de ce Turcia nu este un exemplu

Sursa: Occupy Gezi

În ultimele zile mi-este plin wall-ul de articole, imagini şi filmuleţe care relatează ce se întâmplă în Turcia. Şi peste toate tronează un aer de admiraţie amestecat cu un entuziasm care trădează o îmbufnare (mai mult sau mai puţin) tăcută. Ca şi cum revolta oamenilor aceia ar fi revolta noastră, ca şi cum lupta lor ar compensa capacitatea noastră scăzută de a lupta asemenea lor pentru lucruri în care credem. Mai trist însă este faptul că în această euforie a lui „ah, se întâmplă ceva!”, asemănătoare întru câtva cu curiozitatea morbidă a oamenilor adunaţi ciorchine la câte un accident, se uită sau se ignoră aspecte şi nuanţe.

Este motivul pentru care avem parte de emisiuni unde se fac comparaţii forţate între Piaţa Universităţii şi ce se întâmplă în Turcia, după cum avem parte şi de sentimentul că trusturile media care fac asta „confiscă” revolta din Turcia pentru a-și justifica ei legitimitatea de “singuri împotriva tuturor”. La fel cum unele figuri, media şi politicienii au dat sentimentul confiscării Pieţei Universităţii, de îmi era şi ruşine să spun că am fost pe-acolo în ianuarie anul trecut.

Este motivul pentru care nu ne uităm dincolo de un fapt reprobabil - un guvern care nu respectă un drept fundamental la nemulțumire și alege să reprime violent pe cei ce și-l manifestă nu legitimează neapărat cererile celor nemulțumiți și nici faptele unora dintre ei. Învăluiți în mantia de solidaritate cu niște oameni pe care cel mai probabil nu-i înțelegem (diferențele culturale sunt uriașe, chiar dacă avem cu toții twitter și iphone), uităm să privim mai cu atenție.

Sursa: Facebook

Este motivul pentru care ne imaginăm că Poporul în revolta lui are suficientă putere cât să înlăture ceva rău, tiranic și opresiv cu ceva mai bun. Oare? Noi suntem ultimii care ar trebui să uite că din revolta maselor se pot naște uneori monștri poate la fel de perverși și greu de combătut. Uitați-vă cu atenția la imaginea asta. Masa aceea de oameni e formată și din astfel de personaje. Nu înseamnă că e mai puțin frumoasă solidaritatea oamenilor. Ci doar că, din păcate, există și griuri.

Sursa: Facebook

Este motivul pentru care noi înșine, sub tristețea unei neputințe a statului modern de a-și respecta iluzia de cel mai bun dintre statele posibile, riscăm să susținem confiscarea unei demers legitim. Transformarea evenimentelor din Turcia în simbolul revoltei anti-capitaliste este cel puțin o ipocrizie. Vorba unui comentator de pe facebook, or vrea ei abolirea proprietății private, dar încearcă să le iei iphone-urile și atunci o să vezi libertarianismul la apogeul lui.

Or fi gânduri scrise la frustrare, însă mă întristează și mă înfurie un gând: până și printre unii oameni minunați de pe lângă mine apare această euforie a lui “uite că în alte părți se poate”. Ca și cum toți anii de frustrare ai fraților și surorilor întru ONG-ism ar avea dintr-odată o luminiță la capătul tunelului. Ca și cum munca noastră ar fi răsplătită de cei care, la mii de kilometri distanță și la și mai mulți mii de kilometri distanță culturală (nu e peiorativ, ci realist; culturile sunt diferite) ne-ar fi împlinit visul de a avea suporteri pentru cauzele noastre (ecologia, democrația etc).

Aștept să văd că o astfel de vară poate provoca schimbări semnificative. Deocamdată, uitându-mă la primăveri și ierni, văd că nu există soluții bruște care chiar să funcționeze. Iar vina pentru o oală aflată sub presiune nu e niciodată doar a capacului. Ci și a focului, a mâinii care îl putea da mai încet sau a celui care a pus capacul.

