cronica unei morţi anunţate: Hala Matache

Cine-i şeful haitei?

La 22:12, luni noaptea, văd pe Facebook un status de la Casa Jurnalistului: se demolează Hala Matache. Ceea ce părea iniţial un zvon s-a transformat în fotografii şi status-uri care anunţau ceva ce părea desprins din absurd: în ceas de noapte, fără anunţuri, în prag de cod portocaliu de ninsori şi viscol, la doi paşi de guvern, după ce dimineaţă avuse loc un simulacru de dezbatere publică, macaralele adunau tacticos bucăţi din Hala Matache.

M-am îmbrăcat în grabă, am mai anunţat vreo doi prieteni şi am plecat într-acolo. Restul e frustrare. Pe un frig năprasnic, în jur de 20 de oameni zbribuliţi se uitau neputincioşi la ceva ireal. Dincolo de consternare în faţa faptului că macaralele din online deveniseră reale şi că nimic nu putea fi făcut, ora aceea mie mi-a dat următoarele lecţii amare:

1. Despre oameni

La 11 noaptea, luni, în faţa acelui loc erau (aproape) numai feţe cunoscute. Nu sunt neapărat o obişnuită a protestelor, însă din cei vreo 20 de oameni, am recunoscut aceleaşi personaje: de la protestatarul de profesia la ONG-iştii care se bat de mult cu morile de vânt ale unui urban ieşit de mult din logica unei politici de dezvoltare aşezate şi deschise către comunitate.

Mereu ne plângem că nu ies suficient de mulţi oameni în stradă să protesteze atunci când ceva îi doare. Mereu ne certăm cu un zeu invizibil din online: de ce dă lumea doar like-uri şi share-uri şi nu iese în offline? Dar, serios acum, de ce am vrea una ca asta? Putem cere altora ca noi să li se pară firesc să iasă din casă pe un ger năpraznic în miez de noapte? De ce ar fi asta normalitatea?

Normalitatea este ca oamenii să stea în case, baruri, cafenele, pe internet la acea oră. Normalitatea este să nu fie nevoie de asta. Pentru că normalitatea îndeamnă la gesturi urbane făcute la lumină, la spaţii de dezbatere în care dialogul să fie real şi raţional şi la o comunitate unită nu doar în situaţii extreme, când ne aflăm în faţa inevitabilului, ci şi în restul timpului, când avem timp să construim împreună.

2. Despre despre proces

Dl. Oprescu este decis să ajungă printre marii primari ai Capitalei, alături de C. A. Rosetti şi Pache Protopopescu. Dl. Oprescu stă confortabil pe procentul cu care au fost aleşi atât el, cât şi guvernul care îi poate furniza fonduri consistente. Dl. Oprescu îşi permite să ignore acea mână de ONG-işti văzuţi ca retrograzi (Da’ ce, ei nu văd ce mizerie e la Hala Matache? Nu vor şi ei un oraş curat, cu bulevarde largi?).

Mereu ne plângem că nu sunt suficiente dezbateri publice pe deciziile majore privind Bucureştiul. Mereu ne certăm cu un zeu vizibil din offline: de ce nu se uită la câtă lume semnează petiţii pentru a intra în sala de Consiliu şi câte bloguri sunt pline de argumente contra proiectelor lui? Dar, serios acum, de ce am vrea una ca asta? Putem cere altora ca el să li se pară firesc să dea click pe argumentele noastre? De ce ar fi asta normalitatea?

Normalitatea este ca deciziile de politică publică să fie supuse dezbaterii publice. Normalitatea este să nu fie nevoie de petiţii pentru asta. Pentru că normalitatea îndeamnă la un proces decizional transparent, la politici publice bazate pe date reale, precum şi la o reprezentare echilibrată a intereselor legitime ale diferitelor grupuri care formează un spaţiu urban. După cum normalitatea înseamnă şi ca primarii să fie responsabili pentru deciziile lor zilnic, şi nu o dată la patru ani.

3. Despre situaţia de fapt

Sursa: Miliţia Spirituală

Luni, cu câteva ore înainte de mutarea Halei Matache, Primăria Municipiului Bucureşti a organizat o dezbatere publică (şi) pe această temă. Câţiva ONG-işti (cam aceiaşi) au fost acolo. Din nou, şi-au expus opiniile privind acest proiect. Câteva ore mai târziu, deşi Planul Urbanistic Zonal care viza şi mutarea Halei nu fusese încă aprobat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, această operaţiune începea, odată cu lăsarea întunericului.

