Ajutooor! Nici matematica şi nici Excel-ul nu mă mai ajută să înţeleg aritmetica bugetelor

Ştiţi deja că îmi plac bugetele publice. Şi de ceva vreme mă tot străduiesc să pun în format deschis mai multe date bugetare – respectiv bugetul de stat din 2007 până acum. Dar am intrat într-un impas. Pentru că dacă iau datele puse pe website-uri (adică datele oficiale, pentru că Legea 500/2002 privind finanţele publice reglementează publicitatea acestor bugete), mie nu-mi dau adunările.

Să o luăm cu începutul. Ministerul Finanţelor Publice actualizează anual ceea ce se numeşte Clasificaţia finanţelor publice în vigoare pentru un an bugetar, aceasta fiind aprobată prin Ordinul nr.1954/16.12.2005 cu modificările şi completările ulterioare. 

În această clasificaţie există o împărţire a cheltuielilor bugetare în funcţie de natura lor economică. Mai pe scurt, dacă luăm Titlul I care se referă la Cheltuieli de personal, în aceasta sunt incluse trei categorii de cheltuieli:

1. Cheltuieli salariale în bani
2. Cheltuieli salarale în natură
3. Contribuţii

Buuuun. Dacă ne uităm la domeniile pe care se cheltuiesc banii, vom avea, pentru 2013 (dar algoritmul şi dilema se regăsesc în toţi anii pe care am uitat până acum) următoarele situaţii (capturile sunt preluate din varianta de buget publicată în Monitorul Oficial, disponibilă aici):

AUTORITĂŢI PUBLICE ŞI ACŢIUNI EXTERNE

Cheltuieli de personal = Cheltuieli salariale în bani + Cheltuieli salarale în natură + Contribuţii

          3.316.715            =                2.601.547              +        40.210                               +  674.958

APĂRARE

Cheltuieli de personal = Cheltuieli salariale în bani + Cheltuieli salarale în natură + Contribuţii

          3.493.232            =                2.021.325              +        904.480                              +  567.427

SĂNĂTATE

Cheltuieli de personal = Cheltuieli salariale în bani + Cheltuieli salarale în natură + Contribuţii

          584.846            =                450.806              +                  1.387                              +  132.653

Şi aşa mai departe...Pentru toate domeniile, mai puţin două:

ORDINE PUBLICĂ ŞI SIGURANŢĂ NAŢIONALĂ

Cheltuieli de personal = Cheltuieli salariale în bani + Cheltuieli salarale în natură + Contribuţii

          9.304.344            =                5.734.083              +                  1.715.519                   +  1.854.742

ÎNVĂŢĂMÂNT

Cheltuieli de personal = Cheltuieli salariale în bani + Cheltuieli salarale în natură + Contribuţii

          540.851                 =                392.602                  +                  45.350                   +  102.899

Ah, mai trebuie să specific că toate aceste cifre reprezintă mii de lei. Adunând, înseamnă că, doar din pix cum ar veni, nu se ştie unde se duc:

Ordine publică şi siguranţă naţională: 10.262.311 (suma trecută pe hârtie) – 9.304.344 (suma din adunare) = 957.967 mii lei

Învăţământ: 555.596 (suma trecută pe hârtie) – 540.851 (suma din adunare) = 14.745 mii lei

E drept că a trecut ceva vreme din liceu, când făceam mate-info, după cum e posibil şi să nu le înţeleg eu pe toate, aşa că mă ajută şi pe mine cineva să înţeleg unde sunt 972.712.000 lei din bugetul de stat? Şi dacă totuşi sunt în buget şi nu e o eroare de calcul care se perpetuează pentru aceleaşi două domenii de ani de zile, de ce nu este schimbată şi clasificaţia bugetară? 

Read More

cum să aduci bani la bugetul de stat şi să salvezi nişte vieţi

Ieri mi-am dat seama că sunt o proastă. Sunt o proastă pentru că respect regulile şi pentru asta probabil aş merita să mor. Am făcut un drum cu maşina până în Varşovia şi înapoi, traversând România, Ungaria, Slovacia şi Polonia. Limitele de viteză sunt cam aceleaşi peste tot: 50 km/h în localităţi, 90 km/h în afara localităţilor (cu excepţii pentru drumuri expres) şi 130 km/h pe autostradă. Ochiometric vorbind, doar în România şi în Polonia şoferii încălcau grav aceste limite de circulaţie flagrant (adică cu peste 20 km/h).

