Unul dintre cele mai dureroase lucruri pe care le-am învăţat
în anul care a trecut este că proiectele cu adevărat importante au nevoie de
timp: să crească, să se aşeze, să fie făcute cu cap. Până acum un an am fost
într-o continuă urgenţă: mă trezeam repede (uneori la ore indecente, mai ales
pe timp de iarnă), plimbam câinele repede, mă îmbrăcam repede, conduceam repede
spre birou, munceam repede (38 de ore pot trece incredibil de repede) etc.
Până în noaptea când am plecat de nebună de la o conferinţă
pentru care îmi muncisem fiecare colţişor din creier şi din corp (am cărat
şi sticle de vin pe o ploaie cruntă). Mai aveam alte două zile de conferinţă, era
ora 12 noaptea în Sibiu, însă am făcut atunci singurul lucru cu adevărat
urgent: mi-am strâns lucrurile şi am plecat. Şi dusă am fost de tot: în alienarea
urgenţelor cotidiene eu uitasem să mă întreb de ce, pentru ce şi cât de bine mă
grăbeam.
Am avut nevoie de un an să înţeleg că pentru lucrurile cu
adevărat importante e nevoie de timp de gândire. Nu neapărat de un an, ci poate
fi şi o jumătate de oră, atâta vreme cât acela e timpul dat evaluării situaţiei
şi opţiunilor în faţa ei. Altfel te trezeşti cu un duş atât de rece cât să te
ţină un an.
Întâmplarea de mai sus nu mi-este deloc dragă şi în general
mă feresc de rememorarea ei în public. Însă cred că experienţele personale pot
explica de ce unele cauze mai mari ating mai tare sau nu oamenii cât de cât
implicaţi în viaţa cetăţii. Pe mine de-asta mă atinge situaţia Institutului
Cultural Român. Nu pentru că au reacţionat oameni pe care îi apreciez şi nici
măcar pentru că ştiu câtă muncă de convingere a făcut maică-mea la micuţa
librărie din Focşani pentru a-mi aduce Omul
recent în mâini imediat după publicare.
Mă enervează până la revoltă (aşa cum o ştiu eu, pe tocuri :)
urgenţa trecerii ICR în subordinea
Senatului. Nici măcar nu sunt convinsă că este un lucru rău (o fi mai
politizat, mai puţin politizat?!), după cum nu cred neapărat că Patapievici
trebuie să rămână acolo cu orice preţ. Mă enervează puţin şi faptul că oameni
care ar fi trebuit să reacţioneze şi la alte măgării o fac doar acum (deşi mă
emoţionez la perspectiva unei societăţi în care e de bon ton să apreciezi
matematicieni şi filozofi), caracterele discutabile ale unor revoltaţi de
situaţia ICR sau faptul că ICR-ul nu a fost nicicând atât de activ pe Facebook
ca acum.
Dincolo de ce îmi temperează revolta în acest caz şi de
nuanţele diverselor forme de protest stârnite, cred că este foarte importantă orice
acţiune care poate da timpul de gândire necesar înaintea unei schimbări
instituţionale atât de importante. Poate la sfârşitul dezbaterii publice care
ar fi trebuit să acompanieze această decizie am fi aflat că ar fi extraordinar
ca ICR să treacă la Senat, iar dl. Patapievici la scris Politice după 20 de ani.
Mă înfricoşează perspectiva unui lucru important care
necesită atâta urgenţă şi niciun timp de dezbatere. Iar dacă pentru a scăpa de
asta e nevoie să facem trotuarul la ICR cu papioane...eu mă
duc repede să-mi caut papion.
0 comments :
Post a Comment