În faţa inevitabilului, cei câţiva prezenţi în noaptea rece şuşoteau indignaţi şi aproape înmărmuriţi: ce e de făcut? pe cine sunăm când autorităţile statului nu respectă legea? cine îi poate opri? Întrebări rămase fără răspuns. Cuminţi, stând pe trotuar sau traversând pe trecerea de pietoni, cei câţiva cetăţeni îngheţaţi respectau legea. Cu telefoanele şi aplicaţiile de Facebook deschise, ca ultimă armă în faţa deznădejdii. Măcar să mai ştie şi alţii.

Dar dacă după 11 noaptea, luni, peste 500 de oameni urmăresc un streaming live de la Hala Matache sau peste 500 dau un share la fotografia care atestă că se întâmplă ceva, e mare lucru. Nu ştiu dacă tuturor acestor oameni le păsa înainte de la Hala Matache. Nu ştiu dacă toţi erau împotriva mutării ei. Dar faptul că s-a întâmplat în miez de noapte, cu siguranţă a stârnit şi va stârni suspiciuni.

***

Nu sunt neapărat interesată de Hala Matache. Pentru că nu sunt nici o specialistă în domeniu şi nici nu am purtat toate luptele pe care alţi colegi de prin societatea civilă le-au purtat pe subiectul acesta. Nu sunt convinsă de argumentele niciuneia dintre cele două tabere şi, deci, nu am încă o opinie de cetăţean bucureştean pe această temă. Dar sunt convinsă că ceea ce s-a întâmplat în noaptea de 25 martie la Hala Matache arată înfricoşător: ca în coşmarurile în care vrei să strigi şi nu reuşeşti să scoţi niciun zgomot.

Cu siguranţă nu aşa arată legalitatea, cu siguranţă nu aşa arată responsabilitatea. Iar dincolo de legalitatea cel puţin îndoielnică a acţiunii de la Hala Matache, ceea ce rămâne este dispreţul cu care o instituţie publică a dat dovada supremă că nu îi pasă de cei care îi finanţează însăşi existenţa. A face dezbatere publică şi a te apuca să faci tot ca tine la doar câteva ore distanţă mie îmi sună aşa: 

Dragă cetăţene, te consult doar pentru că trebuie să bifez o cerinţă legală. Dragă cetăţene, ştiu cum să nu îţi mai las nicio cale de contestare. Dragă cetăţene, nu ai nicio şansă să schimbi ceva. Dragă cetăţene, poţi să stai cuminte să te uiţi, eu nici măcar nu mă mai obosesc să mă prefac că te bag în seamă.

M-am întors acasă după vreo oră. Aveam maşina plină de oameni pe care îi lăsam pe la casele lor. În Bucureşti începuse să ningă. La fel de absurd de târziu ca şi ora la care PMB a decis că poate să ignore rostul natural al lucrurilor. Şi la fel de inevitabil.

Read More

două portrete ale (ne)fericirii românilor

Între 19 tab-uri deschise în Chrome, 3 word-uri şi 2 excel-uri, m-am oprit pentru o clipă pentru că feed-ul meu de Facebook mă tot anunţă că ONU ar vrea ca azi să fie Ziua Internaţională a Fericirii...

Ştiu, fericirea e de cele mai multe ori un lucru mărunt. Însă tot de cele mai multe ori, fericirea se măsoară în termeni mai largi. Iar a spune că ne putem găsi fericirea rupţi de ce se întâmplă la nivelul mai larg al ţării, societăţii sau comunităţii în care trăim este, în cel mai bun caz, un semn de optimism feroce.

Fără a-mi propune să răspund la subtilităţi pe care doar nişte greci rafinaţi sau nişte sociologi le-ar putea analiza cu atenţia cuvenită, azi m-am pus pe cotrobăit prin seturi de date care măsoară fericirea (sau părţi ale ei).

1. (ne)fericirea ca prosperitate

În fiecare an, Legatum Institute îşi publică celebrul Prosperity Index. Index-ul este bazat pe un studiu care acoperă 142 de ţări (adică 96% din populaţia globului) şi analizează 89 de indicatori din 8 categorii, precum educaţia, guvernarea sau libertatea individuală. PIB-ul, şomajul sau creşterea economică sunt luate în calcul, dar toată ideea studiului este să ia în calcul nu doar aceste cifre „reci” şi să se uite la alţi indicatori mai subtili care, împreună, duc la o imagine despre ce înseamnă prosperitatea sau bunăstarea unei ţări. Din aceste perspective, România este o ţară nefericită. La nivel global, suntem pe locul 60, iar dintre ţările Uniunii Europene suntem la distanţă considerabilă de penultima clasată, Grecia (locul 49). Iar în ultimii 4 ani am scăzut în acest indice în mod constant, de la locul 48 pe care îl ocupam în 2009. 