Read More

când celebrităţile vor să schimbe lumea

Ce au în comun Beyonce, Ben Affleck, Alicia Keys, Justin Timberlake, Cindy Crawford şi alte multe staruri zilele acestea? Ca şi milioane de alţi oameni, mai obişnuiţi sau nu, se uită cu interes la ceea ce mulţi numesc o decizie istorică pentru lumea civilizată: Curtea Supremă din Statele Unite analizează legalitatea căsătoriei între persoane de acelaşi sex. Campania din social media a crescut la dimensiuni fabuloase, pe care nicio altă cauză socială/civică nu mi se pare a o fi atins până acum. Cei mai vizibili promotori, Human Rights Campaign au peste 1.400.000 de like-uri pe Facebook şi vreo 250.000 de followers pe Twitter. Iar mesajele de pe Facebook şi Twitter ale celebrităţilor merg de la simple menţionări până la personalizarea mesajelor şi prăjituri asortate.

  

Nu o să intru în detaliile legate de cazul în sine – sistemul de justiţie american este oricum foarte complicat, iar articolele de bună calitate pe această temă nu lipsesc. Wall Street Journal, de exemplu, a dedicat spaţii ample dezbaterilor, iar live blogging-ul de la Curtea Supremă a fost un must-have de la media generalistă de tipul New York Times până la cea de business de tipul Bloomberg.

Aseară mi-am schimbat şi eu poza de profil cu semnul egalităţii. Dintr-o convingere intimă şi îndelung construită. E posibil ca faptul că am trăit într-o familie de medici liberală în gândire mi-a lăsat spaţiul necesar de a nu gândi în termeni discriminatorii. E posibil şi să nu fi fost suficient dusă la biserică. Dar ceea ce mi se pare fundamental, dincolo de faptul că pentru mine căsătoria nu este o instituţie relevantă, este ca cei care au nevoie de acest gen de gest, indiferent de preferinţele sexuale, să îl poată face.

Deşi idealistă din fire, nici nu-mi imaginez că o dezbatere publică pe această temă este încă posibilă în România. Suntem încă la stadiul în care elevii care au şansa de a învăţa într-un liceu deschis la minte, cum este Colegiul Bilingv George Coşbuc din Bucureşti, sunt consideraţi „victime ale propagandei sexuale”. Nu aş vrea să reiau un subiect pe care s-au scris prea multe. Păstrez doar cu sfinţenie cele 124 de comentarii primite săptămâna trecută la un post despre apelul lansat de 30 de ONG-uri pentru boicotareaColegiului Coşbuc.

Mă bucur că în lista mea de prieteni există oameni rezonabili care ştiu să privească dincolo de extremismul celor care văd propogandă acolo unde există doar normalitate. Mă bucur însă şi că argumentele creştine sau pur şi simplu homofobe sunt un duş rece pentru cei care ne imaginăm că genul acesta de toleranţă va fi uşor de promovat. Şi păstrez comentariile tocmai ca să-mi amintesc de ce teatrul absurdului s-a născut în România. O ţară în care există un cerc studenţesc care a ales să renunţe la serviciile unei bănci (BCR) pentru că Fundaţia ERSTE, acţionara majoritară a BCR, susţine minoritatea LGBT.

Nu sper, aşadar, la o dezbatere similară în România. Iar ea nici nu va exista atâta vreme cât lumea se ceartă din când în când pe bloguri sau în social media. Genul de campanie şi genul de dezbatere care au loc în SUA în acest moment este de neimaginat. Însă mi-aş dori să învăţăm de aici că şi celebrităţile sunt bune şi la altceva decât entertainement şi cancan. Iar atunci când mai multe persoane din spaţiul public îşi vor asuma deschis preferinţele sexuale sau suportul pentru diversitate, cred că vom avea o şansă mai mare de a obţine ceva natural: a pune subiectul pe agenda publică şi a-l dezbate cu adevărat. 