O mică poveste

Am carnet de conducere din 2004, dar în ultimii cinci ani am condus frecvent şi mult, câteodată câteva sute de km fără oprire. Sunt o „legalistă” şi nu încalc limitele de viteză. Nu conduc chiar cu 50 km/h în localitate, ci merg cu limita tolerată de 59 km/h. Las întotdeauna spaţiu de manevră celor care vor să mă depăşească şi îi şi ajut semnalizând când mă pot depăşi.

Până ieri, mă mândream cu capacitatea mea de a rezista cu stoicism tuturor miştourilor sau nervilor altor şoferi cu care eram în maşină, răspunzând la „calc-o şi tu, nu e radar, uite ce repede merg alţii” cu „sunt o legalistă”. Asta pentru că în localităţi nu cred că motivul pentru care trebuie să respecţi legea e legat de faptul că îţi iei amendă, ci de faptul că...ei bine, în localităţi sunt locuitori. Unii dintre ei copii care aleargă bucuroşi, alţii domni care vin pe înserate de la cârciuma din sat.

Dar ieri mi-a fost o frică teribilă pentru viaţa mea şi a oamenilor dragi care erau în maşină cu mine. Pe drumul Oradea – Braşov am fost depăşită, pe întuneric teribil şi pe ploi torenţiale, de sute de maşini. La orele la care lumea din comune şi din oraşe pleca spre muncă, tiruri şi maşini m-au depăşit peste linii continue, linii duble, semafoare, serpentine şi tot ce o mai fi fost pe acolo. De ce? Pentru că nu era nici picior de poliţist, pentru că dacă ar fi dat peste un localnic ei nu ar fi păţit nimic şi pentru că, nu-i aşa?, făceau o economie de 5 minute dacă traversau localitatea cu 80 km/h şi nu cu 59 km/h.

În nicio altă ţară nu a stat cineva la mai puţin de un metru în spatele meu, aproape urcându-se peste mine şi dându-mi flash-uri isterice. În nicio ţară nu mi-au trecut prin faţa ochilor atâţia posibili morţi. Şi în nicio ţară nu am fost atât de terifiată la gândul că merit să mor pentru că sunt atât de proastă încât să respect legea. Am ajuns istovită acasă, iar singura satisfacţie (imaginară, e drept) a călătoriei cu maşina prin România a fost că mi-am imaginat în permanenţă cum s-ar simţi domnii Radu Stroe şi Petre Tobă dacă ar fi cu mine în maşină. Mă gândesc să le transmit o invitaţie la un drum legal cu maşina prin România.

Câteva date mari

Cele mai recente date arată că România ocupa locul 4 în Uniunea Europeană la numărul de victime pe şosele, raportat la numărul de locuitori (deşi bănuiesc că raportul este mai mare, datele luând în calcul populaţia conform recensământului din 2002):

De asemenea, conform datelor Ministerului de Interne preluate de Adevărul, în 2012 au fost date 3.400.000 de amenzi de circulaţie dintre care doar 26% au fost plătite. Asta în timp ce în Olanda colectarea amenzilor ajunge la 98%, iar în Bulgaria la 68%.

Şi două scenarii

Trebuie spus de la început că pentru aceste două scenarii nu există suficiente date oficiale, aşa că voi face nişte scenarii/aproximări pe care le găsesc de bun simţ. Cum se pot colecta bani suplimentari la bugetul de stat?

1. Taxa de solidaritate pentru veniturile bugetarilor care depăşesc 4.500 lei (1.000 euro)

Premierul Ponta şi-a anunţat din nou intenţia de a aplica un impozit suplimentar de 10% pentru bugetarii cu venituri peste 1000 euro. Cum ar funcţiona asta? Să luăm Ministerul de Interne. În decembrie 2012, au fost plătite 881 persoane în aparatul central şi 273 de persoane din administraţia publică. În această listă de pe website-ul instituţiei găsim următoarele salarii care depăşesc 4500 lei:

Sigur, odată cu reîntregirea salarială din ianuarie, vor fi mai multe venituri nete care sar de 4500 lei, însă momentan luăm datele pe care le avem disponibile. Din 1154 de posturi ale instituţiei, 151 (13%) ar fi impozitate suplimentar. Ajungem aşadar la venituri suplimentare la bugetul de stat 26.708,5 lei. Adică aproximativ 6.000 euro pe lună.

