La fel ca şi în
cazul altor sentimente, evident nu te poate obliga nimeni să simţi ceva ce nu
vrei să simţi. Eu mă las să am două frustrări majore, cărora, desigur, li se
circumscriu şi altele mai micuţe. Dar cum ele particularizează sau detaliază
aceleaşi două mecanisme, mă răcoresc scriind negru pe alb că mă frustrează
teribil:
 |
"Omul, omul
e mai tare decât Destinul!"
|
Frustrarea 1: Momentele în care îmi dau seama că aş vrea să fiu
în aceeaşi zi la Noul Cinematograf al Regizorului Român să văd Habemus Papam,
la deschiderea stagiunii de la Opera Naţională cu Oedipe,
dar şi la piesa lui Felix Alexa de la Bulandra.
Evident, în acelaşi weekend se întâmplă şi o vizită la Focşani, aşa că mi se
împlineşte doar una dintre cele trei dorinţe…Aşa că frustrată fiind, astăzi am participat
din scaunul de acasă la două conferinţe online, una mai interesantă ca
cealaltă: Rethinking leadership for development organizată de Overseas Development Institute, ce l-a avut invitat pe Tony Blair (în care am descoperit că lecţiile crizei financiare
globale par a fi influenţat considerabil politicile guvernelor dezvoltate în
ceea ce priveşte ajutoarele financiare oferite statelor în curs de dezvoltare
şi mi-a plăcut la nebunie statement-ul lui Blair: „Use aid to end aid”) şi The Innovator's DNA: Mastering the Five Skills of Disruptive Innovators a Harvard Business Review (din care am învăţat cum poţi transforma prin skills şi practice ce ţin de inovaţie problemele de azi în soluţiile de
mâine). Aştept cu nerăbdare momentul în care voi putea urmări şi piesele de
teatru prin streaming online, căci nu cred că aceasta va scădea numărul de
spectatori dintr-o sală, ci îi va înmulţi cu cei ce nu pot ajunge la ea. Până
atunci, mi-am sincronizat calendarul cu evenimentele de la HBR şi ODI şi mă
închin la Zeul Internet.
Frustrarea 2: Lucrurile făcute de care cum apucă, când şi unde
apucă şi, mai ales, fără a şti de ce anume se apucă. Adică toate lucrurile
care, indiferent de locul sau oamenii care le generează, ajung în spaţiul
public pe principiul „atât am putut” sau „asta a ieşit”. În alte cuvinte (când
mă frustrez, simt nevoia de sinonime, metafore şi explicaţii detaliate), un fel
de a trăi după o zi pe alta, pierdut între sculat din pat şi mers la culcare. Şi
mă frustrează cu atât mai tare când văd că aceste lucruri vin din partea unor
organizaţii „aşezate” şi când ştiu că există sute de mii de metode,
metodologii, matrici, instrumente pentru a (te) organiza. S-ar putea să iubesc
eu mai mult decât e cazul metodologiile, însă zău că de mult timp nu am mai fost
atât de fericită ca acum 2 zile când, planificând planificarea organizaţiei pe
care o pornim, m-am entuziasmat alături de doamna de pe bicicletă la gândul că vom folosi în conturarea
produselor şi serviciilor pe care le oferim şi GE matrix,
şi Ansoff matrix,
şi Boston matrix.
Bonus, ne-am gândit să facem şi o strategie financiară pe 5 ani. Aşa nu mai
sunt frustrată, căci, în cuvintele ei, ONG-urile nu sunt doar un business şi
ele, ci îţi trebuie ceva în plus în gândirea lor astfel încât să produci impact
social.
Gata, fu bine...
1 comments :
pe de-o parte, imi cam plac frustrarile astea; pe de alta parte, chiar fu bine ;)
Post a Comment