alfabetul corupţiei (A)

Pentru că vacanţa mea trebuia să însemne (în primul rând?) şi desprinderea de lupta cu corupăciunea, am cam evitat să scriu despre acest subiect... Dar uite că mă hăituieşte subiectul şi nu, nu trece doar dacă închid televizorul.

Vineri am participat la un workshop pe tema „democraţie şi justiţie”, iar primul subiect deschis a fost, desigur, corupţia din România. Pentru că era vorba de un eveniment dedicat felului în care junii percep problemele stringente ale ţării şi modului în care ele pot fi rezolvate, am auzit de la colegii mei de generaţie opinii şi exemple din cele mai diverse privind corupţia.

În fine, aceasta m-a făcut să mă gândesc că în cercul (strâmt?) de oameni care aşteaptă cu sufletul la gură să vadă ce mai spune Comisia Europeană despre reforma justiţiei şi lupta anticorupţie din România sau ce platformă pentru promovarea transparenţei a mai construit Sunlight Foundation, nivelul intereselor privind implicaţiile corupţiei poate fi de cele mai multe ori comparabil cu cel al experţilor de la Banca Mondială, spre exemplu.

Cu toate acestea, dacă mă uit în jur, cei pe care chiar îi loveşte direct sau indirect corupţia se opresc de cele mai multe ori la a şti că în respectivul loc (spital sau contracte din bani publici) este ceva dubios. Departe de mine de a considera că este nevoie de o „alfabetizare” în ale corupţiei pentru toată lumea sau că cetăţeanul afectat nu este în stare să perceapă implicaţiile corupţiei din...vămi. Doar cred că dacă vrei ca analizele detaliate (instituţionale, legislative etc.) să fie gustate, poate nu strică să explici despre ce vorbeşti.

Pentru că nu îmi propun să fie mai mult decât o joacă, o să aleg pentru început doar câte un cuvânt pentru fiecare literă şi voi începe, desigur, cu...

Achiziţiile publice

Ce sunt?

Achiziţiile publice reprezintă, în principiu, tot procesul prin care o organizaţie care este finanţată total sau parţial din bugetul public foloseşte aceşti bani publici pentru achiziţionarea de diverse bunuri, servicii sau lucrări (de la consumabile pentru biroul pentru evidenţa populaţiei până la construirea unei autostrăzi). De aceste contracte ar trebui, teoretic, să beneficieze direct sau indirect cetăţenii, dat fiind că sunt...bani publici. Mai mult, pentru că achiziţiile publice sunt principalul mod prin care se cheltuiesc banii publici, ele devin şi principalul mod prin care politicile publice de pe hârtie se transpun în realitate, dar şi o parte semnificativă din PIB (OECD estimează că ar fi în jur de16% pentru România)

Unde apare corupţia?

Cam peste tot, ar spune unii şi nu ar greşi prea tare. Ideea este că procesul este unul destul de complex: porneşte cu evaluarea a ce se doreşte achiziţionat (momentul când se poate decide că o comună nu are nevoie de o şcoală nouă, ci mai curând de un patinoar J), trece prin stabilirea tipului de achiziţie care va fi folosit (redactarea faimoaselor caiete de sarcini) pentru a ajunge la licitaţia propriu-zisă şi la stabilirea câştigătorului (adică uneori la rotirea aceloraşi firme care se pot lăsa pe rând să câştige). După care urmează desigur executarea contractului şi monitorizarea lui (momentul când se descoperă că de fapt parcă ar costa mai mult unele lucruri şi când mulţumim legii pentru actele adiţionale). În fine, în fiecare dintre aceste etape pot apărea o groază de oportunităţi de corupţie.

Cât e corupţie?

Dacă ne uităm la Global Integrity Report 2010, la indicatorul privind achiziţiile publice (Government Procurement: Transparency, Fairness, and Conflicts of Interest Safeguards) România are un punctaj de 74/100, mai puţin decât ţări precum Bulgaria (85), Republica Moldovă (79), Polonia (93) sau Federaţia Rusă (87). Mai mult, evaluarea generală se uită atât la legislaţie, cât şi la aplicarea ei, iar pentru România distanţa dintre ele este semnificativă, aşa că s-ar putea ca în practică să stăm chiar mai rău de atât:

Sursa: www.globalintegrity.org 

Cam cât costă?

