Prin decembrie anul trecut, cam aşa, cel pe care îmi place să îl numesc my coach (chiar dacă lui nu-i place termenul) într-ale
parteneriatului dintre sectorul non-profit şi cel profit mi-a pus în mână Corporation Be Good!,
o poveste a CSR-ului,
însă doar după ce mi-a spus să fiu atentă să nu înţeleg din asta că business-ul
„trebuie” să fie responsabil.
 |
| parteneri |
De atunci s-au adunat mai multe sute de pagini, câteva conferinţe, multe
discuţii şi, în general, lumea s-a schimbat mult, iar relaţiile dintre
societatea civilă şi business au evoluat sau au fost regândite ca urmare a
crizei financiare. Chiar şi aşa, nimic nu a contrazis faptul că nu există niciun "trebuie" în responsabilitatea companiilor.
În România, anul acesta a adus o oarecare aliniere la trend-urile
internaţionale în materie de responsabilitate a companiilor, proiecte (cam) multe finanţate din POSDRU care vorbesc despre CSR, până şi un proiect de lege privind guvernanţa
corporatistă a întreprinderilor publice lansat în dezbatere publică acum 10 zile
de către Ministerul Justiţiei.
Toate ca toate, ceea ce mă întristează şi mă enervează în egală măsură este
că de cele mai multe ori, pare că responsabilitatea companiilor pare percepută
mai curând ca un dat, ca ceva la care companiile sunt obligate, motiv pentru
care pare absolut normal să le cerem bani şi să le hulim dacă pentru „atâta
lucru” vor să-şi pună şi sigla pe proiect.
Mă întreb însă câte din aceste proiecte, dacă a fost să fie şi de o
finanţare, se pot lăuda cu un impact social atât de semnificativ încât să facă
din afişarea siglei sponsorului ultimul lucru care contează. Şi, mai ales, mă
întreb câte dintre aceste proiecte durează peste ani, fiind atât de bune încât
să devină sustenabile. Iar pentru cele care reuşesc să treacă aceste două
teste, cam care este acel je ne sais quoi?
Şi cum s-a nimerit să vreau să merg şi la primul workshop blogoree ce o are ca invitată pe Cristina Bazavan,
am aflat cu această ocazie şi de faptul că un proiect al unui ONG este susţinut
de o companie de 10 ani. Care să fie răspunsul?
 |
| Sursa: www.telefonulcopilului.ro |
Proiectul este implementat de
Asociaţia Telefonul Copilului cu sprijinul Romtelecom,
iar serviciile pe care le oferă au ca obiectiv apărarea drepturilor copiilor. Dincolo
de necesitatea intervenţiei într-un domeniu sensibil(izant) şi de statisticile impresionante (un număr total de 1.662.759
apeluri dintre care 34.043 au necesitat intervenţia instituţiilor abilitate!!),
cred că punctul-cheie care a contribuit la reuşita şi durabilitatea proiectului
este altul, care se citeşte printre rânduri – parteneriatul.
Abordarea în parteneriat a unei probleme sociale (sau nu) presupune
într-adevăr responsabilitate, însă nu doar a companiei care doreşte (din
diferite motive) să sprijine un proiect, ci şi a organizaţiei non-profit. Iar eu
cred că abia după ce se agreează că responsabilitatea este una partajată, se
poate trece la analiza altor elemente care compun un parteneriat puternic.
Cei de la Peace Direct au identificat că elemente esenţiale ale unui parteneriat puternic sunt o cocktail reuşit între
comunicare efectivă, valori comune, angajament pe termen lung, transparenţă,
shared-learning, înţelegerea contextului, creştere organizaţională, procese
participative şi suport moral.
Mâine voi participa la un nou eveniment al Centras din cadrul proiectului Parteneriat pentru dezvoltare şi abia aştept să văd cum vede societatea civilă parteneriatul cu mediul de
afaceri. Până atunci, mă bucur că “parteneriat” este cuvântul cheie :)
0 comments :
Post a Comment