2. Aplicăm legea

Între Oradea şi Braşov am trecut prin următoarele localităţi: Oradea, Oşorhei, Săcădat, Tileagd, Urvind, Lugaşu de Jos, Aleşd, Tinăud, Groşi, Topa de Criş, Borod, Bucea, Negreni, Ciucea, Poieni, Huedin, Izvoru Crişului, Păniceni, Dumbrava, Căpuşu Mic, Căpuşu Mare, Gilău, Câmpia Turzii, Luna, Luncani, Hădăreni, Cheţani, Luduş, Cuci, Iernut, Cipău, Ogra, Sânpaul, Ungheni, Cristeşti, Târgu Mureş, Corunca, Ceauşu de Câmpie, Vălenii, Bălăuşeri, Ţigmandru, Nadeş, Sighişoara, Albeşti, Vânători, Saschiz, Buneşti, Fişer, Rupea, Hoghiz, Măieruş, Rotbav, Feldioara, Braşov. 54 de localităţi.

Presupunând că prin fiecare dintre aceste localităţi ar fi sancţionat pe zi cel puţin 1 şofer care depăşeşte viteza legală cu 10-20 km/h şi ar primi amenda meritată de 150 lei am ajunge la:

54 localităţi x 150 lei x 30 zile = 243.000 lei/ lună

Chiar şi la un nivel de colectare de 26% al amenzilor, tot am ajunge la 63.180 lei. Ca să nu mai spunem de mai puţine ştiri despre oameni omorâţi pe şosele din cauza vitezei excesive.

Despre impact

Sigur, aceste scenarii sunt doar o joacă. Sunt o mică parte din ceea ce ar trebui să fie un studiu de impact. Sigur că Ministerul de Interne (şi mai ales la nivel central) are un procent foarte mare de salarii bugetare care depăşesc 4.500 lei. Sigur că nu avem măsurată magnitudinea unei tăieri suplimentare de 10%. Sigur că nu doar un şofer depăşeşte viteza legală într-o zi în localităţi. Sigur că viteza nu este depăşită doar cu 20 km/h. Sigur că în România nu sunt doar 54 de localităţi în care se depăşeşte viteza.

Dar este un exemplu foarte valid despre impactul respectării legii. Şi despre lipsa unor politici bazate pe studii de impact şi pe cea mai bună soluţie, nu pe cea mai uşor de implementat soluţie. 

P.S. Acesta post face parte dintr-o serie de blog-sincron alături de doi domni minunaţi. Îi găsiţi aici şiaici. 

Read More

vremea participării

Sursa: Pentru Apa Curata si Contra Fracturare Hidraulica

Astăzi ar trebui ca în 26 de oraşe din ţară şi din străinătate să aibă loc un protest împotriva explorării şi exploatării gazelor de șist prin fracturare hidraulică. În descrierea evenimentului de pe Facebook, organizatorii afirmă că: „Ne-am prins deja că democraţie nu înseamnă punerea unei ştampile din 4 în patru ani. Ci implicare reală a opiniei publice în procesul de luare a deciziilor importante.”

Sursa: Asociaţia Vira

Până la a vedea dacă evenimentele programate pentru această după-amiază vor strânge mulţimile anticipate, ploaia de afară şi faptul că în Bârlad, locul în care au început protestele şi unde mii de oameni s-au adunat până acum la fiecare eveniment de acest tip, nu s-a dat autorizaţia pentru protest, aduce o umbră de îndoială cu privire la participarea unor mase semnificative de cetăţeni.

Aş vrea să fiu contrazisă de ce se va întâmpla astăzi, mai ales că nu este vorba despre un subiect foarte popular pe agenda publică. După cum mi-aş dori şi ca participarea cetăţenilor, indiferent de subiect, să aibă loc şi altfel decât în faţa buletinului de vot. Însă scepticismul meu nu este doar frustrarea ONG-istului care şi-ar dori mai mulţi cetăţeni implicaţi.

