Bucureştiul meu

Când o să fiu mare, vreau să mă fac un om cu multe oraşe cu lumini, cu suficient de multă lume cât să te poţi pierde şi cu sunet de jazz pe fundal.

Sursa: www.sxc.hu

În seria aceasta de oraşe cu lumini, primul care şi-a făcut loc a fost Bucureştiul. Din acest oraş cu lumini am plecat de multe ori către alte oraşe cu lumini şi fără a-i declara dragoste eternă
(căci nu ştiu dacă mă voi întoarce la el întotdeauna), va rămâne primul.

Pentru că aşa cum Casa Poporului rămâne un insert străin structurii organice a oraşului (dimensional, estetic) şi Bucureştiul devine străin de realităţile lui sociale, nereuşind exprimarea lor la nivel simbolic, însă cu toate acestea reuşeşte cumva să facă loc unor microuniversuri pe care le poţi numi „Bucureştiul meu”.

Bucureştiul este al meu când are lumini şi nu îmi amintesc să îmi fi smuls sentimentul acela de a trage aer în piept decât noaptea. Aşa că pentru mine este:

• Lăptăria lui Enache – pentru nopţile de jazz duminical din primii doi ani de facultate. Dar şi pentru noaptea aceea rece de iarnă când ningea al dracului de tare şi aşteptam o prietenă în faţă la TNB şi Johnny Răducanu s-a oprit în faţa mea, mi-a trântit un „sper că nu aşteptaţi un bărbat”, iar în prima pauză de concert a venit să se asigure că eu chiar nu aşteptasem un bărbat...
• Music Club – pentru nopţile de joi cu muzică live care au început acum 7 ani şi care între timp au rămas una dintre puţinele constante din viaţa mea. Şi mai ales pentru acea noapte de joi de după o călătorie terifiantă prin Belgrad (cred), când numai antrenamentul zilnic pe tocuri de 10 cm m-a salvat de la a rata legătura din Viena către Bucureşti şi concertul. După vinul roşu din avion am aterizat direct în Music Club pentru încă alte pahare..
• Blu’zz – pentru nopţile de primăvară, vară, toamnă, iarnă, fiecare cu farmecul ei. Şi mai ales pentru cuvintele multe din el, pentru că numai acolo te poţi juca de-a „ce sunt părinţii tăi?” şi poţi prelungi joaca până târziu în noapte. Mda, şi în căsuţa aceea ferită necunoscătorilor sună tare bine Leonard Cohen în nopţile de vară
• Traffic – pentru nopţile (multe) în care aveam chef de o bere în cartier. Dar mai ales pentru că băieţii mă cunosc de când m-am mutat în cartier, ştiu că întotdeauna trebuie să îmi aducă o Leffe blondă draught şi niciodată nu s-au întrebat de ce câteodată toată noaptea însemna discuţii despre protecţia intereselor financiare ale UE, pentru ca alte dăţi să fie doar despre un meci Barca - Real.
• Casa mea – pentru că...e pe strada pe care trăiesc :)

În fine, pe tot acest Bucureşti l-am urât tare când a intervenit al doilea oraş cu lumini în viaţa mea. În Roma nu am învăţat că Bucureştiul nu este neapărat urât, dar că „Bucureştiul meu” m-a ţinut în bula mea în care locurile, muzica şi compania îi dădeau voie să fie un oraş cu lumini. Între timp însă m-am făcut mare şi am învăţat să îi dau locul ce i se cuvine, să mă uit la el cu niţică melancolie câteodată şi să aştept cu nerăbdare toamna. Atunci, în toată forfota lui, apare hărnicia aceea şcolară care te face să mai rămâi, cu gândul că teoremele acelor greci antipatici vor duce la anumite creşteri, fie ele şi finite…

Posted in: a (re)vedea , in jur , leapsa