 |
| Cine-i şeful haitei? |
La 22:12, luni noaptea, văd pe Facebook un status de la Casa
Jurnalistului: se demolează Hala Matache. Ceea ce părea iniţial un zvon s-a
transformat în fotografii şi status-uri care anunţau ceva ce părea desprins din
absurd: în ceas de noapte, fără anunţuri, în prag de cod portocaliu de ninsori
şi viscol, la doi paşi de guvern, după ce dimineaţă avuse loc un simulacru de
dezbatere publică, macaralele adunau tacticos bucăţi din Hala Matache.
M-am îmbrăcat în grabă, am mai anunţat vreo doi prieteni şi
am plecat într-acolo. Restul e frustrare. Pe un frig năprasnic, în jur de 20 de
oameni zbribuliţi se uitau neputincioşi la ceva ireal. Dincolo de consternare
în faţa faptului că macaralele din online deveniseră reale şi că nimic nu putea
fi făcut, ora aceea mie mi-a dat următoarele lecţii amare:
1. Despre oameni
La 11 noaptea, luni, în faţa acelui loc erau (aproape) numai
feţe cunoscute. Nu sunt neapărat o obişnuită a protestelor, însă din cei vreo
20 de oameni, am recunoscut aceleaşi personaje: de la protestatarul de profesia
la ONG-iştii care se bat de mult cu morile de vânt ale unui urban ieşit de mult
din logica unei politici de dezvoltare aşezate şi deschise către comunitate.
Mereu ne plângem că nu ies suficient de mulţi oameni în
stradă să protesteze atunci când ceva îi doare. Mereu ne certăm cu un zeu
invizibil din online: de ce dă lumea doar like-uri şi share-uri şi nu iese în
offline? Dar, serios acum, de ce am vrea una ca asta? Putem cere altora ca noi
să li se pară firesc să iasă din casă pe un ger năpraznic în miez de noapte? De
ce ar fi asta normalitatea?
Normalitatea este ca oamenii să stea în case, baruri,
cafenele, pe internet la acea oră. Normalitatea este să nu fie nevoie de asta. Pentru
că normalitatea îndeamnă la gesturi urbane făcute la lumină, la spaţii de
dezbatere în care dialogul să fie real şi raţional şi la o comunitate unită nu
doar în situaţii extreme, când ne aflăm în faţa inevitabilului, ci şi în restul
timpului, când avem timp să construim împreună.
2. Despre despre
proces
Dl. Oprescu este decis să ajungă printre marii primari ai Capitalei, alături de
C. A. Rosetti şi Pache Protopopescu. Dl. Oprescu stă confortabil pe procentul
cu care au fost aleşi atât el, cât şi guvernul care îi poate furniza fonduri
consistente. Dl. Oprescu îşi permite să ignore acea mână de ONG-işti văzuţi ca
retrograzi (Da’ ce, ei nu văd
ce mizerie e la Hala Matache? Nu vor şi ei un oraş curat, cu bulevarde largi?).
Mereu ne plângem că nu sunt suficiente dezbateri publice pe deciziile
majore privind Bucureştiul. Mereu ne certăm cu un zeu vizibil din offline: de
ce nu se uită la câtă lume semnează petiţii pentru a intra în sala de Consiliu
şi câte bloguri sunt pline de argumente contra proiectelor lui? Dar, serios
acum, de ce am vrea una ca asta? Putem cere altora ca el să li se pară firesc
să dea click pe argumentele noastre? De ce ar fi asta normalitatea?
Normalitatea este ca deciziile de politică publică să fie
supuse dezbaterii publice. Normalitatea este să nu fie nevoie de petiţii pentru
asta. Pentru că normalitatea îndeamnă la un proces decizional transparent, la
politici publice bazate pe date reale, precum şi la o reprezentare echilibrată
a intereselor legitime ale diferitelor grupuri care formează un spaţiu urban. După
cum normalitatea înseamnă şi ca primarii să fie responsabili pentru deciziile
lor zilnic, şi nu o dată la patru ani.
3. Despre situaţia de
fapt
 |
| Sursa: Miliţia Spirituală |
Luni, cu câteva ore înainte de mutarea Halei Matache,
Primăria Municipiului Bucureşti a organizat o dezbatere publică (şi) pe această temă. Câţiva ONG-işti (cam aceiaşi) au fost acolo. Din nou,
şi-au expus opiniile privind acest proiect. Câteva ore mai târziu, deşi Planul Urbanistic Zonal care viza şi mutarea Halei
nu fusese încă aprobat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, această
operaţiune începea, odată cu lăsarea întunericului.
În faţa inevitabilului, cei câţiva prezenţi în noaptea rece
şuşoteau indignaţi şi aproape înmărmuriţi: ce e de făcut? pe cine sunăm când
autorităţile statului nu respectă legea? cine îi poate opri? Întrebări rămase
fără răspuns. Cuminţi, stând pe trotuar sau traversând pe trecerea de pietoni,
cei câţiva cetăţeni îngheţaţi respectau legea. Cu telefoanele şi aplicaţiile de
Facebook deschise, ca ultimă armă în faţa deznădejdii. Măcar să mai ştie şi
alţii.
Dar dacă după 11 noaptea, luni, peste 500 de oameni urmăresc
un streaming live de la Hala Matache sau peste 500 dau un share la fotografia care atestă că se întâmplă ceva, e mare lucru. Nu ştiu dacă tuturor acestor oameni
le păsa înainte de la Hala Matache. Nu ştiu dacă toţi erau împotriva mutării
ei. Dar faptul că s-a întâmplat în miez de noapte, cu siguranţă a stârnit şi va
stârni suspiciuni.
***
Nu sunt neapărat interesată de Hala Matache. Pentru că nu
sunt nici o specialistă în domeniu şi nici nu am purtat toate luptele pe care
alţi colegi de prin societatea civilă le-au purtat pe subiectul acesta. Nu sunt
convinsă de argumentele niciuneia dintre cele două tabere şi, deci, nu am încă
o opinie de cetăţean bucureştean pe această temă. Dar sunt convinsă că ceea ce
s-a întâmplat în noaptea de 25 martie la Hala Matache arată înfricoşător: ca în
coşmarurile în care vrei să strigi şi nu reuşeşti să scoţi niciun zgomot.
Cu siguranţă nu aşa arată legalitatea, cu siguranţă nu aşa
arată responsabilitatea. Iar dincolo de legalitatea cel puţin îndoielnică a
acţiunii de la Hala Matache, ceea ce rămâne este dispreţul cu care o instituţie
publică a dat dovada supremă că nu îi pasă de cei care îi finanţează însăşi
existenţa. A face dezbatere publică şi a te apuca să faci tot ca tine la doar
câteva ore distanţă mie îmi sună aşa:
Dragă cetăţene, te consult doar pentru că trebuie să bifez o cerinţă legală. Dragă cetăţene, ştiu cum să nu îţi mai las nicio cale de contestare. Dragă cetăţene, nu ai nicio şansă să schimbi ceva. Dragă cetăţene, poţi să stai cuminte să te uiţi, eu nici măcar nu mă mai obosesc să mă prefac că te bag în seamă.
M-am întors acasă după vreo oră. Aveam maşina plină de
oameni pe care îi lăsam pe la casele lor. În Bucureşti începuse să ningă. La
fel de absurd de târziu ca şi ora la care PMB a decis că poate să ignore rostul
natural al lucrurilor. Şi la fel de inevitabil.
0 comments :
Post a Comment