Batman la Vila Dante

Sursa:  http://en.wikipedia.org

Am văzut în sfârşit The Dark Knight Rises. Dintr-o nefericită întâmplare, mi-e teamă că multă lume ce se va duce să vadă filmul va avea în minte tragedia de la Aurora. Alţii, publicul obişnuit al acestui gen îşi vor păstra motivele: supereroi, vizual, acţiune. Mi-aş dori însă să vă mai uitaţi la ceva. Ceea ce presa americană numeşte „mesajul politic" al lui Nolan. 

Şi, cred eu, pe bună dreptate. Viziunea din The Dark Knight Rises chiar are puternice aspecte „de dreapta”. Gotham-ul este, în primă instanţă, un oraş în care nu există neapărat dreptate, dar există o ordine asumată şi un fals erou care a dus la ea, pentru că lumea are nevoie de un erou.

Deşi există inegalitate, ea este acceptabilă. Atât de acceptabilă, încât într-una dintre scenele de la începutul filmului, Bruce Wayne îi spune Selinei Kyle (niciodată numită Catwoman) că, printr-un „accident” al bursei este falimentat, dar că va putea păstra celebra sa casă. Replica acesteia este adorabilă: "the rich don't even go broke like the rest of us".

Totul se schimbă când Bane şi mercenarii lui ocupă oraşul. Peisajul devine distopic şi asta pentru că Bane vrea să dea oraşul înapoi „poporului”, eliberându-l de opresorii bogaţi şi de forţele de ordine. În timp ce poliţia este blocată undeva în subteranele oraşului, bogaţii sunt târâţi afară din case, iar caselor lor devin „casele tuturor”.

Discuţia despre critica adusă prin film fenomenului Occupy este destul de aprinsă şi nu poate fi ignorată nici măcar de protestatari. Iar mie mesajul politic mi se pare destul de pregnant. La fel şi opţiunea pentru o ordine în care nu o fi totul perfect, dar măcar „deciziile mari” nu sunt lăsate la voia conflictului între popor şi bogaţi.

Şi încă ceva. Îmi pare rău că nu am găsit o variantă oficială care să surpindă mai bine scena ocupării caselor bogate de către popor, dar trailer-ul acesta are o bucăţică interesantă între 0.55 – 1.00. Uitaţi-vă la el sau mergeţi la film şi după aceea priviţi imaginile de la ziua porţilor deschide de la Vila Dante - găsiţi nişte video sugestive pe Gândul şi pe EvZ. Vă amintesc de ceva?

Read More

Micul Prinţ şi protestele

Sursa: monotremu.blogspot.com

Când am văzut pentru prima dată imaginea alăturată, am avut un gol în stomac, amintindu-mi înţeleptele cuvinte ale Micului Prinţ: „Oamenii mari nu pricep niciodată nimic şi este obositor pentru copii să le dea întruna explicaţii.” Mi-l imaginez pe acesta şocat în faţa acestei situaţii. Pentru că, după zile de proteste, se tot repetă două întrebări: „până la urmă, împotriva a ce se protestează?” şi „iar acum ce urmează?”.

De ce protestează oamenii?

Vineri am participat la o întâlnire tare interesantă: ONG-işti şi oameni din altă lume, în care democraţia şi idealismul pragmatic au vârste asemănătoare, care se numără în sute de ani. La întrebarea acestora din urmă: despre ce este vorba, de fapt?, răspunsurile au fost la fel de diferite precum pancartele din Piaţa Universităţii: corupţie, sărăcie, o clasă politică în care nimeni nu mai crede etc.

Nu cred că întrebarea a primit un răspuns concludent, pentru simplul motiv că nu există unul. Este extrem de greu să pui într-un singur cuvânt toate frustrările adunate de o mulţime care s-a plâns puţin sau deloc de ceea ce se întâmplă. Evident că în ochii unor decidenţi rupţi de lumea reală acea mulţime poate părea o casnică ce nu a crâcnit în mai bine de 20 de ani de mariaj, iar acum brusc pleacă ţipând aproape isteric: m-ai înşelat, m-ai bătut, nu ai dus gunoiul, nu ai fost la şedinţele cu părinţii, mai ţii minte petrecere din iunie 2005 când m-ai făcut de râs de faţă cu prietenele mele?

Adevărul este că unii oameni au o limită de rezistenţă extrem de ridicată şi că este şi mai greu să identifici acea linie fină după care personajul de mai sus nu mai crede că ceva se va schimba şi pleacă. Picătura care umple paharul poate fi în egală măsură un copil cu amanta sau faptul că soţul iar nu a îndoit tubul de pastă de dinţi. Şi niciunul dintre motive nu este mai frivol dacă ne gândim că ele au aceeaşi consecinţă.