2. (ne)fericirea ca percepţie

Un alt studiu realizat anual şi care surprinde diverse instanţe care dau măsura fericirii sau nefericirii românilor este World Poll alGallup. Cum se percepeau românii în 2012? Pe lângă procentul foarte scăzut de oameni fericiţi cu standardul de viaţă (36%, în scădere faţă de anul precedent), pesimismul în legătură cu creşterea standardului de viaţă este dezolant – doar 14% dintre români cred că vor avea o viaţă mai bună în perioada următoare. Cât priveşte tristeţea, ei bine, românii sunt pe locul 8 la nivel global în experimentarea acestui sentiment. Mai trişti ca noi s-au declarat doar oamenii din: Iran, Siria, Armenia, Irak, Italia, Egipt, Portugalia şi Togo.

                                               ********

Ce este de făcut? Cine este vinovat? Ar fi greu să da eu un răspuns la o întrebare atât de mare. Însă îmi permit să trag două concluzii. Este greu să ne imaginăm că fericirea noastră individuală (cel puţin aceea completă, sustenabilă) poate exista pe termen mediu şi lung în absenţa unei fericiri mai largi, sociale şi uităm prea des să facem legătura între decizii şi întâmplări de acolo, de sus, de la nivel guvernamental, şi ce ni se întâmplă jos, în imediat, la nivel individual.

Read More

top 5 filme despre politică

Mai e tare puţin până la Oscaruri: pe 24 februarie o să aflăm care este cel mai bun film al anului, iar unul dintre favorite este Lincoln. M-au fascinat dintotdeauna filmele politice, aşa că până la a afla dacă dl. Lincoln îşi ia (meritat, zic eu) Oscarul, l-am provocat pe colegul de blog sincron la un exerciţiu de memorie: top 5 filme din zona asta care ne-au rămas întipărite în minte.

1. Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying andLove the Bomb 

Cu siguranţă unul dintre cele mai bune filme ale tuturor timpurilor şi preferatul meu într-ale politicului. O fabuloasă satiră politică pentru care se potriveşte perfect zicala cu nebunul care aruncă piatra şi înţelepţii care vor să o recupereze de pe fundul lacului. Dincolo de umorul nebun şi de tensiunea aproape înfricoşătoare a acelor timpuri (în plin război rece, filmul se „joacă” cu războaie nucleare), povestea este absolut fabuloasă şi sintetizează extrem de bine o epocă în care lumea lua în serios ameninţarea unui război: „Gentlemen, you can't fight in here! This is the War Room.”.

2. All the King’s Men & TheManchurian Candidate 

Două poveşti înfricoşătoare despre corupţia din lumea politică şi despre cum puterea ajunge să îi corupă şi pe cei decenţi. Ambele vorbesc despre maeştri păpuşari şi despre reguli ale jocului pe care cei din interior trebuie să le înveţe nu doar pentru a-şi asigura supravieţuirea politică, ci supravieţuirea în sine. Şi deşi există multe alte filme care vorbesc despre conspiraţii sau despre cadavrele peste care trebuie trecut pentru a ajunge într-o poziţie de putere, cred că aceste două filme sunt adevărate bijuterii pentru ce înseamnă o viziune realistică asupra politicului.

3. Mr. Smith Goes to Washington 

Un clasic al filmelor politice şi unul dintre primele (a apărut în 1939) care aruncă o privire atentă asupra a ce înseamnă lupta dintre bine şi rău în politică. Deşi pare cinic şi descumpănitor din multe privinţe, filmul lui Capra este fascinant tocmai pentru că în acest context reuşeşte să lase loc speranţei şi integrităţii morale. Dincolo de singurătatea outsider-ului ajuns într-o lume pe care nu o înţelege şi care e în stare „să îl mănânce de viu”, rămâne însă convingerea că: „I wouldn't give you two cents for all your fancy rules if, behind them, they didn't have a little bit of plain, ordinary, everyday kindness and a little looking out for the other fella, too.”.

