanii de promovare, să depună unele eforturi ca mesajul să ajungă la contribuabili şi, desigur, să vrea. Vestea bună, dacă e să ne uităm pe raportul Fundaţiei pentru SMURD, este că se poate...

O lege imprevizibilă şi ilegală?

Dincolo de scenarii şi de lucruri care ar putea fi făcute altfel, eu tot habar nu am dacă această lege este bună sau proastă. Pentru un motiv simplu: nu avem de unde să ştim dacă efectele acesteia vor face sistemul eficient. Pentru că aşa cum arată proiectul de lege, statul are o impresie tare proastă despre el însuşi. Adică...pentru simplul fapt că va fi implicat şi sistemul privat în realizarea actului de sănătate publică, lucrurile vor merge automat mai bine?

Efectele legii sunt imprevizibile, pentru că nimeni nu s-a obosit să facă şi un studiu de impact pentru aceste modificări majore în sistemul de sănătate publică. Altfel spus, nu avem de unde şti dacă aceste propuneri vor avea efectele scontate sau nu. Dacă ne uităm pe Expunerea de motive a legii (minimalistă, în esenţă), se pare că impactul socio-economic al proiectului de act normativ este prezumat a fi unul minunat. Nu se ştie însă de ce.

Mai mult, pe lângă faptul că nu ne putem lămuri dacă într-adevăr va fi aşa sau nu, în România există o lege – Legea 24/2000 – privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normativ, care cel puţin mie mi se pare că a fost încălcată în elaborarea propunerii de lege a sănătăţii. Legea aceasta spune că, “în cazul proiectelor de legi de importanţă şi complexitate deosebită”, trebuie realizate studii de impact.

Art. 33 (1) din Legea 24/2000 arată că “scopul elaborării studiului de impact este de a estima costurile şi beneficiile aduse în plan economic şi social prin adoptarea proiectului de lege, precum şi de a evidenţia dificultăţile care ar putea apărea în procesul de punere în practică a reglementărilor propuse”. Exact genul de informaţie care lipseşte pentru a înţelege dacă această propunere care reglementează sănătatea publică va duce într-adevăr la un sistem mai bun.

Din păcate, însă, ultimii ani au arătat că prevederile legii 24/2000 pot fi ignorate, legea nespecificând ce presupune un proiect de lege „de importanţă şi complexitate deosebită”. Cred însă că o modificare atât de substanţială în reglementarea sănătăţii publice – adică „un obiectiv de interes social şi de securitate naţională” (Art. 2 din propunerea de lege a sănătăţii) – plasează cu siguranţă proiectul de lege în categoria celor de importanţă deosebită.

Spre deosebire de cazul adoptării noilor coduri fără studii de impact (care încă sunt aşteptate măcar post factum :)), în cazul legii sănătăţii este vitală realizarea unui studiu de impact fie şi pentru simplul motiv că, odată privatizate unele structuri din sistem, vorbim despre un proces ireversibil. Mă rog, never say never, dar sper să nu se ajungă până acolo încât să ajungem din nou la naţionalizări...

Ce este de făcut?

Mie mi se pare că agitaţia din ultimele zile este benefică, pentru că a adus pe agenda publică un subiect important pentru toată lumea. Cu toate acestea, presupunând că propunerile formulate în cadrul dezbaterilor publice vor fi luate în calcul, este important ca înainte de a ne da cu părerea să avem o imagine clară şi completă asupra a ce înseamnă toate aceste schimbări printr-un studiu de impact (plus că timpul de realizare a acestuia va oferi şi răgaz pentru o dezbatere mai amplă pe ce propune legea). Nu ştiu alţii cum sunt, însă eu voi face aşa:

1. Pentru că legea este în dezbatere publică până pe 28 ianuarie, voi trimite o adresă către Ministerul Sănătăţii (propuneri@ms.ro), cu următorul text simplu:

 

"Către: Ministerul Sănătăţii
În atenţia: Dlui. Ministru Ladislau Ritli
Ref: Observaţii Lege privind organizarea şi funcţionarea sistemului de sănătate din România

Stimate domnule Ministru,

Având în vedere proiectul de Lege privind organizarea şi funcţionarea sistemului de sănătate din România, aflat în dezbatere pe website-ul Ministerului Sănătăţii, vă înaintez următoarele observaţii:

1. având în vedere art. 30 (1) din Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 260 din 21 aprilie 2010, conform căruia proiectele de acte normative trebuie însoţite de „d) studii de impact - în cazul proiectelor de legi de importanţă şi complexitate deosebită”,

2. având în vedere art. 34 (1) din Constituţia României prin care „dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat”,

consider că proiectul sus-menţionat se încadrează în categoria proiectelor de legi de importanţă şi complexitate deosebită. De aceea, vă solicit fundamentarea suplimentară a proiectului de act normativ printr-un studiu de impact şi suspendarea procesului de adoptare a acestuia până la realizarea studiului.

Cu deosebită consideraţie,... "

2. Văd că în calendarul consultărilor ministerului, în săptămâna 23-27 ianuarie 2012 vor fi consultări cu „organizaţii reprezentative ale societăţii civile”, iar la invitaţi sunt trecute doar două organizaţii: Asociaţia Academia de Advocacy şi Federaţia Naţională a Pensionarilor din România. Aşa că voi scrie şi la Compartimentul Relaţii Publice (dirrp@ms.ro), căci tare sunt curioasă pe ce bază au fost invitaţi oamenii, dar şi cum pot participa alte organizaţii.

3. După perioada de dezbateri, în funcţie de rezultate, voi scrie şi la Consiliul Legislativ, la Consiliul Economic şi Social, şi la Consiliul Concurenţei, pentru că toate aceste instituţii trebuie să îşi dea avizul pe proiectul de lege.

4. Dacă primeşte şi avizele acestea şi intră în Parlament...slavă cerului, s-a inventat şi mail merge-ul, aşa că o să le scriu şi parlamentarilor J

Dacă aveţi alte idei sau şi voi faceţi ceva, daţi de veste!

Read More

patriotism constructiv – rezoluţie #1 pentru 2012

În Franţa se conturează în ultima vreme o tendinţă tot mai puternică spre un fel de patriotism economic. Politicieni şi organizaţii non-guvernamentale invită consumatorii să se uite cu atenţie pe etichetă şi să aleagă „fabrique en France” pentru a ajuta ţara să se refacă după criza economică. Mă întreb dacă şi în România ar merge...

Piazza Vittorio Emanuele, Roma, 2007

În primul rând cred că ar trebui specificate două lucruri:

1. Succesul (sau prezenţa) acestei viziuni în dezbaterea publică a fost mult amplificat de faptul că toţi candidaţii la prezidenţialele franceze de anul viitor au îmbrăţişat cu drag acest discurs. France 24 se întreabă chiar dacă nu cumva vorbim despre un exerciţiu disperat de PR pentru a atrage voturile clasei muncitoare, pentru că acest patriotism economic ar trebui să meargă (cel puţin la nivel de discurs) mână în mână cu reducerea şomajului.

2. Acest gen de discurs riscă să devină doar apă de ploaie dacă el este servit ca promisiune electorală. Deşi organisme precum World Economic Forum sugerează că popularitatea regăsită a măsurilor protecţioniste reprezintă un risc real pentru stabilitatea globală, este extrem de clar că după noul acord al liderilor europeni nu vom putea vorbi în niciun caz de politici protecţioniste. Oricum şi până acum integrarea pieţelor din UE era destul de bine reglementată, însă e clar că “solidaritatea” în faţa crizei va sancţiona şi mai drastic orice tip de politică protecţionistă.

Aşadar, din tot acest discurs rămâne doar faptul că soluţia patriotismului economic poate fi strict o opţiune personală a consumatorului, la fel cum stagiul militar a devenit o opţiune a cetăţeanului. Iar această opţiune a început să fie tot mai prezentă pentru francezi. Şi nu ca rezultat al îndemnurilor politicienilor, ci mai curând ca rezultat al campaniilor diverselor asociaţii de consumatori care pun accent pe calitatea produselor fabricate în Franţa. Mai mult, un sondaj recent arată că 72% dintre francezi ar fi gata să plătească mai mult pentru „Made in France”.

Surse: www.rfi.ro şi www.romaniapozitiva.ro

Aşadar...or fi francezii mai socialişti, mai naţionalişti, or fi auzit mai des de comerţ echitabil?