La fel şi cu o ţară care nu şi-a strigat frustrările decât timid, sperând de fiecare dată că cei care o conduc îşi vor ţine promisiunea şi se vor îndrepta. Psihoterapeuta mea ar numi asta negare a realităţii şi incapacitate de a pune limite. Eu aş fi de acord cu ea şi mi-aş spune că vina este, ca de obicei, împărţită. Şi această vină, la care cei mai mulţi dintre noi sunt părtaşi, a făcut ca România să arate aşa:

Iar românii aşa:

Ce înseamnă asta? În afară de faptul că îmi plac statisticile, este evident că sunt extrem de multe probleme...Iar lista poate continua şi deveni mai diversă de atât, la fel ca şi picătura care poate umple oricare dintre aceste pahare.

Sursa: en.wikipedia.org

Pentru acest moment precis, picătura care a umplut paharul celor mai mulţi poate fi căutată la domnul...Maslow. Dacă ne uităm la piramida nevoilor şi la statisticile de mai sus, este clar că nevoile nesatisfăcute ale unui procent semnificativ de români au derapat din nivelul de siguranţă către nivelul cel mai de bază, dacă 42% dintre români nu au avut suficienţi bani pentru mâncare în ultimul an... De asemenea, în funcţie de standardul de viaţă cu care o persoană este obişnuită, sigur că orice treaptă coborâtă în ierarhia nevoilor poate fi o picătură care umple un pahar.

Cum s-au sincronizat aceste picături? Dacă ne gândim la evenimentul care a declanşat protestele – legea sănătăţii –, cred că perspectiva (justificată sau nu de realitate) de a nu avea satisfăcută o nevoie de siguranţă (sănătate) a arătat multora o imagine neplăcută în care mai devreme sau mai târziu ar putea ajunge la baza piramidei.

Şi acum ce?

Cred că este absurd să acuzi mulţimea care se revoltă că nu are un program, o petiţie sau soluţii. Strategiile, programele, legile se fac cu cap, uitându-te cu atenţie la probleme, la posibile soluţii, analizând posibilul impact al acestora, discutând cu cei ce se pricep şi cu cei care vor fi afectaţi de măsurile luate. Tocmai de aceea dăm bani prin taxe şi impozite unor instituţii care ar trebui să aibă capacitatea de a găsi soluţii şi de a le implementa.

Aceste soluţii nu se întâmplă de pe o zi pe alta şi în niciun caz lipsa unei proclamaţii a protestarilor nu face manifestaţia mai puţin legitimă. Este suficient faptul că problema este conştientizată. Pentru moment ajunge un J’accuse!.

Ceea ce se poate face însă de pe o zi pe alta, după conştientizarea problemei, este să ne recunoaştem vina. Iar vina este aceea că mult prea puţini dintre noi au recunoscut că aşa cum cerem responsabilitate a autorităţilor, politicienilor, companiilor etc. trebuie să ne cerem şi nouă responsabilitate. Cea mai bună lege din lume nu îşi va avea efectele dorite dacă nu există mecanisme de control din partea celor afectaţi de ea.

Punga de gunoi nu se duce singură la ghenă dacă nu îi spui celuilalt că ar trebui să facă asta şi degeaba îl părăseşti dacă nu i-ai spus de prima dată că asta se va întâmpla dacă nu îndoaie tubul de pastă de dinţi…

Responsabilitatea individuală ar trebui să culmineze, când restul încercărilor au rămas fără răspuns, cu protestele. Până atunci, câţi ne-am dat timpul să completăm hârtii sau să scriem e-mailuri care să însemne responsabilitate? Adică: 

• Ai votat?
• I-ai scris preşedintelui să îl întrebi cât a îndeplinit din ce a promis?
• I-ai scris senatorului din colegiul tău să îl întrebi cât a îndeplinit din ce a promis?
• I-ai scris deputatului din colegiul tău să îl întrebi cât a îndeplinit din ce a promis?
• I-ai scris primarului tău să îl întrebi cât a îndeplinit din ce a promis?
• I-ai scris consilierilor locali să îi întrebi cât au îndeplinit din ce au promis?
• Ai scris/telefonat la primărie/ consiliu local să ridice copacul acela căzut?
• Ai scris/telefonat la protecţia consumatorului sau la o altă instituţie când ţi-au fost încălcate drepturile?
• Ai participat la vreo dezbatere publică?
• Ai direcţionat 2% către un ONG care face ceva cu care rezonezi şi care face ce nu ai tu timp să faci?
• Câte plângeri ai făcut faţă de compartamente abuzive ale poliţiei, funcţionarilor publici etc.?

Iar lista poate continua…cu acţiuni care iau mai mult sau mai puţin timp, cu drepturi şi legi care sunt mai mult sau mai puţin cunoscute. Nu spun că aceste acţiuni individuale vor schimba foarte multe, dar sigur mai mulţi care sunt responsabili îi vor forţa şi pe ceilalţi să îşi facă partea lor de treabă. Părerea mea. Şi a Micului Prinţ: “Oamenii au dat uitării adevărul acesta. Tu însă nu trebuie să-l uiţi. Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit. Tu eşti răspunzător pentru floarea ta.” 

