Urăsc sărăcia. Da, ştiu, nu cred că cineva o iubeşte. Însă eu chiar o
urăsc. Mă stinghereşte până şi când cineva se plânge de ea. Nu suport nici
cerşetoria şi cred că doar de foarte puţine ori am dat bani cuiva pe stradă. Iar
ieri, în pauza dintre două simfonii, la Ateneu, m-a enervat rău o fată care
strângea bani vânzând felicitări ca să plece să deparaziteze orfani în Africa
cu o asociaţie sau ceva de genul... M-am trezit chiar ţinându-i un discurs
despre cum se face fundraising pentru o asociaţie. Pentru că m-a enervat.
 |
| Sursa: www.sxc.hu |
Problema
Nu cred, desigur, că oamenii sunt sărăci din cauza lor. Dar nici nu cred că
a da bani la săraci, aşa, pur şi simplu, este o soluţie. Cel puţin nu o soluţie
sustenabilă. Cu riscul de a fi suspectată de pasiuni biblice, aş spune chiar că
parabola pescarilor ar trebui să fie predată nu doar din primele clase de şcoală, ci şi la
MBA-uri şi la Business School-urile care se respectă. A, şi ar fi lectură
obligatorie pentru toate organizaţiile şi donors internaţionali care investesc
bani în eradicarea sărăciei.
Spre exemplu, dacă ne uităm la statele care au primit cele mai mari
proporţii de ajutoare în ultimii ani, dar şi la ţările cu sărăcie extremă, se
vede cu ochiul liber că, în ciuda acestor valuri mari de investiţii pentru
eradicarea sărăciei, progresele sunt cel puţin dezamăgitoare. Din 2000
(momentul când ONU a stabilit Millennium Development Goals) şi până în 2011, evoluţiile arată că
obiectivele stabilite în ce priveşte sărăcia extremă (şi care ar trebui atinse
până în 2015) nu prea au şanse să fie atinse:
Indicator: Extreme poverty (oameni care trăiesc cu sub 1,25 de dolari pe zi)
Sursa: Banca Mondială (www.bit.ly/qHoCEe)
Indicator: Aid received per person (în dolari, ajustat cu creşterea inflaţiei)
Sursa: Banca Mondială (www.bit.ly/oTblW3)
Şi atunci?
Cred că ar trebui să ne reamintim mai des parabola pescarilor, evident.
Căci dacă ne uităm la sumele de bani investite pentru sărăcie şi la rezultate, este
clar ca ceva trebuie făcut diferit. Şi la nivel macro, şi la nivel micro.
La nivel macro, cred că, cu cât ne apropiem mai mult de momentul adevărului
(2015) şi rezultatele par a indica utopianismul MDG, lumea a început să se mai
trezească. Adică investim, dar investim mai cu cap. Şi mie îmi place tare mult
ideea lui Muhammad Yunus de social business care utilizează principiile din mediul de afaceri (cum sunt cele de
rentabilitate sau de sustenabilitate), cu diferenţa că în afacerile sociale îşi
măsoară profitabilitatea nu în termeni de dividende pentru acţionari, ci în
impact social. Cartea lui, Dezvoltarea afacerilor sociale,
cred că e un must-read alături de parabola mai sus-amintită. Sigur, ar fi multe
lucruri de îmbunătăţit/ modificat, însă cred şi că modelul lui este mult mai
puţin utopic decât cel al Naţiunilor Unite. Şi cred că nu degeaba a luat
Nobelul pentru pace.
La nivel micro, cred că putem fi
mai ingenioşi. La urma urmei, prea multe opţiuni nu avem. Mie îmi place tare
mult iniţiativa lui Adi Hădean,
care a găsit o soluţie despre care am citit la Manafu care îşi propune ca prin proiectul Farfurii Curate să găsească reţete pentru ca în 3 grădiniţe-pilot copiii să mănânce sănătos cu suma de 7 lei/zi. Şi aceasta este o manieră
deşteaptă de a ne descurca cu ce avem şi de a-i învăţa pe alţii cum să pescuiască.
1 comments :
pai, imi place :) si critica, si solutia, si noua haina a blogului :) esti mare, doamna ;)
Post a Comment