S-ar putea să fie şi acestea parte a motivaţiei. Şi sunt sigură se pot adăuga multe alte argumente din zona comunicării, culturii civice, „feel good factor” etc...

Ceea ce mi se pare fascinant este cu totul altceva din acest mecanism – alăturarea la o „cauză” pe termen lung. Nu este vorba nici de like-uri pentru un Crăciun mai frumos pentru copiii dintr-un colţ uitat de lume, nici de 2 euro pentru bolnavi de cancer şi nici de salvarea unui moment de patrimoniu. Nu spun că aceste acţiuni/ cazuri punctuale nu sunt importante. Însă ele implică o participare la fel de punctuală – dai like o dată, donezi o sumă limitată, semnezi o petiţie sau participi la nişte evenimente. Eventual mai aduni nişte prieteni...

În celălalt caz vorbim despre un angajament continuu pe care ţi-l iei, de o schimbare în stilul de viaţă şi de o participare care presupune un efort conştient (bani în plus daţi pentru ceva ce nu e Made in China sau 10 minute în plus pentru a ajunge la piaţa de legume). Şi toate acestea fără a avea o măsură cuantificabilă a impactului pe care îl ai sau oricum cu o imagine foarte neclară a rezultatelor acţiunii tale.

Eu m-am decis să adopt moda franţuzească, dar aşa, fără talibanisme şi nerenunţând la calitate (la un moment dat, în fanatismul meu, în pasiunea mea pentru făcut aprovizionarea pentru biroul în care lucram mă apucasem să cumpăr oamenilor hârtie igienică Vrancart, ca să susţin industria locală, şi nu prea au părut oamenii fericiţi cu acest scop nobil). Rezoluţia mea arată cam aşa, deocamdată:

#1 Patriotism economic

1. Oricât de comod (distanţă mică, locuri de parcare...) mi-ar fi să ajung la unul dintre cele 3 Mega Image din zona mea, de acum mă duc la piaţă ca să susţin micii comercianţi. Oricum îmi place să mă tocmesc, iar frumuseţea culorilor şi zumzetul dintr-o piaţă nu se vor compara niciodată cu nişte rafturi, oricât de frumos ar fi ele aranjate.

2. Astăzi de dimineaţă am fost în plimbare cu House până la fabrica de pâine din capătul străzii mele. Şi cu toată ploaia de afară, a fost senzaţional să stăm la coadă pentru pâine proaspăt scoasă din cuptor. A durat puţin, hăinuţa lui House a fost admirată de toate cucoanele, iar mirosul de pâine caldă este fantastic pe vremea asta.


Mă mai gândesc dacă să adaug pe listă şi „de anul viitor voi cumpăra pantofi doar de la Musette” :)

Read More

cel mai bun coleg de apartament

Cu ceva zile în urmă, Camera Deputaţilor a aprobat proiectul de lege privind gestionarea câinilor fără stăpân. Mai lipseşte doar ca legea să fie semnată de preşedinte şi va intra în vigoare. Deşi stă în Parlament de prin 2007 şi a generat multe dezbateri, legea nu rezolvă mare lucru – de fapt, cum bine spunea Toni Grecu la RFI, „în cazul câinilor vagabonzi s-a aruncat pisica!”. Asta pentru că legea spune că rămâne la latitudinea autorităţilor locale să se consulte de o manieră sau alta cu cetăţenii şi să decidă ce e mai bine.

Deşi sunt un fan al participării publice şi aceasta e o problemă în care chiar s-ar putea să avem o participare publică semnificativă, cred că mai curând această soluţie va fi un eşec. De ce? Pentru că indiferent de soluţia care va primi cele mai multe preferinţe (eutanasiere, adăposturi, sterilizare etc.), aceasta va fi oricum una temporară. În plus, cum bine observa un comentator la dezbaterea pornită de Vlad Petreanu, soluţiile acestea presupun nişte bani cheltuiţi din bugetele locale. Mai grav, dacă aleşii locali sunt suficient de „isteţi” încât să facă nişte consultări publice bine promovate (şi vor face, că doar urmează alegeri), banii alocaţi vor putea fi cheltuiţi într-o veselie, pentru că va exista pretextul susţinerii populare.

