cine se (re)cunoaşte, se adună

Era o seară obişnuită de bere în Centrul vechi. M-am ridicat de la terasă cu gândul să mă duc să îmi fardez nasul, desigur. Graţie pietrei cubice, deplasările mele în zonă devin promenade tacticoase pe tocuri, aşa că am timp să savurez pe îndelete tot ce se întâmplă în jurul meu. Şi, mai ales, să mă uit pe unde calc. De data aceasta era să calc pe un domn căzut pe jos, pe lângă treceau liniştite alte domniţe, care agăţate fiind de braţele domnilor nu mai aveau nevoie de alte puncte de sprijin în deplasare.

oh, bloody!

Ca tot omul suferind de complexul salvatorului, mă opresc şi întreb ceva stupid de genul „sunteţi ok?”, iar el murmură că îl înţeapă inima. Între timp se mai opreşte un domn şi sună la 112, cât eu alerg până la bar să cer nişte zahăr. Trecem peste replica tăioasă cu „poate a băut prea mult şi de-asta îi e rău”, îmi primesc zahărul şi o sticlă de apă bonus, îi torn un pliculeţ pe gât omului...şi aşteptăm. Între timp se face cerc în jurul nostru şi toată lumea îşi dă cu părerea.

După vreo 20 de minute îşi fac apariţia şi poliţiştii comunitari, lumea din jur se tot schimbă, Vama răsună în continuare undeva în apropiere... Mă întreb de ce dumnezeului nu mai vine odată ambulanţa şi ţin omul de vorbă între timp, aşa că aflu că are şi epilepsie. Oi fi eu copil de medic, însă dacă ştiu că pentru căderile ce au legătură cu inima cel mai la îndemână şi cel mai sigur este pliculeţul de zahăr, cu epilepsia nu ştiu să mă port altfel decât asigurându-mă că nu îi fac şi mai mult rău.

După 40 de minute ajunge şi echipajul de prim-ajutor...privat, căci erau la concert. Medicul mă întreabă pe un ton răstit de ce sunt acolo („Aveţi studii medicale?!”), iar eu îi răspund aproape furioasă că „Nu, dar mama e medic şi oricum i-am dat doar zahăr şi apă”. Aşa că se linişteşte, îmi aruncă un „foarte bine!” printre dinţi şi începe să se preocupe şi de omul nostru. Mă retrag cu gândul la cât de tare se agăţase omul acela de mâna mea şi la cum şi-o fi permis să mă mai şi apostrofeze doamna de pe ambulanţă, dacă tot au venit după atâta timp...

Mi-a trecut furia abia acum câteva zile, când am citit la Manafu despre campania O viaţă poate depinde de tine, aşa că am răspuns imediat pozitiv apelului său către bloggeri de a face cât mai prezent acest proiect în online. Aşa că am învăţat că:

• Peste 70% din apelurile înregistrate la Serviciul de Urgenţă 112 sunt false urgenţe, adică apeluri făcute în joacă sau accidental de către cei care sună. Sunt convinsă că, dincolo de slaba finanţare a sistemului sanitar sau de neajunsurile urbane care fac ca echipajele de urgenţă să ajungă cu întârziere, câteva minute din cele 40 necesare pentru ajungerea la destinaţie or fi avut legătură şi cu asta
• Nu toată lumea are o mamă doctor pe speed dial care să dea instrucţiuni telefonice care ar putea face ca aşteptarea ambulanţei să nu fie fatală. E de înţeles furia medicului care probabil o fi obosit de câte cazuri în care, din dorinţa de a face bine, oamenii au făcut şi mai mult rău în cazuri dintr-astea.

Aşa că această iniţiativă, care mizează pe faptul că prin internet se poate ajunge mai uşor la tinerii care abuzează de serviciul de urgenţă 112, dar şi pe faptul că video-urile cu măsurile de prim ajutor ajung la un public mai larg astfel, poate avea impact doar dacă cine se (re)cunoaşte, se adună. Detalii şi materiale despre campanie găsiţi aici. Hai!

Posted in: 112 , bucuresti , campanii , leapsa , politici , salvez.ro , scherzo , sistem sanitar