Chris Worman îmi atrăgea atenţia asupra unui recent Eurobarometru, publicat în martie 2013, pe tema implicării europenilor în democraţia participativă.  Acesta analizează atât participarea efectivă a cetăţenilor din statele membre, cât şi măsura în care aceştia cred că pot influenţa procesul decizional prin acţiunile lor sau ale ONG-urilor.

În ceea ce priveşte ONG-urile şi asociaţiile, românii sunt cetăţenii europeni care cred în cea mai mare măsură că nu au nevoie de acestea pentru că au alte căi pentru a influenţa procesul decizional, 55% susţinând acest lucru:

Cu toate acestea, românii sunt printre cei mai încrezători dintre europeni cu privire la faptul că ONG-urile pot influenţa procesul decizional de la nivel local şi naţional:

Cât priveşte felul în care cetăţenii pot influenţa procesul decizional, votul în alegeri pare sfânt: 81% dintre români cred că votul în alegerile locale este eficient, în timp ce 75% au aceeaşi opinie despre votul lor în alegerile naţionale:

Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre alte instrumente de participare, responsabilizarea aleşilor părând a se limita la instrumentul votului – doar 25% dintre respondenţi şi-au exprimat opiniile pe teme de interes public cu aleşii lor locali, procentul în cazul reprezentanţilor naţionali fiind şi mai scăzut (8%) şi infim în cazul europarlamentarilor (4%):

Concluzia? Aştept să fiu surprinsă astăzi şi sper ca participarea să se manifeste şi altfel decât prin vot. Protestul este un început bun, dar nu suficient. Cel puţin nu pentru mine. Azi mi-am propus să îmi adun toţi prietenii care locuiesc în sectorul 3 şi să cerem dezbatere pe bugetul local. O să vă povestesc cum a fost :)

Read More

când celebrităţile vor să schimbe lumea

Ce au în comun Beyonce, Ben Affleck, Alicia Keys, Justin Timberlake, Cindy Crawford şi alte multe staruri zilele acestea? Ca şi milioane de alţi oameni, mai obişnuiţi sau nu, se uită cu interes la ceea ce mulţi numesc o decizie istorică pentru lumea civilizată: Curtea Supremă din Statele Unite analizează legalitatea căsătoriei între persoane de acelaşi sex. Campania din social media a crescut la dimensiuni fabuloase, pe care nicio altă cauză socială/civică nu mi se pare a o fi atins până acum. Cei mai vizibili promotori, Human Rights Campaign au peste 1.400.000 de like-uri pe Facebook şi vreo 250.000 de followers pe Twitter. Iar mesajele de pe Facebook şi Twitter ale celebrităţilor merg de la simple menţionări până la personalizarea mesajelor şi prăjituri asortate.

  

Nu o să intru în detaliile legate de cazul în sine – sistemul de justiţie american este oricum foarte complicat, iar articolele de bună calitate pe această temă nu lipsesc. Wall Street Journal, de exemplu, a dedicat spaţii ample dezbaterilor, iar live blogging-ul de la Curtea Supremă a fost un must-have de la media generalistă de tipul New York Times până la cea de business de tipul Bloomberg.

Aseară mi-am schimbat şi eu poza de profil cu semnul egalităţii. Dintr-o convingere intimă şi îndelung construită. E posibil ca faptul că am trăit într-o familie de medici liberală în gândire mi-a lăsat spaţiul necesar de a nu gândi în termeni discriminatorii. E posibil şi să nu fi fost suficient dusă la biserică. Dar ceea ce mi se pare fundamental, dincolo de faptul că pentru mine căsătoria nu este o instituţie relevantă, este ca cei care au nevoie de acest gen de gest, indiferent de preferinţele sexuale, să îl poată face.

Deşi idealistă din fire, nici nu-mi imaginez că o dezbatere publică pe această temă este încă posibilă în România. Suntem încă la stadiul în care elevii care au şansa de a învăţa într-un liceu deschis la minte, cum este Colegiul Bilingv George Coşbuc din Bucureşti, sunt consideraţi „victime ale propagandei sexuale”. Nu aş vrea să reiau un subiect pe care s-au scris prea multe. Păstrez doar cu sfinţenie cele 124 de comentarii primite săptămâna trecută la un post despre apelul lansat de 30 de ONG-uri pentru boicotareaColegiului Coşbuc.