Şi atunci cum facem? Pentru că deşi nici măcar n-aş mânca un animal (sunt vegetariană de 11 ani), tot există momente în care îmi spun că mai bine ar fi eutanasiaţi câinii care mă fac să stau cu frica-n sân seara când...îmi plimb câinele.

„A murit Kriptonel”. Am primit de dimineaţă acest mesaj scurt. Alături de Kriptonel am crescut şi eu, şi soră-mea. În prima noapte când a fost adus acasă, am stat lângă el cu sora mea până către dimineaţă, căci nu ne înduram să lăsăm singurel ghemotocul acela de blană care scâncea. După prima băiţă, Mishu l-a înfofolit într-un halat de baie imens şi a stat lângă el din nou o noapte întreagă. Kriptonel avea o pasiune pentru şosete (le înghiţea cu totul când era mic) şi mamina îi fierbea un ou în fiecare dimineaţă. Îl striga Copilu’ chiar şi când s-a transformat într-un ciobănesc caucazian imens. Kriptonel în schimb o păzea, cam ca în reclama la FNI, când dormea vara pe canapeaua de pe verandă. În fiecare zi zdrăngănea din castronul lui. Ştiam atunci că în 5 minute va ajunge mamica acasă.

Când m-am aşezat la casa mea, am stat în principal singură, cu câteva excepţii (când am locuit în Roma, când a stat soră-mea la mine...). Acum 3 ani, mi s-a pus pata – vroiam un Kriptonel ca să stea cu mine. Şi l-am tot vrut, până când o prietenă mi l-a adus pe unul dintre puiuţii fătaţi de căţeluşa unei mătuşi. Ştiam cu câteva luni dinainte că îl va chema House şi începusem să repet plimbarea cu lesa în mână :)

Aşa a apărut cel mai bun coleg de apartament din lume: House. Deşi îmi tot spusese lumea că îmi va fi greu, că nu e la fel să ţii un câine în apartament etc, nu am regretat niciodată că îl am. Este una dintre cele mai mari surse de bucurie din viaţa mea, pentru că nimic nu se compară cu o drăgăleală de dimineaţă sau cu capacitatea lui de a fi fericit din mai orice. Evident, mă mai supără câteodată, însă între timp am învăţat să îi ador până şi obrăzniciile, pentru că ştiu că le face pentru că atenţia mea îl face fericit.

Aseară, cei de la TechSoup România au avut un eveniment tare simpatic despre cum poate societatea civilă să utilizeze mapping apps pentru a rezolva probleme sociale. Şi tot vorbindu-se despre un proiect care să promoveze donarea de sânge, concluzia a fost una un pic tristă: într-adevăr e un drum lung de la un like pe facebook până la a-ţi înfinge un ac în venă pentru a dona. Iar această concluzie cred că reflectă un fenomen extrem de larg răspândit în comunităţile din România: ne like protestele la care nu ajungem niciodată, ne revoltăm pe felul în care se cheltuiesc banii publici, dar nici măcar nu încercăm să ajungem la dezbaterile pe bugetele locale (câte şi cum or fie ele…), vrem să fim cetăţeni europeni, dar nu folosim cum trebuie fondurile care ar trebui să ne ducă acolo etc.

La fel şi în cazul câinilor vagabonzi. Nu îi vreţi eutanasiaţi? Atunci în loc să îi lăsaţi să moară mai lent şi mai crud în nişte adăposturi sinistre, luaţi-i acasă. Nu vă permiteţi să ţineţi un câine? Sunt sigură că o presiune publică destul de puternică ar putea face ca banii alocaţi pentru eutanasiere să fie transformaţi în hrană pentru animalele adoptate de un stăpân. Şi soluţiile pot lăsa loc de imaginaţie, cu singura condiţie ca varianta preferată de comunitate să nu fie doar o ştampilă la un referendum local, ci şi responsabilitatea comunităţii pentru decizia respectivă.

Altminteri, pentru mine, nu există nicio diferenţă dintre moartea vreunui Lăbuş prin eutanasiere şi moartea lui Kriptonel. Şi nu e cu nimic mai revoltătoare eutanasierea, decât faptul că Lăbuş nu a avut ocazia să fie colegul de apartament al cuiva. 

