Mi s-a întâmplat adesea să mă umplu de „nu ştiu ce”-ul acela pe care ţi-l dă senzaţia plecării undeva şi trecerea unor graniţe. De cele mai multe ori, în ultimii ani, datorită jobului, erau graniţele dintre două sau mai multe ţări. .
Iar dacă stăteam puţin să mă scutur de firescul cu care poţi trece din noiembrie-ul
bucureştean gri la căldura toropitoare a unui noiembrie din Doha în doar câteva ore, găseam suficientă încântare cât să văd că în mijlocul deşertului în care ghidă îmi era o tânără qatareză parcă desprinsă din Clona, delegaţii statelor membre ale ONU erau la fel de împătimiţi în negocierile Occidentul Ltd. vs China-Rusia-Brazilia etc. chiar dacă subiectul era unul pentru care majoritatea oamenilor nu ar vedea justificarea unei recepţii date de şeic: printre cămile şi tatuatoare cu henna ale mâinilor occidentale se discuta despre mecanismul de evaluare din cadrul Convenţiei ONU împotriva Corupţiei...Poate pentru că acolo nu erau ziduri, ci doar vălurile cortului imens şi ale localnicelor.
În fine, până acum câteva luni îmi făcusem carte de căpătâi din The Art of Travel a lui Alain de Botton, iar plăcerea frontierei-aeroport a fost doar rar egalată de câteva plecări la volan prin ţară, de fiecare dată cam în aceleaşi locuri: Sibiu, Timişoara, Vama Veche, Focşani. Cu mici excepţii, treceri ale frontierelor dintre judeţe pentru job sau ca să umplu timpul lăsat liber de job.
bucureştean gri la căldura toropitoare a unui noiembrie din Doha în doar câteva ore, găseam suficientă încântare cât să văd că în mijlocul deşertului în care ghidă îmi era o tânără qatareză parcă desprinsă din Clona, delegaţii statelor membre ale ONU erau la fel de împătimiţi în negocierile Occidentul Ltd. vs China-Rusia-Brazilia etc. chiar dacă subiectul era unul pentru care majoritatea oamenilor nu ar vedea justificarea unei recepţii date de şeic: printre cămile şi tatuatoare cu henna ale mâinilor occidentale se discuta despre mecanismul de evaluare din cadrul Convenţiei ONU împotriva Corupţiei...Poate pentru că acolo nu erau ziduri, ci doar vălurile cortului imens şi ale localnicelor.
În fine, până acum câteva luni îmi făcusem carte de căpătâi din The Art of Travel a lui Alain de Botton, iar plăcerea frontierei-aeroport a fost doar rar egalată de câteva plecări la volan prin ţară, de fiecare dată cam în aceleaşi locuri: Sibiu, Timişoara, Vama Veche, Focşani. Cu mici excepţii, treceri ale frontierelor dintre judeţe pentru job sau ca să umplu timpul lăsat liber de job.
Dar, pentru că mi-am luat vacanţă de la tot şi toate, am făcut din maşină o libertate care a trecut de la 2145 m (pe Transalpina) până la nivelul ţărmului Mării Negre. Am găsit la fel de multe graniţe în 10 zile, însă niciun zid. Poate oi fi sub influenţa ultimei cărţi citite pe plajă, însă zău că la aşa un Karaoke Capitalism fără graniţe, îmi vine să fac nişte adăugiri la semnele năucitoare ale vremurilor noastre:
- Cel mai bun rapper este alb
- Cel mai bun jucător de golf este negru
- Franţa acuză SUA de aroganţă
- Danemarca trimite un minisubmarin într-un război din deşert
- Caii albi se plimbă nestingheriţi pe şosea la peste 2000 de metri, iar motocicliştii de pe Transalpina nu au nicio problemă cu asta
- Un delfin mort eşuat pe plaja unde unii mai fac nudism adună cete de muşte şi de copii, iar părinţii le oferă încântaţi telefoanele mobile pentru a imortaliza momentul
Departe de mine de a deplânge haosul lumii contemporane...sunt prima care să se bucure de o atare rupere a frontierelor. Nici nu mă voi plânge că se duc dracului valorile, însă sunt curioasă ce fel ar trebui să mă port cu un astfel de loc fără graniţe. Pentru greci, locul ideal implică graniţe, limite în absenţa cărarora libertatea capătă un sens secund – dincolo de nevoia de a depăşi limitele impuse, există o libertate şi în a „postula limite” ca garanţie a stabilităţii. Mie mi-e poftă de nişte ziduri, chiar dacă în seara aceasta, încălecând pe calul meu roşu, s-ar putea să port pantofi cu tocuri. Sunt însă nişte tocuri rezonabile şi adecvate.
0 comments :
Post a Comment