Mă bucur că în lista mea de prieteni există oameni rezonabili care ştiu să privească dincolo de extremismul celor care văd propogandă acolo unde există doar normalitate. Mă bucur însă şi că argumentele creştine sau pur şi simplu homofobe sunt un duş rece pentru cei care ne imaginăm că genul acesta de toleranţă va fi uşor de promovat. Şi păstrez comentariile tocmai ca să-mi amintesc de ce teatrul absurdului s-a născut în România. O ţară în care există un cerc studenţesc care a ales să renunţe la serviciile unei bănci (BCR) pentru că Fundaţia ERSTE, acţionara majoritară a BCR, susţine minoritatea LGBT.

Nu sper, aşadar, la o dezbatere similară în România. Iar ea nici nu va exista atâta vreme cât lumea se ceartă din când în când pe bloguri sau în social media. Genul de campanie şi genul de dezbatere care au loc în SUA în acest moment este de neimaginat. Însă mi-aş dori să învăţăm de aici că şi celebrităţile sunt bune şi la altceva decât entertainement şi cancan. Iar atunci când mai multe persoane din spaţiul public îşi vor asuma deschis preferinţele sexuale sau suportul pentru diversitate, cred că vom avea o şansă mai mare de a obţine ceva natural: a pune subiectul pe agenda publică şi a-l dezbate cu adevărat. 

Cenzorii își dau silința să arate că propria-mi nefericire este consecința rătăcirii mele, rezultatul excesului: îmi este cu atât mai greu să-i contrazic cu cât nu văd limpede în ce constă rătăcirea și unde se află excesul. (Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian)

P.S. Acesta este primul post dintr-o serie de blog-sincron alături de doi domni minunaţi. Îi găsiţi aici şi aici. 

Read More

cronica unei morţi anunţate: Hala Matache

Cine-i şeful haitei?

La 22:12, luni noaptea, văd pe Facebook un status de la Casa Jurnalistului: se demolează Hala Matache. Ceea ce părea iniţial un zvon s-a transformat în fotografii şi status-uri care anunţau ceva ce părea desprins din absurd: în ceas de noapte, fără anunţuri, în prag de cod portocaliu de ninsori şi viscol, la doi paşi de guvern, după ce dimineaţă avuse loc un simulacru de dezbatere publică, macaralele adunau tacticos bucăţi din Hala Matache.

M-am îmbrăcat în grabă, am mai anunţat vreo doi prieteni şi am plecat într-acolo. Restul e frustrare. Pe un frig năprasnic, în jur de 20 de oameni zbribuliţi se uitau neputincioşi la ceva ireal. Dincolo de consternare în faţa faptului că macaralele din online deveniseră reale şi că nimic nu putea fi făcut, ora aceea mie mi-a dat următoarele lecţii amare:

1. Despre oameni

La 11 noaptea, luni, în faţa acelui loc erau (aproape) numai feţe cunoscute. Nu sunt neapărat o obişnuită a protestelor, însă din cei vreo 20 de oameni, am recunoscut aceleaşi personaje: de la protestatarul de profesia la ONG-iştii care se bat de mult cu morile de vânt ale unui urban ieşit de mult din logica unei politici de dezvoltare aşezate şi deschise către comunitate.

Mereu ne plângem că nu ies suficient de mulţi oameni în stradă să protesteze atunci când ceva îi doare. Mereu ne certăm cu un zeu invizibil din online: de ce dă lumea doar like-uri şi share-uri şi nu iese în offline? Dar, serios acum, de ce am vrea una ca asta? Putem cere altora ca noi să li se pară firesc să iasă din casă pe un ger năpraznic în miez de noapte? De ce ar fi asta normalitatea?

Normalitatea este ca oamenii să stea în case, baruri, cafenele, pe internet la acea oră. Normalitatea este să nu fie nevoie de asta. Pentru că normalitatea îndeamnă la gesturi urbane făcute la lumină, la spaţii de dezbatere în care dialogul să fie real şi raţional şi la o comunitate unită nu doar în situaţii extreme, când ne aflăm în faţa inevitabilului, ci şi în restul timpului, când avem timp să construim împreună.

