Ucraina în offside

Într-o zi liniştită în care lumea se pregăteşte pentru sărbătoarea de 1 mai, o ştire agita apele diplomaţiei europene: luni cancelarul german Angela Merkel şi comisarul pentru justiţie Viviane Reding (două dintre cele mai puternice doamne ale politicii europene) anunţau boicotarea Campionatului European de fotbal. Din dragoste pentru drepturile omului sau din solidaritate feminină, cele două reacţionează împotriva tratamentului în primit de fostul premier ucrainean Iulia Timoşenko în închisoare.

Sursa: www.uefa.com

Cu greu am văzut în diplomaţia ultimilor ani o reacţie atât de vehementă în ceea ce priveşte „treburile interne” ale unui alt stat. De obicei, statele europene şi mai ales Comisia Europeană „îşi manifestă îngrijorarea” profundă sau nu, „trag un semnal de alarmă” sau aruncă în luptă câte o frază generalistă de tipul „considerăm că drepturile omului stau la baza statului de drept etc.”.

Dincolo de numeroasele glume cvasi-misogine pe care le poate stârni acest protest, ceea ce mi se pare ironic este faptul că acest tip de „război rece” va lovi cel mai mult...Polonia. În timp ce oficialii ucraineni afirmă că pentru pregătirea Euro 2012 au cheltuit aproximativ 1.9 mld. Euro (20 mld. HR), polonezii îşi estimează investiţiile la 23 mld. Euro.

Sigur, investiţiile făcute cu cap de Polonia (aproape 40% sunt acoperite din fonduri europene!) au numeroase alte avantaje pe termen lung în afara celor generate de turismul pentru meciurile din cadrul campionatului şi majoritatea se simt deja: de la creşterea PIB-ului la o creştere semnificativă a locurilor de muncă şi a ocupării. Însă Polonia merită să îşi recupereze o parte din aceste investiţii şi pe termen scurt, aşa că mă întreb de ce boicotul nu vizează doar meciurile jucate în Ucraina...

Oricum, ar fi interesant să vedem unde va fi Angela Merkel atunci când naţionala Germaniei va avea meciuri la Euro2012: eu mi-o imaginez la un concert cu Viviane Reding în timp ce schimbă mesaje cu Hillary Clinton :)

Read More

democraţia este un sport de echipă şi are nevoie de suporteri

În ultima vreme se tot petrec revolte, occupy-uri şi alte proteste prin Bucureşti. Majoritatea cu scopuri nobile, dacă se întâmplă să aibă vreunul. Filmul este întotdeauna acelaşi, iar actorii de multe ori aceiaşi. Nu vreau să insist asupra diferenţei de magnitudine între ce se întâmplă în România şi vreun Occupy Wall Street.

Sursa: www.mediafax.ro

Cred că specificul minimalismului participării româneşti (acea cultură a revoltei despre care scrie Vintilă Mihăilescu în Dilema Veche) se vede în prezenţa de la meeting-ul din Piaţa Universităţii de Ziua Internaţională a Drepturilor Omului. Înţeleg că au fost sub 100 de persoane, dintre care 54 s-au ales cu amenzi. Pe de altă parte, azi-noapte în Piaţa Universităţii erau 4000 de suporteri stelişti care sărbătoreau calificarea în primăvara europeană. Impresia mea este că nu s-au organizat din timp, ci că această adunare a venit ca o consecinţă simbolică firească: s-a întâmplat ceva bun (nu aş spune măreţ) şi mult aşteptat, aşa că merita strigat în gura mare.

Surse: www.sportlocal.ro şi www.prosport.ro

S-ar putea să fiu foarte antipatică scriind asta, dar eu nu ştiu o cauză „civică” din România ultimilor ani care să fi stârnit atâta pasiune. Nici pentru revolte, nici pentru bucurii. Unii ar spune că este mai uşor să strângi lume pentru a te bucura de un succes, însă suporterii stelişti s-au revoltat mai bine ca ong-iştii şi când nu le-a convenit ceva. Şi în imaginile alăturate nu cred că putem da vina pe o forţă mediatică mai mare, pe mai mulţi bani investiţi sau pe o mai bună organizare.

 Cu toate apucăturile mele civice, nu am fost niciodată la un protest. Pe stadion însă am fost de multe ori, aşa că nu pot da vina pe faptul că port tocuri. M-aş abţine şi de la a duce mai departe argumentul democraţiei ca sport de echipă, însă nu cred că această comparaţie este forţată şi nici că ea poate fi rezolvată simplu prin psihologia mulţimilor. Este suficient să vedem ce rol a avut sportul în construirea unor culturi civice – de la jocurile olimpice şi Hitler in 1936 până la construirea uneinaţiuni prin dominaţia fotbalului ghanez în Cupa Naţiunilor din Africa imediat după obţinerea independenţei.

Şi atunci ce are fotbalul din România în plus de adună atâţia oameni într-o societate pe care toţi se grăbesc să o eticheteze drept „apatică”? 

Sursa: www.prosport.ro

În primul rând nu cred că este vorba despre „subiectul” cauzei susţinute. Poate fi vorba despre felul în care este ea împachetată, dar asta este altceva şi depinde în primul rând de imaginaţia organizatorilor. Eu refuz să cred că indivizii acestei ţări nu înţeleg de ce este important să se respecte drepturile omului sau importanţa educaţiei pentru o ţară. De asemenea, nu cred că este vorba despre leadership. Pentru a continua cu exemplul recent al Stelei, e greu de crezut că suporterii susţin echipa pentru că îi inspiră Gigi Becali, iar antrenorii se schimbă acolo atât de repede încât ataşamentul faţă de un personaj este aproape imposibil.

Cred însă că răspunsul trebuie căutat undeva printre suporteri şi în mecanismele care îi fac pe oamenii aceştia „suporteri până la moarte”. Însă dacă în Marea Britanie avem suporteri ai Liverpool sau ai Manchester şi în egală măsură ai laburiştilor sau conservatorilor, în România găsim mai greu un „electorat captiv” al unui partid sau al unei cauze. Avem însă rapidişti, stelişti, dinamovişti etc. care îşi susţin echipele.

Surse: www.time.com şi www.prosport.ro

Ceva îi face pe aceşti oameni să prindă „microbul” şi să nu mai scape de el, câteodată dându-l la generaţia următoare. Şi nu este neapărat vorba despre indivizi care aderă la o cauză transformându-se într-o masă incultă şi iraţională. Nu spun că nu sunt şi fanatici, însă majoritatea suporterilor pe care îi cunosc îşi susţin sau hulesc echipa cu pasiune, dar se uită şi la alte meciuri din campionatul intern sau din cele europene, ştiu extrem de bine ce fac şi cum sunt alte echipe, analizează, compară şi critică. Dar rămân suporteri.

Din păcate, nu reuşesc să îmi dau seama care este ingredientul lipsă care ar putea transforma indivizii în suporteri ai cauzelor civice. Ştiu însă că nu vorbim despre o naţiune apatică şi de vreo 2-3 idealişti care se trezesc să apere democraţia. Trebuie doar găsite acele echipe care să joace suficient de bine cât să merite să fie criticate de propriii suporteri, fără a fi însă abandonate.

Read More