La o populaţie de 21.431.298 locuitori (cam cât spun statisticile INS pentru 1 iulie 2010), dacă utilizăm estimarea OECD privind valoarea de 16% din PIB ca valoare a achiziţiilor, maximul de cost per cetăţean al achiziţiilor publice ar arăta cam aşa:

Dacă este să ducem şi mai departe raţionamentul, doar dacă utilizăm estimările www.porcisme.ro, costurile corupţiei (din 2009 până acum) pentru cetăţean în urma contractelor publice ar putea fi cam de 5% (doamne ajută să fie doar atât!):

14 135 909 445 (costuri estimate în euro) x 4.2 lei (curs mediu anual pentru 2010) / 

21 431 298 (populaţia României) = 2770.28 lei/ cetăţean

Lucrurile se complică şi mai tare dacă vorbim despre costurile suplimentare pentru mediul de afaceri. Aici lucrurile sunt şi mai complicat de estimat, însă dacă ne uităm la nivelul de mită perceput de către mediul de afaceri în legătură cu frecvenţa cu care le sunt cerute plăţi informale sau mită...România ocupă locul 57 din 139 de ţări în Global Competitiveness Report 2010-2011 al World Economic Forum. Ceea ce la prima vedere nu pare a fi extrem de grav. Însă dacă ne uităm la indicatorii „favoritismele în deciziile oficialilor guvernamentali” (123/139) şi „risipa în cheltuirea banilor publici” (110/139) este de înţeles de ce nu prea este competitivă România...

Cine/ ce poate să facă?

Cetăţeanul – nu prea are multe de făcut, cel puţin la nivel sistemic (cu excepţia sancţionării prin vot). Rămân însă la îndemână resursele „clasice” de tipul sesizărilor către autorităţi judiciare sau ale administraţiei publice locale şi centrale, către mass-media sau către diferite organizaţii non-guvernamentale şi platforme civice.

Mass-media – este importantă mai ales în semnalarea acestor cazuri şi în educarea cetăţenilor cu privire la ce costuri sunt implicate de achiziţiile publice corupte. Şi media a fost şi destul de eficientă în acest rol, fie şi doar dacă mă gândesc la taximetristul care îmi spunea revoltat într-o zi că „De unde drumuri dacă ăştia ne fură cu achiziţiile lor publice trucate?!”.

Societatea civilă – se poate revolta şi poate face propuneri, desigur, însă eu cred că în subiectul „achiziţii publice” s-ar putea să aibă una dintre cele mai mari şanse de a face un advocacy eficient şi de a-şi regândi rolul. Subiectul este pur şi simplu mult prea important ca să nu îl folosească pentru a coagula mase critice de susţinători (cetăţeni, dar mai ales mediul de afaceri).

Autorităţile publice – au, cu siguranţă, majoritatea pârghiilor legislative şi instituţionale pentru a face ceva cu corupăciunea din achiziţiile publice. În ceea ce priveşte disfuncţionalităţile fie din sistemul judiciar, fie din administraţia publică sau toate motivele pentru care nu ar vrea să eficientizeze contractarea publică, chiar sunt prea multe de spus. Aşa că mi se pare în continuare că mişcarea va veni tot ca urmare a presiunilor din afară, fie că ele se numesc Comisie Europeană sau...

Mediul de afaceri – este probabil unul dintre cei mai puternici factori de presiune pentru a limita cercul de abonaţi la contracte din bani publici. Şi dacă ne uităm doar la poziţiile Foreign Investors Council şi ale ambasadorilor unor state precum SUA, UK, Franţa pe tema achiziţiilor publice, este foarte probabil ca criza financiară să fi adus cuţitul la os pentru cei exasperaţi de mita cerută. Şi tocmai din direcţia aceasta s-ar putea să vină cele mai importante efecte, căci, dacă este adevărat ce îmi spunea un avocat danez ce participă la negocierile pentru un pachet dintr-o companie de stat, mita a scăzut pe la vreo 2 milioane de euro...

Posted in: achizitii publice , alfabetul corupţiei , in jur , indicatori