2. Despre despre proces

Dl. Oprescu este decis să ajungă printre marii primari ai Capitalei, alături de C. A. Rosetti şi Pache Protopopescu. Dl. Oprescu stă confortabil pe procentul cu care au fost aleşi atât el, cât şi guvernul care îi poate furniza fonduri consistente. Dl. Oprescu îşi permite să ignore acea mână de ONG-işti văzuţi ca retrograzi (Da’ ce, ei nu văd ce mizerie e la Hala Matache? Nu vor şi ei un oraş curat, cu bulevarde largi?).

Mereu ne plângem că nu sunt suficiente dezbateri publice pe deciziile majore privind Bucureştiul. Mereu ne certăm cu un zeu vizibil din offline: de ce nu se uită la câtă lume semnează petiţii pentru a intra în sala de Consiliu şi câte bloguri sunt pline de argumente contra proiectelor lui? Dar, serios acum, de ce am vrea una ca asta? Putem cere altora ca el să li se pară firesc să dea click pe argumentele noastre? De ce ar fi asta normalitatea?

Normalitatea este ca deciziile de politică publică să fie supuse dezbaterii publice. Normalitatea este să nu fie nevoie de petiţii pentru asta. Pentru că normalitatea îndeamnă la un proces decizional transparent, la politici publice bazate pe date reale, precum şi la o reprezentare echilibrată a intereselor legitime ale diferitelor grupuri care formează un spaţiu urban. După cum normalitatea înseamnă şi ca primarii să fie responsabili pentru deciziile lor zilnic, şi nu o dată la patru ani.

3. Despre situaţia de fapt

Sursa: Miliţia Spirituală

Luni, cu câteva ore înainte de mutarea Halei Matache, Primăria Municipiului Bucureşti a organizat o dezbatere publică (şi) pe această temă. Câţiva ONG-işti (cam aceiaşi) au fost acolo. Din nou, şi-au expus opiniile privind acest proiect. Câteva ore mai târziu, deşi Planul Urbanistic Zonal care viza şi mutarea Halei nu fusese încă aprobat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, această operaţiune începea, odată cu lăsarea întunericului.

În faţa inevitabilului, cei câţiva prezenţi în noaptea rece şuşoteau indignaţi şi aproape înmărmuriţi: ce e de făcut? pe cine sunăm când autorităţile statului nu respectă legea? cine îi poate opri? Întrebări rămase fără răspuns. Cuminţi, stând pe trotuar sau traversând pe trecerea de pietoni, cei câţiva cetăţeni îngheţaţi respectau legea. Cu telefoanele şi aplicaţiile de Facebook deschise, ca ultimă armă în faţa deznădejdii. Măcar să mai ştie şi alţii.

Dar dacă după 11 noaptea, luni, peste 500 de oameni urmăresc un streaming live de la Hala Matache sau peste 500 dau un share la fotografia care atestă că se întâmplă ceva, e mare lucru. Nu ştiu dacă tuturor acestor oameni le păsa înainte de la Hala Matache. Nu ştiu dacă toţi erau împotriva mutării ei. Dar faptul că s-a întâmplat în miez de noapte, cu siguranţă a stârnit şi va stârni suspiciuni.

***

Nu sunt neapărat interesată de Hala Matache. Pentru că nu sunt nici o specialistă în domeniu şi nici nu am purtat toate luptele pe care alţi colegi de prin societatea civilă le-au purtat pe subiectul acesta. Nu sunt convinsă de argumentele niciuneia dintre cele două tabere şi, deci, nu am încă o opinie de cetăţean bucureştean pe această temă. Dar sunt convinsă că ceea ce s-a întâmplat în noaptea de 25 martie la Hala Matache arată înfricoşător: ca în coşmarurile în care vrei să strigi şi nu reuşeşti să scoţi niciun zgomot.