Read More

top 7 din dimineţile unei fete cuminţi

 Ador dimineţile reci. Pentru că după o plimbare rapidă cu House afară, ne întoarcem îngheţaţi în casă şi frigul acela îmi dă o hărnicie teribilă. De când lucrez mai ales de acasă, este momentul meu preferat din zi. Miroase a cafea în casă, băiatul e liniştit pentru că a mers la plimbare şi este momentul perfect pentru curiozităţi, învăţat lucruri noi şi citit cu pixul în mână. Iar topul lucrurilor cu care îmi încep ziua arată aşa:

1. Blogul WorldBank – prima gură de cafea şi locul meu preferat pentru identificat noi tendinţe în materie de politici de dezvoltare, dar şi pentru a mă pune la curent cu ce mai funcţionează în lumea largă. Astăzi am învăţat că există open development şi că acesta ar putea fi o nouă viziune funcţională asupra dezvoltării, fiind o „troika of Open Governance, Open Knowledge and Open Aid”.

2. VoxEU – una dintre cele mai mari concentraţii de analiză de politici europene şi de comentarii venite din partea unor specialişti cât se poate de obiectivi. Oamenii pot fi foarte răutăcioşi (de o manieră inteligentă, desigur) când vorbesc, de exemplu, despre incapacitatea liderilor europeni de a transforma European Financial Stability Facility într-un instrument eficient pentru combaterea crizei.

4. Eastern Approaches - unul dintre blogurile The Economist cu cea mai interesantă abordarea a acestei bucăţi de Europă. Mi-a plăcut teribil astăzi articolul Backwash fromBerlin, care surprinde un moment senzaţional fie şi doar din perspectivă cultural-istorică – ministrul de externe polonez cerând Germaniei să preia leadership-ul în rezolvarea crizei euro.

5. Wall-Street.ro – unul dintre website-urile mele preferate pentru o informare independentă şi nu doar din zona economico-financiară. Asta pe lângă faptul că şi astăzi am avut parte de o experienţă tare plăcută în emisiunea lor de la Radio Lynx, căci din nou am văzut că antreprenoriatul social devine din ce în ce mai prezent în România şi că există oameni care par să fi făcut paşi mari în direcţia aceasta.

6. Chestii livreşti – locul preferat pentru recenzii de cărţi şi pentru ce se mai întâmplă pe piaţa de carte din România. Astăzi m-am convins definitiv, după teasing-ul foarte simpatic de la Gaudeamus, că trebuie să vizitez noua librărie Bastilia, chiar dacă asta va însemna să las la o parte comoditatea de a da o fugă până la Diverta, în spatele blocului.

7. Freakonomics – blogul lui Levitt şi Dubner. De când le-am citit una dintre cărţi, mă tot plimb la ei pe blog, pentru că au o manieră senzaţională de a transforma viziunile economice seci în experienţe umane cotidiene. Este suficient să citeşti finalul articolului despreîncălzirea globală de astăzi ca să revii: „In other words: the more you know, the more you know that what you know is true — even when it’s not”.

Read More

românii sunt oameni buni

Astăzi şi ieri am mai adăugat câteva persoane la colecţia cu „oameni pe care îi admir”. I-am întâlnit în două contexte diferite şi cred că sunt din lumi diferite. Cu toate acestea, este impresionant pentru mine că în mai puţin de 24 de ore i-am descoperit. Aşa că asta îmi dă speranţe că printre români sunt (şi) oameni buni. Mulţi şi deşi.

Netcamp 2011 sau despre a potenţialul unei noi generaţii

Acum două zile, am primit un sms de la mentorul meu pe antreprenoriat online: „Am o invitaţie la Netcamp. O vrei?”. În primul rând, Daniel Ţigănilă (owner-ul startups.ro) chiar şi-a luat în serios rolul de mentor pentru Bani pierduţi. Ceea ce deja este admirabil. În al doilea rând, a avut mare dreptate că îmi va prinde bine să fiu acolo, printre oameni care deşi se concentrează mai mult pe antreprenoriatul clasic inspiră (şi încă tare bine!) şi cauzele de „social business”.