4. In the Loop & Wag the Dog 

Două veritabile „must-see” pentru ceea ce înseamnă comunicarea politică şi gestionarea agendei publice. În ambele ameninţarea îmaginată a unui război face ca „scăpările” din afacerile interne să fie mai uşor de ascuns. În ambele satira la adresa politicului şi viziunea unui public captiv în „zvon” te fac să te uiţi cu ceva mai multă atenţie la TV sau la conflictele din spaţiul public. Sigur, un strop de conspiraţionism nu a stricat nimănui vreodată, iar situaţiile hilare în care ajung oamenii din politic încă mai dau speranţa că dacă am umple acea lume cu personaje un pic mai isteţe, lucrurile ar fi mai bune.

5. The American President 

Deşi nu este tocmai cel mai reuşit film care portretizează un preşedinte american, filmul este interesant pentru că pune faţă în faţă două lumi cu graniţe incerte: lobby-ul şi politica. Dar este mai mult decât o poveste cu happy end despre lumi aflate în conflict de interese. Mi se pare fabulos filmul pentru că este abia începutul a ceea ce Aaron Sorkin, scenaristul, va transforma într-un fenomen: o poveste umanizată şi idealizată despre politică şi politici, în care percepţiile contează şi ştirile pot fi controlate, însă în care integritatea şi coerenţa personajelor nu se pierde niciodată.

Şi pentru că tot aminteam de Aaron Sorkin, chiar dacă nu sunt filme, ci seriale, cred că din topurile filmelor despre/din politică ar trebui să fie puse la loc de cinste:

1. West Wing – produs de Aaron Sorkin şi de departe cea mai fascinantă poveste din interiorul vieţii politice. Dă dependenţă şi speranţe. Şi a dus la savuroasa replică din TheTelegraph: “Barack Obama will win: It’s all in ‘The West Wing.’ ”

2. House of Cards – probabil multă lume îşi aminteşte de versiunea britanică, însă şi recenta versiune US este fabuloasă. Recunoaşte puterea media în a gestiona relaţiile politice. Şi este plin de replici memorabile de tipul: „A great man once said, everything is about sex. Except sex. Sex is about power.”

3. Boss  – probabil cea mai cruntă viziune asupra politicii şi o nesecată sursă de similitudini între politica de la nivel local de pe cele două maluri ale Atlanticului. Boss-ul lor este baronul nostru. 

Read More

marea spălare naţională

Sursa: sxc.hu

De prin noiembrie mă tot gândesc la cum se spală două lucruri în România: banii şi imaginile. Pe măsură ce trecea vremea m-am tot convins că o dezbatere pe tema spălării este irelevantă pentru acest moment. Şi totuşi, ieri am primit un semn: o ţară întreagă vorbeşte despre cum o doamnă s-a spălat la televizor. Aşa că am decis să pun o maşină de rufe la spălat şi să mă bucur de minunatele coincidenţe pe care ultima săptămână mi le-a adus în cale.

În noiembrie eram în Brazilia la International Anti-Corruption Conference. Dincolo de concentraţia incredibilă de participanţi care se adună pentru a discuta orice domeniu care ar avea o legătură mai mică sau mai mare cu corupţia, formatul oferă spaţiu pentru mici încântări. Din întâmplare sau nu, am nimerit în prima zi la un workshop despre anticorupţie în fotbal.

Cu siguranţă oricine urmăreşte cât de cât lumea sportivă a auzit măcar o dată despre atenţia tot mai sporită a lumii fotbalistice pentru combaterea corupţie. Desigur, de cele mai multe ori vorbim despre meciuri aranjate, despre mafia pariurilor sau despre cum se spală banii prin transferuri (sună cunoscut, nu?). La un moment dat, expertul UNODC din workshop a citat chiar şi statisticile care fac ca în ţara vecină să facă ocupaţia de patron de club de fotbal una foarte periculoasă (în Bulgaria fuseseră ucişi anul trecut vreo 7 finanţatori din fotbal).

Mânată de mândria patriotică, dar şi profitând de avantajul de a fi una dintre puţinele femei rătăcite printre interesaţii de fotbal, îmi fac curaj şi ofer onoratei săli că noi stăm muuult mai bine decât vecinii, iar a fi finanţatorul unui club de fotbal în România nu doar că nu te omoară, ci chiar te face mai puternic.