Cu siguranţă nu aşa arată legalitatea, cu siguranţă nu aşa arată responsabilitatea. Iar dincolo de legalitatea cel puţin îndoielnică a acţiunii de la Hala Matache, ceea ce rămâne este dispreţul cu care o instituţie publică a dat dovada supremă că nu îi pasă de cei care îi finanţează însăşi existenţa. A face dezbatere publică şi a te apuca să faci tot ca tine la doar câteva ore distanţă mie îmi sună aşa: 

Dragă cetăţene, te consult doar pentru că trebuie să bifez o cerinţă legală. Dragă cetăţene, ştiu cum să nu îţi mai las nicio cale de contestare. Dragă cetăţene, nu ai nicio şansă să schimbi ceva. Dragă cetăţene, poţi să stai cuminte să te uiţi, eu nici măcar nu mă mai obosesc să mă prefac că te bag în seamă.

M-am întors acasă după vreo oră. Aveam maşina plină de oameni pe care îi lăsam pe la casele lor. În Bucureşti începuse să ningă. La fel de absurd de târziu ca şi ora la care PMB a decis că poate să ignore rostul natural al lucrurilor. Şi la fel de inevitabil.

Read More

două portrete ale (ne)fericirii românilor

Între 19 tab-uri deschise în Chrome, 3 word-uri şi 2 excel-uri, m-am oprit pentru o clipă pentru că feed-ul meu de Facebook mă tot anunţă că ONU ar vrea ca azi să fie Ziua Internaţională a Fericirii...

Ştiu, fericirea e de cele mai multe ori un lucru mărunt. Însă tot de cele mai multe ori, fericirea se măsoară în termeni mai largi. Iar a spune că ne putem găsi fericirea rupţi de ce se întâmplă la nivelul mai larg al ţării, societăţii sau comunităţii în care trăim este, în cel mai bun caz, un semn de optimism feroce.

Fără a-mi propune să răspund la subtilităţi pe care doar nişte greci rafinaţi sau nişte sociologi le-ar putea analiza cu atenţia cuvenită, azi m-am pus pe cotrobăit prin seturi de date care măsoară fericirea (sau părţi ale ei).

1. (ne)fericirea ca prosperitate

În fiecare an, Legatum Institute îşi publică celebrul Prosperity Index. Index-ul este bazat pe un studiu care acoperă 142 de ţări (adică 96% din populaţia globului) şi analizează 89 de indicatori din 8 categorii, precum educaţia, guvernarea sau libertatea individuală. PIB-ul, şomajul sau creşterea economică sunt luate în calcul, dar toată ideea studiului este să ia în calcul nu doar aceste cifre „reci” şi să se uite la alţi indicatori mai subtili care, împreună, duc la o imagine despre ce înseamnă prosperitatea sau bunăstarea unei ţări. Din aceste perspective, România este o ţară nefericită. La nivel global, suntem pe locul 60, iar dintre ţările Uniunii Europene suntem la distanţă considerabilă de penultima clasată, Grecia (locul 49). Iar în ultimii 4 ani am scăzut în acest indice în mod constant, de la locul 48 pe care îl ocupam în 2009. 

2. (ne)fericirea ca percepţie

Un alt studiu realizat anual şi care surprinde diverse instanţe care dau măsura fericirii sau nefericirii românilor este World Poll alGallup. Cum se percepeau românii în 2012? Pe lângă procentul foarte scăzut de oameni fericiţi cu standardul de viaţă (36%, în scădere faţă de anul precedent), pesimismul în legătură cu creşterea standardului de viaţă este dezolant – doar 14% dintre români cred că vor avea o viaţă mai bună în perioada următoare. Cât priveşte tristeţea, ei bine, românii sunt pe locul 8 la nivel global în experimentarea acestui sentiment. Mai trişti ca noi s-au declarat doar oamenii din: Iran, Siria, Armenia, Irak, Italia, Egipt, Portugalia şi Togo.

                                               ********

Ce este de făcut? Cine este vinovat? Ar fi greu să da eu un răspuns la o întrebare atât de mare. Însă îmi permit să trag două concluzii. Este greu să ne imaginăm că fericirea noastră individuală (cel puţin aceea completă, sustenabilă) poate exista pe termen mediu şi lung în absenţa unei fericiri mai largi, sociale şi uităm prea des să facem legătura între decizii şi întâmplări de acolo, de sus, de la nivel guvernamental, şi ce ni se întâmplă jos, în imediat, la nivel individual.

Read More