Cenzorii își dau silința să arate că propria-mi nefericire este consecința rătăcirii mele, rezultatul excesului: îmi este cu atât mai greu să-i contrazic cu cât nu văd limpede în ce constă rătăcirea și unde se află excesul. (Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian)

P.S. Acesta este primul post dintr-o serie de blog-sincron alături de doi domni minunaţi. Îi găsiţi aici şi aici. 

Read More

tinere, limbajul!

You can leave your hat on!

În septembrie se fac 12 ani de când sunt vegetariană. În aceşti aproape 12 ani, nu am încercat să conving pe nimeni că aşa e mai bine. Nu am căutat prozeliţi, ci cel mult am gătit pentru diverşi oameni, ca să dau un răspuns la „Dar tu ce mănânci?”. Când am fost întrebată de ce, de fiecare dată mi-am adus argumentele. De multe ori mi s-a răspuns cu agresivitate. Dar am subliniat de fiecare dată că e alegerea mea.

Şi în niciun caz nu i-am spus vreodată cuiva: „Eşti un criminal de fiinţe care se hrăneşte cu carne aflată în putrefacţie şi pentru asta vei arde în flăcările iadului, cârnatule!”

Ceea ce se întâmplă în schimb în zilele acestea ca parte a campaniei pentru referendum mi se pare trist şi îngrijorător. Sunt cârnat sau băsistă dacă nu merg la vot? Sunt comunistă şi hoaţă dacă merg la vot? Eu mi-am adus argumentele mele pentru alegerea făcută. Şi mi-o asum. Iar argumentele mele nu au în ele nimic de-a face cu niciun dictator, dar nici cu vreo lovitură de stat.

Mă întristează pentru că oameni altminteri decenţi găsesc în ei resursele de a jigni şi a pune în aceeaşi găleată pe oricine nu se alătură argumentelor lor. Că ajunge să fie preferabil să te ocupi cu frivolităţi de tipul vestimentaţiei alese azi de oamenii care se perindă la TV. Pentru că, nu-i aşa, la o frivolitate se poate răspunde cu ceva mai multă detaşare, iar cu acestea nu rişti să ajungi la rupturi.

Girl you'll be a woman soon...

Mă îngrijorează pentru că dihotomizarea, vrajba şi absenţa nuanţelor nu au adus niciodată ceva bun. Pentru că e perfect în regulă să ai convingeri şi argumente puternice, dar încă mai cred că moderaţia merită un elogiu. După cum mai cred că până şi cea mai frumoasă ţinută alb-negru devine superbă dacă adaugi un ruj roşu.

Mi-e teamă de extreme, oricât de multe bune intenţii ar avea în spate. După cum mi-e frică de agresivitatea în limbaj, oricât de multe îngrijorări legitime ar avea în spate. Voi ştiţi că un ardei umplut cu vinete şi dovlecei poate fi la fel de bun ca unul umplut cu carne tocată? 

Read More

cât de pregătită este România pentru schimbare?

Change Readiness Index 2012 arată o Românie cu o slabă capacitate economică şi socială de adaptare la schimbările profunde care afectează lumea post(?) criză. Cercetarea arată imagini contrastante dintr-o ţară care are cele mai puţin eficiente „plase de siguranţă” sociale pentru categoriile sărace sau vulnerabile (cel mai slab scor din cele 60 de ţări evaluate), relaţii stat-business care par a arăta mai rău doar în Rusia, Venezuela şi Bangladesh, dar care se află pe locul cinci în ceea ce priveşte dezvoltarea IT&C şi pe unul din primele şapte locuri la capitolul capital uman.

Am descoperit cu încântare Change Readiness Index - un nou indice lansat pe 26 aprilie 2012 de Overseas Development Institute (dacă aş avea o listă de think-tank-uri preferate, ODI sigur ar fi pe primul loc :) şi KPMG. Din păcate, ştirea a rămas neobservată în România, deşi rezultatele înregistrate oferă o imagine îngrijorătoare privind capacitatea noastră de a face faţă unui context economic nesigur.