Ei, normal că italienii o făcuseră înainte (Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume/ Că-n aste mâni mai curge un sânge de romaaaan) şi că tehnica asta mai are şi un nume pompos: ”image laundering” (care se deosebeşte de obişnuita cosmetizare sau de PR prin faptul că are mecanisme similare procesului de "money laundering"). Desigur, mecanismul e şi simplu, şi logic: în general funcţionează pentru personaje cu averi dobândite pe căi suspecte care achiziţionează un club de fotbal şi, printr-un efect de contagiune, devin populari pentru că vorbim de cel mai popular sport.

Un lucru este de apreciat totuşi la această situaţie: spălarea are loc „pe faţă”, este vizibil şi „subiectul” spălării, cât şi „detergentul utilizat”. Ce se întâmplă însă când nu este clar cine vrea să se spele şi cu ce?

Sursa: sxc.hu

Un exemplu relevant din acest punct de vedere este cel al trusturilor media, care are oferă o potenţială „maşină de spălat” cel puţin la fel de eficientă în termeni de ochi & urechi. Atunci când până şi o televiziune despre care toată lumea ştie că „e a lui Dan Diaconescu” are un acţionariat divers şi intrigant (după cum arată cei de la RISE Project), devine din ce în ce mai clar că fără un registru transparent în care să fie evidenţiaţi acţionarii din media nu vom avea acelaşi lux de a decide să nu ne expunem la imagini mai mult sau mai puţin fidele ale realităţii.

Din această perspectivă, cred că acesta ar fi trebuit să fie mesajul Comisiei Europene cu privire la media din România. Sigur, avem nevoie de etică în mass-media. Însă cred că aceasta nu poate fi rezultatul unui construct artificial (codurile şi reglementările se vor putea transforma, din păcate, tot în căsuţe bifate), ci mai curând al unei auto-reglementări a pieţei (într-o dinamică bi-direcţională furnizor-consumator de media).

Comisia Europeană nu putea însă cere României să implementeze un sistem transparent prin care să fie accesibile datele privind cei care deţin organizaţii media. Iar asta dintr-un motiv foarte simplu: nici în restul Uniunii Europene nu (prea) există astfel de registre ale proprietarilor de media, deşi acestea sunt cerute de ani de zile de către societatea civilă şi de către (unii) jurnalişti.

Ştiţi care este vestea bună? Sunteţi cetăţeni europeni şi aveţi drepturi :)

Pentru că e o problemă europeană şi pentru că nu există reglementări comprehensive în acest domeniu, astăzi a început campania European Initiative for Media Pluralism de promovare a European Directive to protect Media Pluralism and Press Freedom. Aceasta propune inclusiv o serie de măsuri în ceea ce priveşte proprietarii de organizaţii media.

Şi pentru că începând de anul trecut cetăţenii europeni au drept de iniţiativă legislativă (dacă sunt peste 1 milion şi din peste 7 state membre UE), vă propun să semnaţi petiţia aici. 

P.S. Pe 5 februarie, Comisia Europeană a publicat două propuneri pentru completarea cadrului existent cu privire la combaterea spălării banilor (o directivă şi un regulament). Acestea fac parte dintr-un pachet de politici mai larg de luptă împotriva criminalității, a corupției și a evaziunii fiscale. Partea bună este că directiva presupune că persoanele juridice vor trebui să păstreze registre cu informații privind identitatea persoanelor care se află de fapt în spatele societăților, ceea ce oferă o alternativă de a afla şi cine se află în spatele organizaţiilor media. Dar despre cât de bine implementează România politicile de combatere a spălării banilor, cu altă ocazie...

Read More

Greu de implementat 6

Comisia Europeană ştie să facă un show pe cinste atunci când vrea. Desigur, ca şi în cazul celebrului film, el nu prinde la oricine. Nu toată lumea este la fel de impresionată de bau-bau-ul Comisiei. Publicul român şi cel bulgar, încă nedezmeticite de euforia unui statut de stat membru UE obţinut mult prea uşor, urmăresc cu sufletul la gură deznodământul unei serii ce pare a nu se opri.

Sursa: Fabulosul Iepure Mizantrop

Acest an este al şaselea an în care Comisia Europeană supraveghează România în cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare (MCV). Şi bine face. MCV este un instrument bun, dincolo de discuţiile despre indicatorii utilizaţi pentru măsurarea progreselor ori despre sursa datelor colectate. Important este că în chestiunile ce ţin de aspecte fundamentale precum o justiţie independentă sau lupta anticorupţie avem (încă) un etalon prin care să ne evaluăm progresele.