Aşa că ajunsă la Netcamp, am fost impresionată de toată energia acelei generaţii pe care nu m-aş grăbi să o etichetez drept „generaţia tânără”, însă nu cred că aş greşi foarte mult dacă i-aş pune atributul de „entuziastă”. Oameni care nu se mulţumesc doar cu ce au şi ce li s-a dat, oameni care caută şi inovează sau, pur şi simplu, oameni care fac lucrurile să se întâmple: fie că e vorba de o aplicaţie pentru mobil, fie că e vorba de un antreprenoriat inteligent pentru perioadele în care ai mai mult timp (un exemplu fantastic al Monicăi Jitariuc, care a găsit o modalitate inteligentă de a ajuta oamenii să se prezinte mai bine prin CV şi să facă şi bani din asta, în anul în care a stat acasă în concediu de maternitate).

Şi sunt multe alte exemple, însă cel mai tare mi-a plăcut că există un om, Cristian Manafu, care oferă acest spaţiu de întâlnire şi inspiraţie unor astfel de oameni. Sigur, cei mai familiari decât mine într-ale online-ului au apucat să-l admire deja de mai mult timp. Eu însă abia ieri l-am descoperit, chiar dacă îi citesc blog-ul destul de des. Sigur, face asta cu sprijinul altor oameni, companii sau contra cost. Sigur, s-ar putea implica pe componenta socială şi pe proiecte ce ţin de „sistem” şi nu neapărat de cazuri punctuale. Cu toate acestea, îmi dă impresia unui om care are capacitatea de a coagula oameni în jurul unei idei, iar asta se simte şi mie îmi stârneşte admiraţia, chiar dacă încă mai am de învăţat cum se pot aplica aceste instrumente în domenii precum statul de drept, responsabilitatea politicului, politici publice ancorate în societate.

Participarea şi viitorul României

Azi am fost la conferinţa Elaborarea participativă a documentelor europene strategice aleRomâniei 2014-2020, organizată de Fundaţia Soros România şi de Coaliţia ONGuri pentru Fonduri Structurale. O fi sunând complicat sau poate redundant, în funcţie de cât de familiar e cititorul cu subiectele. Este însă vorba de un lucru simplu: România, ca şi celelalte state membre UE, trebuie să elaboreze nişte documente, pe baza strategiei Europa 2020, care să ne ajute să privim dincolo de ziua de mâine. Iar organizatorii şi susţinătorii lor vor ceva firesc: dacă tot ne priveşte pe toţi cum va arăta viitorul nostru, hai să punem cu toţii mâna, expertiza, resursele la înaintare pentru a nu avea încă o strategie fără legătură cu nevoile din societate.

Simplu până aici. Însă de-a lungul timpului s-a întâmplat ca multe dintre documentele (includ aici şi legile, strategiile, codurile) care definesc societatea românească să fie treacă prin forurile decizionale aşa, ca vodă prin lobodă. Şi pentru că vorbim aici de lucruri mari şi importante, cum sunt politicile de dezvoltare pentru coeziunea cmunităţii europene, dar şi de foarte mulţi bani alocaţi pentru ca acest lucru să se întâmple, cum sunt fondurile structurale, se pare că subiectul a meritat şi înfiinţarea unui minister.

Fără a intra în detalii, deşi mă inspiră subiectul (ah, uite altă temă), am descoperit azi un om de admirat. Nu ştiu dacă e de admirat doar pentru azi sau dacă o fi comparaţia cu alţii din poziţii similare, însă mi-au plăcut tare pragmatismul, aşezarea şi poziţia obiectiv-competentă ale lui Leonard Orban. Asta pentru că a vorbit despre soluţii pentru fondurile structurale precum simplificarea procedurilor, transparentizarea procesului, creşterea rigurozităţii sau cheltuirea mai bună a fondurilor din perspectiva calităţii proiectelor.

Genul acesta de discurs, cu soluţii aproape banale (dacă nu fireşti), ar fi sunat politicianist din gura unui alt om. Fără a fi dată pe spate de admiraţie şi cu rezerva timpului pentru confirmare, mi s-a părut că văd o altă specie de om din spaţiul public: nu pare nici politician bun de gură şi nici tehnocrat scorţos. Mi-a părut doar un om care ştie despre ce vorbeşte şi o face aproape modest. Ceea ce e rar. Rămâne de văzut dacă va fi încă unul din categoria „el a vrut, dar nu l-a lăsat sistemul”. Astăzi însă a fost admirabil şi mi se par fezabile direcţiile trasate pentru a privi către 2020. 