Indicele a pornit de la premisa că, într-o lume în care provocările şi oportunităţile apar cu o dinamică fără precedent, capacitatea de adaptare a statelor la schimbare (change readiness) poate fi un factor cheie care determină abilitatea ţării de a avea o creştere susţinută pe termen lung şi de a oferi un standard de viaţă ridicată cetăţenilor ei. Şi pentru a măsura capacitatea unui stat de a se adapta la riscurile provocate de schimbare, dar şi pentru a profita de oportunităţile apărute, trebuie luate în calcul trei elemente:

1. Capacități economice: generate atât de mediul de afaceri, cât şi de politicile guvernamentale în domeniu.
2. Capacități de guvernare: ale guvernului, dar și ale cadrului instituțional
3. Capacități sociale: legate de caracteristicile societății, societatea civilă etc.

Cum stă România?

Uf, cam rău – ocupă locul 44 (un punctaj de 0.37/1.00) din 60 (rezultatele detaliate pot fi găsite aici). Majoritatea ţărilor cuprinse în indice sunt economii emergente sau în curs de dezvoltare, iar deasupra noastră se află Cambodgia, Paraguay, Egipt etc. Ceea ce este și mai frapant este faptul că există o discrepanţă semnificativă de adaptare la schimbare în ce priveşte cadrul economico-politic şi cel social. De asemenea, şi în cadrul sub-indicatorilor există diferenţe notabile:

Sursa datelor: Change Readiness Index 2012 

În ceea ce priveşte capacităţile economice, este de remarcat că în vreme ce România pare a avea o deschidere economică (cu un scor rezonabil de 0.56) ce permite diversificarea bunurilor şi serviciilor prin inovare şi tehnologizare, la alţi doi indicatori România pare a avea probleme semnificative afectează dezvoltarea economică: climatul investiţional (0.23) ce nu permite dinamismul afacerilor şi piaţa muncii (0.22) căreia îi lipseşte flexibilitatea.

În cadrul indicatorului privind capacităţile de guvernare, lucrurile rezultatele slabe se anunţă ceva mai echilibrate, indicatorii privind eficienţa administraţiei publice, reglementarea financiară şi managementul riscului înregistrând scoruri mediocre între 0.32 şi 0.36 puncte. Desigur, acestea nu sunt noutăţi, însă este de remarcat scorul minimal înregistrat la capitolul relaţii stat-business (0.16!). Acest indicator evaluează măsura în care acţiunile guvernamentale sunt în linie cu nevoile mediului de afaceri, ducând la investiţii şi creştere a productivităţii. Din păcate, nici acest rezultat nu este o surpriză, el fiind în linie cu cel mai slab scor (locul 140/142) înregistrat de România în Global Competitiveness Report la capitolul „transparenţa politicilor guvernamentale”.

Chiar şi în cadrul indicatorului privind capacităţile sociale, la care România stă mai bine, sunt diferenţe semnificative: în vreme ce capitalul uman (0.76) şi IT&C (0.69) sunt elemente ce pot aduce avantaje competitive în faţa schimbărilor globale, alte elemente determinante pentru capacitatea socială de schimbare înregistrează scoruri îngrijorătoare. România stă foarte prost (0.17) la „plasele de siguranţă” părând a avea reale probleme în a oferi categoriilor sărace sau vulnerabile programe sociale eficiente în combaterea efectelor şocurilor produse de schimbări.

O notă specială la acest capitol merită făcută pentru scorul obţinut la indicatorul societate civilă (0.36), care este cu doar 0.01 mai mare ca cel obţinut la capitolul administraţie publică. Cum ar spune-o Pittiş, toţi suntem puţin luaţi...

În loc de concluzie...

De ce cred că este vital să ne uităm la acest tip de indici? Dincolo de căutarea frenetică a României în diferite topuri („Dar cine a luat o notă mai mare?”), aceste cercetări au marele avantaj de a ne oferi o imagine realistă asupra a ce probleme trebuie să abordeze politicile unei ţări. Mai lipseşte doar ca cineva să observe aceste probleme şi să ne dorim politici bazate pe date reale...

Read More