Read More

responsabilitate?

Prin decembrie anul trecut, cam aşa, cel pe care îmi place să îl numesc my coach  (chiar dacă lui nu-i place termenul) într-ale parteneriatului dintre sectorul non-profit şi cel profit mi-a pus în mână Corporation Be Good!, o poveste a CSR-ului, însă doar după ce mi-a spus să fiu atentă să nu înţeleg din asta că business-ul „trebuie” să fie responsabil.

parteneri

De atunci s-au adunat mai multe sute de pagini, câteva conferinţe, multe discuţii şi, în general, lumea s-a schimbat mult, iar relaţiile dintre societatea civilă şi business au evoluat sau au fost regândite ca urmare a crizei financiare. Chiar şi aşa, nimic nu a contrazis faptul că nu există niciun "trebuie" în responsabilitatea companiilor.

În România, anul acesta a adus o oarecare aliniere la trend-urile internaţionale în materie de responsabilitate a companiilor, proiecte (cam) multe finanţate din POSDRU care vorbesc despre CSR, până şi un proiect de lege privind guvernanţa corporatistă a întreprinderilor publice lansat în dezbatere publică acum 10 zile de către Ministerul Justiţiei.

Toate ca toate, ceea ce mă întristează şi mă enervează în egală măsură este că de cele mai multe ori, pare că responsabilitatea companiilor pare percepută mai curând ca un dat, ca ceva la care companiile sunt obligate, motiv pentru care pare absolut normal să le cerem bani şi să le hulim dacă pentru „atâta lucru” vor să-şi pună şi sigla pe proiect.

Mă întreb însă câte din aceste proiecte, dacă a fost să fie şi de o finanţare, se pot lăuda cu un impact social atât de semnificativ încât să facă din afişarea siglei sponsorului ultimul lucru care contează. Şi, mai ales, mă întreb câte dintre aceste proiecte durează peste ani, fiind atât de bune încât să devină sustenabile. Iar pentru cele care reuşesc să treacă aceste două teste, cam care este acel je ne sais quoi?

Şi cum s-a nimerit să vreau să merg şi la primul workshop blogoree ce o are ca invitată pe Cristina Bazavan, am aflat cu această ocazie şi de faptul că un proiect al unui ONG este susţinut de o companie de 10 ani. Care să fie răspunsul?

Sursa: www.telefonulcopilului.ro

Proiectul este implementat de Asociaţia Telefonul Copilului cu sprijinul Romtelecom, iar serviciile pe care le oferă au ca obiectiv apărarea drepturilor copiilor. Dincolo de necesitatea intervenţiei într-un domeniu sensibil(izant) şi de statisticile impresionante (un număr total de 1.662.759 apeluri dintre care 34.043 au necesitat intervenţia instituţiilor abilitate!!), cred că punctul-cheie care a contribuit la reuşita şi durabilitatea proiectului este altul, care se citeşte printre rânduri – parteneriatul.

Abordarea în parteneriat a unei probleme sociale (sau nu) presupune într-adevăr responsabilitate, însă nu doar a companiei care doreşte (din diferite motive) să sprijine un proiect, ci şi a organizaţiei non-profit. Iar eu cred că abia după ce se agreează că responsabilitatea este una partajată, se poate trece la analiza altor elemente care compun un parteneriat puternic.

Cei de la Peace Direct au identificat că elemente esenţiale ale unui parteneriat puternic sunt o cocktail reuşit între comunicare efectivă, valori comune, angajament pe termen lung, transparenţă, shared-learning, înţelegerea contextului, creştere organizaţională, procese participative şi suport moral.

Mâine voi participa la un nou eveniment al Centras din cadrul proiectului Parteneriat pentru dezvoltare şi abia aştept să văd cum vede societatea civilă parteneriatul cu mediul de afaceri. Până atunci, mă bucur că “parteneriat” este cuvântul cheie :)

Read More

din bucata mea de pâine…

Urăsc sărăcia. Da, ştiu, nu cred că cineva o iubeşte. Însă eu chiar o urăsc. Mă stinghereşte până şi când cineva se plânge de ea. Nu suport nici cerşetoria şi cred că doar de foarte puţine ori am dat bani cuiva pe stradă. Iar ieri, în pauza dintre două simfonii, la Ateneu, m-a enervat rău o fată care strângea bani vânzând felicitări ca să plece să deparaziteze orfani în Africa cu o asociaţie sau ceva de genul... M-am trezit chiar ţinându-i un discurs despre cum se face fundraising pentru o asociaţie. Pentru că m-a enervat.

Sursa: www.sxc.hu

Read More