Ce nu face bine Comisia? Păi dacă monitorizezi cinci ani un stat, te înmoi la un moment dat şi lauzi progresele semnificative făcute (până în 2012, Bulgaria era oaia neagră în cadrul MCV), iar după aceea începi să observi derapaje grave din nou, înseamnă că ceva nu merge. E drept că la fel ca în cazul Greu de ucis sau a altor serii cu happy end, întotdeauna găseşti noi provocări pentru a relua o poveste de succes.

Însă dacă vezi că simpla dezvoltare de coduri, legi sau instituţii nu funcţionează, ai o problemă. Iar această obsesie pentru reglementare nu este doar boală românească. Aş spune că ea este cu atât mai mult o problemă europeană.

Probabil una dintre cele mai bune lecturi ale începutului de an a fost cea despre „the Brussels Effect”. O găsiţi în The Globalist - TheGlobal Rise of a Regulatory Superstate in Europe. Pe scurt, Anu Bradford spune că degeaba se uită lumea la cât de grave sunt problemele generate de criza din UE. O fi Europa incapabilă să vorbească peo singură voce sau să îşi rezolve problemele economice, însă când vine vorba de reglementare...Face o treabă minunată şi copiii americani nu îşi mai găsesc jucăriile de plastic în Happy Meal din cauza asta.

România însă a învăţat rapid acest joc. Şi nu e de mirare că orice Raport din cadrul MCV va spune că România a făcut progrese – are probabil cel mai rapid guvern în reglementare, că doar se adoptă ordonanţe, bugete şi se fac numiri cât ai zice peşte, aşa că acele recomandări cu „să adopte”, „să introducă” etc. s-au bifat rapid.

Problema cea mai mare este că rar lucrurile se întâmplă doar pentru că ele sunt reglementate. Iar atâta vreme cât recomandările vor continua să ceară încă o lege, un cod ori un document care să spună că lucrurile vor fi frumoase...ei bine, ne vom integra foarte bine în Uniunea Europeană. Dar la fel ca şi în cazul european, aceasta garantează cu greu lucruri precum performanţa justiţiei sau a economiei.

Read More

Batman la Vila Dante

Sursa:  http://en.wikipedia.org

Am văzut în sfârşit The Dark Knight Rises. Dintr-o nefericită întâmplare, mi-e teamă că multă lume ce se va duce să vadă filmul va avea în minte tragedia de la Aurora. Alţii, publicul obişnuit al acestui gen îşi vor păstra motivele: supereroi, vizual, acţiune. Mi-aş dori însă să vă mai uitaţi la ceva. Ceea ce presa americană numeşte „mesajul politic" al lui Nolan. 

Şi, cred eu, pe bună dreptate. Viziunea din The Dark Knight Rises chiar are puternice aspecte „de dreapta”. Gotham-ul este, în primă instanţă, un oraş în care nu există neapărat dreptate, dar există o ordine asumată şi un fals erou care a dus la ea, pentru că lumea are nevoie de un erou.

Deşi există inegalitate, ea este acceptabilă. Atât de acceptabilă, încât într-una dintre scenele de la începutul filmului, Bruce Wayne îi spune Selinei Kyle (niciodată numită Catwoman) că, printr-un „accident” al bursei este falimentat, dar că va putea păstra celebra sa casă. Replica acesteia este adorabilă: "the rich don't even go broke like the rest of us".

Totul se schimbă când Bane şi mercenarii lui ocupă oraşul. Peisajul devine distopic şi asta pentru că Bane vrea să dea oraşul înapoi „poporului”, eliberându-l de opresorii bogaţi şi de forţele de ordine. În timp ce poliţia este blocată undeva în subteranele oraşului, bogaţii sunt târâţi afară din case, iar caselor lor devin „casele tuturor”.

Discuţia despre critica adusă prin film fenomenului Occupy este destul de aprinsă şi nu poate fi ignorată nici măcar de protestatari. Iar mie mesajul politic mi se pare destul de pregnant. La fel şi opţiunea pentru o ordine în care nu o fi totul perfect, dar măcar „deciziile mari” nu sunt lăsate la voia conflictului între popor şi bogaţi.

Şi încă ceva. Îmi pare rău că nu am găsit o variantă oficială care să surpindă mai bine scena ocupării caselor bogate de către popor, dar trailer-ul acesta are o bucăţică interesantă între 0.55 – 1.00. Uitaţi-vă la el sau mergeţi la film şi după aceea priviţi imaginile de la ziua porţilor deschide de la Vila Dante - găsiţi nişte video sugestive pe Gândul şi pe EvZ. Vă amintesc de ceva?

Read More