Mi-e frică de clişee. În topul fricilor mele ocupă chiar al treilea loc, desigur după ratare şi ridicol. Partea bună cu clişeele este însă că ele nu apar aşa, din neant, ci de cele mai multe ori din truisme îmbrăţişate mai cu drag de către mai mulţi. Aşa că…vorbind de critici, mă opresc din clişeu şi mă limitez la un clasic Caragiale, minunat vărsător, şi mă întreb dacă există vreo reacţie mai simpatică şi mai afurisită decât a lui într-o ţară în care spiritul critic are de prea puţine ori ceva în comun cu dialogul constructiv din care ar trebui să ieşim cu toţii îmbunătăţiţi.
De critică mi-e scârbă! Cunosc simbolul vorbii.
Posteritatea dreaptă mă judece ș-acuze!
Surâsul să se stingă pe veștedele buze:
N-aud acorduri surzii, nu văd scânteia orbii!
Eu singur!... ș-apoi chorul întreg de nouă muze!
Cu glasul invidiei să croncănească corbii,
Eu am să strig, felibru trufaș,urbi et orbi
A voastră larmă poate d-abia să mă amuze!
Mă duc în mantia-mi largă înfășurat ca Dante:
Când tactu-l bate-Apollo, maestrul meu divin,
Viața-i sinfonie, amorul - sfânt andante...
Eu cânt! Ce-mi pasă mie! Nu știu de unde vin,
Nici unde merg: traduc doar-un cântec din senin
În rime simboliste și abracadabrante!
0 comments :
Post a Comment