Read More

responsabilitate?

Prin decembrie anul trecut, cam aşa, cel pe care îmi place să îl numesc my coach  (chiar dacă lui nu-i place termenul) într-ale parteneriatului dintre sectorul non-profit şi cel profit mi-a pus în mână Corporation Be Good!, o poveste a CSR-ului, însă doar după ce mi-a spus să fiu atentă să nu înţeleg din asta că business-ul „trebuie” să fie responsabil.

parteneri

De atunci s-au adunat mai multe sute de pagini, câteva conferinţe, multe discuţii şi, în general, lumea s-a schimbat mult, iar relaţiile dintre societatea civilă şi business au evoluat sau au fost regândite ca urmare a crizei financiare. Chiar şi aşa, nimic nu a contrazis faptul că nu există niciun "trebuie" în responsabilitatea companiilor.

În România, anul acesta a adus o oarecare aliniere la trend-urile internaţionale în materie de responsabilitate a companiilor, proiecte (cam) multe finanţate din POSDRU care vorbesc despre CSR, până şi un proiect de lege privind guvernanţa corporatistă a întreprinderilor publice lansat în dezbatere publică acum 10 zile de către Ministerul Justiţiei.

Toate ca toate, ceea ce mă întristează şi mă enervează în egală măsură este că de cele mai multe ori, pare că responsabilitatea companiilor pare percepută mai curând ca un dat, ca ceva la care companiile sunt obligate, motiv pentru care pare absolut normal să le cerem bani şi să le hulim dacă pentru „atâta lucru” vor să-şi pună şi sigla pe proiect.

Mă întreb însă câte din aceste proiecte, dacă a fost să fie şi de o finanţare, se pot lăuda cu un impact social atât de semnificativ încât să facă din afişarea siglei sponsorului ultimul lucru care contează. Şi, mai ales, mă întreb câte dintre aceste proiecte durează peste ani, fiind atât de bune încât să devină sustenabile. Iar pentru cele care reuşesc să treacă aceste două teste, cam care este acel je ne sais quoi?

Şi cum s-a nimerit să vreau să merg şi la primul workshop blogoree ce o are ca invitată pe Cristina Bazavan, am aflat cu această ocazie şi de faptul că un proiect al unui ONG este susţinut de o companie de 10 ani. Care să fie răspunsul?

Sursa: www.telefonulcopilului.ro

Proiectul este implementat de Asociaţia Telefonul Copilului cu sprijinul Romtelecom, iar serviciile pe care le oferă au ca obiectiv apărarea drepturilor copiilor. Dincolo de necesitatea intervenţiei într-un domeniu sensibil(izant) şi de statisticile impresionante (un număr total de 1.662.759 apeluri dintre care 34.043 au necesitat intervenţia instituţiilor abilitate!!), cred că punctul-cheie care a contribuit la reuşita şi durabilitatea proiectului este altul, care se citeşte printre rânduri – parteneriatul.

Abordarea în parteneriat a unei probleme sociale (sau nu) presupune într-adevăr responsabilitate, însă nu doar a companiei care doreşte (din diferite motive) să sprijine un proiect, ci şi a organizaţiei non-profit. Iar eu cred că abia după ce se agreează că responsabilitatea este una partajată, se poate trece la analiza altor elemente care compun un parteneriat puternic.

Cei de la Peace Direct au identificat că elemente esenţiale ale unui parteneriat puternic sunt o cocktail reuşit între comunicare efectivă, valori comune, angajament pe termen lung, transparenţă, shared-learning, înţelegerea contextului, creştere organizaţională, procese participative şi suport moral.

Mâine voi participa la un nou eveniment al Centras din cadrul proiectului Parteneriat pentru dezvoltare şi abia aştept să văd cum vede societatea civilă parteneriatul cu mediul de afaceri. Până atunci, mă bucur că “parteneriat” este cuvântul cheie :)

Read More